Poezia lui Odysseas Elytis (1911-1996) propune o viziune mitologică modernă asupra Greciei păgâne și creștine, prelucrând Antichitatea, Bizanțul și Elenismul și construind o cosmografie poetică. Autorului i s-a acordat Premiul Nobel, în 1979, tocmai întrucât poezia lui are sens cosmologic, miza creatoare și artistică fiind aceea că întreaga lume ar putea fi o Grecie hibridă, multicefalică.

Poezia lui Elytis este marcată de melancolia Mării Egee (ca epicentru), Egeea fiind percepută ca un soi de „amprentă digitală”, după cum declară autorul într-un interviu acordat lui Ivar Ivask (Elytis, p. 264). Dar marea nu înseamnă doar apă, ci și pământ ori chiar grădină (pp. 267-268), afirmă Elytis, toate celelalte elemente primordiale rimând cu dimensiunea lichidă. Ar fi eronat ca poetul să fie perceput strict ca peisagist (cu atât mai mult cu cât el și-a dorit, în tinerețe, să fie pictor): dacă este să fie și artist plastic, atunci el este unul avangardist și anti-tradiționalist, căci prelucrează simbolurile culturii grecești într-un mod cvasi-suprarealist, prin colaje de cuvinte și imagini. Poetul, prozatorul și eseistul A. E. Baconsky (în eseul Odysseas Elytis) îl consideră pe autorul grec un poet care a transformat peisajul în idee și în simbol (p. 307). Datorită opulenței peisagistice din poezia sa, Elytis este considerat un poet dionisiac; pe lângă latura sa dionisiacă există, însă, și o latură epopeică (a se vedea poemul eroic To Axion Esti), precum și o preponderență pentru dimensiunea feminină matricială (Elada, Fecioara Maria ori postmoderna fetișcană Maria Nefeli), radiografiată inclusiv în societatea de consum și în lumea publicității și a reclamelor. Elytis a fost catalogat ca poet dionisiac, întrucât păgânismul Eladei este filtrat ca voluptuos și suculent (mizând pe exacerbarea simțurilor); dar, în paralel, Elytis a dezvoltat un creștinism marianic, inspirat de spiritul tutelar al Fecioarei Maria, adusă în contemporaneitate și chiar în postmodernitate.

Marea și soarele sunt în poezia lui Elytis un soi de lichide amniotice care conferă o transparență sacră peisajului, suspendat, de asemenea, într-un timp re-sacralizat. De aceea, lectura predilectă recomandată de poet este aceea contemplativă: poetul este un filosof contemplativ, dar și un alchimist ultrasenzorial mai ales prin văz și miros, de aici senzația de arcă a lui Noe, plină de mirodenii și imagini, a poeziei lui Elytis. Pentru ideea aplicată de alchimie în poezia lui Elytis pledează și Lawrence Durrell (faimosul autor al ciclului de romane Cvartetul Alexandria, trăitor vreme de un deceniu în Grecia, în insulele Corfu, Rodos și Cipru) care, în eseul său Poezia lui Elytis consideră că marea (și toate emblemele ei) e filtrată printr-o alchimie (p. 279).

Voi prezenta în cele ce urmează un desfășurător mediteranean al poeziei lui Elytis.

În volumul Orientări (1939), peisajul este unul dizolvat, mai exact privirea îl dizolvă, iar marea devine o prima materia dizolvantă. Această dizolvare nu este, însă, o distrugere, ci un act alchimic, de reintegrare în „împărăția apelor” (p. 23), un regat lichid pe măsura împărăției cerurilor. Elytis sugerează ori chiar numește o vârstă „de azur” a umanității, în care vegetalul, arșița adâncă (aceasta catalizând o coacere alchimică a lumii) și „obiectele” mării (alge, scoici) alcătuiesc un teritoriu sacru:

„Livezi de măslini și podgorii până departe de mare

Bărci roșii pescărești și mai departe până la amintire

Adâncuri aurii ale lui August în somnul de după-amiază

Cu alge și scoici Și acea corabie verde

La prima-i ieșire în larg citind în pacea apelor din golf «mare e Cel de Sus»”

(Vârsta amintirii de azur, p. 27)

Timpul este filtrat prin acest teritoriu al apelor, fiind concentrat într-o cochilie în care răsună ecoul Mării Egee. Văzduhul sporește forța privirii, lumina devine albastră mai ales în August, la apogeul verii, lumea făcută din pământ și apă, datorită privirii mediteraneene a mărturisitorului liric și implicit a cititorului, se naște pentru a doua oară (a se vedea poemul Nașterea zilei, p. 30). În poemul care poartă chiar titlul Melancolia Egeei, melancolia nu este una umană, ci a elementelor primordiale, a mării „cu ison de muzicuță”, a vânturilor, a malurilor albe de insule, a valurilor de spumă, a algelor, a luminii. Este o melancolie moștenită de la vrăjitoarea antică, aceasta cunoscând tainele dionisiace ale extazului unor nimfe ce dansează la miezul nopții. Misterul acesta a imprimat Egeea, ca o oglindă reflectorizantă:

„La răscrucea unde se oprise vrăjitoarea din vechime

Arzând cu mirodenii suflarea vânturilor –

Acolo, umbre mlădioase pășeau pe nesimțite

Ținând un vas cu apă tăcută în mână

Lin, parcă ar fi intrat în paradis

Și din ruga acestor greieri care acoperă în val de spumă câmpia

Frumoase copile răsar cu piele de lună

Ca să danseze pe ogorul miezului de noapte”

(Melancolia Egeei, pp. 32-33)

Una din ipostazele iubitei este aceea a unei rătăcitoare, a unei pribege care are ca echivalent o stea de mare ascunsă în Egee (a se vedea poemul Marina stâncilor).

Din structura egeeană face parte și „rodia nebună” (din poemul omonim); rodia nebună este un daimon, un spirit dionisiac care animă toate elementele primordiale și le stimulează energia activă. Ea este inclusiv cea care, pe mal, salută reînnoirea ritualică a mării:

„Spuneți-mi, rodia nebună e cea care salută-n depărtări

Fluturând o batistă din frunze de foc răcoros

O mare gata să nască cu mii și mii de corăbii

Cu valuri ce de mii de ori se duc, se duc

Spre țărmuri nebănuite, spuneți-mi e rodia nebună

Vibrând în pânzele umflate sus în transparentul etern?”

(Rodia nebună, pp. 41-42)

În volumul Soarele Întâiul (1943), trupul individual al poetului sau, la nivel colectiv, trupul Egeei, devine un corp al verii care transgresează regnurile și speciile. Vara este alegorizată ca un corp vegetal de jivină, iar făptura umană este alegorizată ca anotimp al metamorfozelor și al alchimiei de comuniune între regnuri:

„Cine e cel ce zace pe plajele de sus

întins fumând frunze-argintii de măslin

cicadele se încălzesc în urechile lui

furnicile pe pieptul lui lucrează

șopârle ies lunecând din iarba de la subsuori

și printre algele picioarelor sale trece un val ușor

trimis de mica sirenă care-a cântat /…/”

(Trupul verii, p. 50)

Marea are o componentă dionisiacă (de aici metafora de viță-de-vie a mării sau „podgoria mărilor”), dar soarele rămâne măcar parțial apolinic sau se conservă sacral în mod misterios, el fiind un „psalm” (Trupul verii, p. 51). Este o mare care nu se degradează niciodată, ci are mereu un conținut auroral. E o mare care nuntește statornic și care găzduiește inclusiv grădinile care coboară în ea, vegetalizându-se. Dar este o mare enigmatică, sfincsoidă, care nu poate fi înțeleasă decât de inițiați, de neofiți. Uneori, Egeea se creștinează și devine o personificare ori matrice a Fecioarei Maria, găzduind corăbii cu nume sfinte, ambarcațiuni bizantine și marianice (a se vedea poemul Marinăraș de grădină).

Nicicând nu este marea mai adâncă decât vara, când vara însăși devine „mare de cretă” și „mare de plută”. Între vară și mare există o molipsire de substanță reciprocă, întrucât fiecare se hrănește din cealaltă. Există chiar o predestinare în această contaminare avantajoasă dintre anotimp și lichidul marin.

Cosmologia grecească poetizată în celebrul și amplul poem epopeic To Axion Esti (1959), care s-ar traduce prin Să-i preamărim pe eroi sau Vrednic este ori Lăudat fie!, implică crearea mării după chipul omului artist, prin segmente și fâșii de insule invocate aproape liturgic:

„pașnice amfore

și curmezișe spinări de delfini

Ios Sikinos Serifos Milos” (p. 134).

În acest uriaș gest demiurgic se nasc jivinele mării, vegetația acvatică, sonoritatea marină, nuanțele ei olfactive și gustative. Iar cel care comite sinestezic actul decisiv și definitoriu de creație (vede, miroase, gustă, aude, pipăie) este poetul:

„Limbă mi-au dat elinească

și o casă umilă pe țărmurile lui Homer.

Singura-mi grijă limba mea pe țărmurile lui Homer.” (p. 143).

Primăvara e ascunsă în mare de Marele Meșter Demiurg. Primăvara cosmopoetică se ivește nu doar din munți, ci și din mare, căci Marele Meșter Demiurg este „Ziditorul norilor și al valurilor”, cel care are puterea de a scufunda corăbiile pe care mai apoi tot el le ridică la cer. Imaginea aceasta este continuată suprarealist, închipuind o comuniune între vegetația marină și umanitatea dedicată mării:

„Mici corăbii la cotitura promontoriului

deodată se scufundă și pier,

Și se ivesc din nou sus în nori

de cealaltă parte a adâncului.

Algele s-au lipit de ancore

de bărbile unor triști sfinți.

Frumoase raze în jurul chipului

fac să vibreze strălucirea mării.” (p. 158)

Poetul se înnoiește prin grecitatea sa (mare, insule, munți) sau mai exact face din grecitatea sa o formă de creație aparte, în care unește senzorialitatea cu intelectul:

„Cu gura suflând am colorat pielea mării.

Mi-am preschimbat toate ideile în insule.” (p. 176)

Marea preia cuvintele creatoare și le transmite jivinelor mării, astfel petrecându-se o interferență cosmică, dar cu miză creatoare de excepție:

„Îmi descleștez buzele * și bucuroase sunt mările

Și-mi fură cuvintele * în grotele lor adânci

Și-n auzul focilor * le șoptesc iarăși

În nopți când jelesc * durerile oamenilor.” (p. 191)

Marea preia inclusiv tânguirea, lamentația, bocetul despre cei pieriți ca martiri ori eroi. Ea joacă inclusiv rolul etic al unui „templu” în care are loc o rugăciunea hibridă, creștină și totodată cretano-păgână. Hibridarea aceasta este ritualică și face parte dintr-un ceremonial de omagiere a Greciei și a mixturii religioase (cosmico-religioase) pe care o conține:

„Țărmul care se-afundă și greabănu-și înalță

un cal de piatră călărit de pont

micile glasuri vinete miriade

marele creștet alb al lui Poseidon” (p. 194)

Marea învolburată și infinită, cu o structură de vortex, conține uneori chiar și „vertebra vreunui Zeus” (p. 195).

În volumul Copacul-lumină și a paisprezecea frumusețe (1972), marea primește identitate feminină umană: ea poate fi o nimfetă de 13 ani (a se vedea poemul Micuța mare verde) sau poate intermedia venirea unei „fete de crivăț”, o entitate râvnită, vrăjitorească. Există apoi marea legendelor și a miturilor degustate în timpul înotului ori al înecului, când viitorul înecat este marcat de o melancolie inefabilă:

„Și până să iasă din nou la suprafață răcoarea îi lăsa timp

să-și plimbe printre alge și celelalte farmece ale recifelor

acel ceva fără de leac din suflet

Încât să fie-n stare la urma urmelor să strălucească

din iubire precum lumina dumnezeiască prin plânsul noului născut

Și-aceasta e legenda ce marea o istorisea.”

(Delos, p. 78)

Poetul însuși se consideră un inițiat alfabetizat în textele adâncului marin, el devenind un raisonneur ori chiar un psalmist al mării care a ajuns la o cogniție intra-temporală. Întoarcerea acasă este (pe) o insulă unde o mănăstire veche se alungește până în văzduh, zidurile ei fiind linse de mare, ceea ce alcătuiește o diafană imagine a solitudinii (Copacul-lumină, IV). Rar, Mediterana devine o apă a uitării, e Lethe, locuită de „corali negri și pisici de mare încete în legănarea lor” (Din cele două ale lunii, p. 92). Peisagistica e dominată, de obicei, de soarele și marea ce alcătuiesc fiecare sau împreună „o scriere silabică” misterioasă și inteligibilă doar prin melancolie și exil (În dar o poezie de argint, p. 94).

Voi aplica acum pe poezia lui Elytis metoda bachelardiană, căci există o miză anume în acest sens: Elytis îl citise pe Gaston Bachelard și îl admira și respecta. Iar Gaston Bachelard ar fi fost în mod cert îmbiat să își aplice metoda pe poezia lui Elytis, dacă aceasta nu ar fi fost publicată ulterior operei centrale bachelardiene și dacă părintele cercetării imaginarului ar fi avut știință de poezia lui Elytis (Lʼeau et les rêves, essai sur lʼimagination de la matière este publicat în 1941, iar Lʼair et les songes, essai sur lʼimagination du mouvement este publicat în 1943). Iată o mărturisire esențială a lui Odysseas Elytis în ceea ce privește instinctul său bachelardian: „Firește că-l cunosc pe Bachelard; toate operele sale se găsesc în biblioteca mea. Pe care din cele patru elemente le prefer? Trebuie să fie aerul și apa, fiindcă ele domină poezia mea. Probabil știți prea bine că nu neg deloc obârșia mea insulară, de aceea marea este de asemenea prezentă. /…/ Prin urmare, apa poate foarte bine să fie elementul meu predilect. Și aerul este la fel de important, fiindcă întotdeauna există în poezia mea acea meteorizare, ceva care în mod irezistibil vrea să se ridice mai sus.” (p. 274 – din interviul acordat lui Ivan Ivarsk).

Când Gaston Bachelard discută despre psihism acvatic, despre procesul de gândire al apelor (Bachelard, p. 10), el intuiește ori chiar certifică în ape o formă de intimitate aparte pe care o consideră destinală, într-un sens al metamorfozelor continue. Apa este ori devine platformă de tranziție pentru făptura umană (p. 11), căci făptura umană, prin intermediul apei, este într-o continuă preschimbare și devenire (care presupune inclusiv moartea și învierea). Bachelard diagnostichează în apă nu infinitul, ci profunzimea (p. 13). Adevărat, filosoful francez și părintele cercetării imaginarului este mai cu seamă degustător și hermeneut al apelor dulci, dar totuși nu uită de mare și ocean. El propune un diagnostic general legat de ape, care i se potrivește și poeziei lui Odyseeas Elytis, atunci când discută legătura dintre „vorbirea apei” și „vorbirea umană” (p. 22). Exact la acest lucru se referă Elytis când constată că marea l-a învățat să citească și să scrie, ca poet. Vorbirea apei a intrat în om, în poet, de aceea marea devine o „realitate poetică completă”, bachelardian spus, în poezia autorului grec. E de remarcat, apoi, că femeile din poemele lui Elytis, care se scaldă ori sunt pur și simplu (simbolic ori metaforic) niște femei ale mării, ar intra perfect într-un „complex al Nausicăi” (p. 42), chiar dacă aceste femei, fete și adolescente seamănă mai degrabă, măcar pe jumătate, cu niște bacante dionisiace.

Bachelard analizează, acvatic, cu predilecție, literatura lui E. A. Poe, detectând în apă o „substanță privilegiată” (p. 55); dar în timp ce la Poe este vorba despre o „apă grea” (p. 55), la Elytis e o apă fizică și totodată metafizică, duală, inefabilă și metamorfotică. În ambele cazuri (chiar dacă, așa cum am precizat, Bachelard nu a cunoscut poezia lui Elytis și, prin urmare nu a avut cum să o interpreteze), apa se revelă ca fiind o „substanță a substanței”; în cazul lui Poe, ea este sub semnul imaginii mamei, în timp ce la Elytis apa stă sub semn alchimic, transfigurator. La Elytis, apa nu e mortiferă, ci transformatoare continuu în sens inițiatic. Apa marină, mai cu seamă, este în poezia lui Elytis o materie combinatorie nu doar fizic, ci și spiritual, ideatic; apa marină nu este monogamă și omogenă, ci poligamă și heterogenă, de aici ramificațiile ei. Nicio clipă, marea nu are la Elytis vreo nuanță de Mare Tenebrarum în sens mortuar (p. 177), ci în sens combinatoriu și transparent. Căci transparența, în poezia autorului grec, nu este doar chimică, ci mai ales alchimică. Tenebrele, dacă există, se luminează la Elytis, devin iluminate, ele nu înspăimântă (ca la Poe), ci fascinează și călăuzesc inițiatic, ca niște enluminuri, sugerând chiar o mistică a mării. Încă un punct esențial de marcat: marea nu e neapărat maternală în poezia lui Elytis, mai exact are semn feminin doar ca athanor alchimic, ca matrice. Altfel, însemnele mării sunt hibride, atât feminine, cât și masculine; or, mai exact, sunt androgine ori hermafrodite.

Invers decât în teoria aplicată a lui Bachelard în Apa și visele. Eseu despre imaginația materiei (pp. 172-174), la Elytis apa sărată, marină are supremație asupra apei dulci, terestre, deși poetul grec nu insistă asupra acestui lucru care, însă, este evident. Ceea ce Bachelard definește ca vorbire a apei devine alfabet al apei sărate (al mării) la Elytis, întrucât poetul grec poate fi subsumat afirmației bachelardiene cum că apa este „stăpâna limbajului fluid, /…/, a limbajului continuu” (p. 209). Condiția acvatică este matricea limbajului, iar Bachelard dezvoltă chiar frenetic această idee: „lichiditatea este /…/ însăși dorința limbajului. Limbajul vrea să curgă” (p. 209). Elytis se pliază acestei condiții acvatice pe care o consideră chiar baza sa antropologică (nu doar fundament poetic și artistic): „De-ndrăgostit ce-am fost și locuind de veacuri în adâncul mării/ am învățat și scrisul și cititul” (Frescă, p. 80).

Bibliografie

Gaston Bachelard, Apa și visele. Eseu despre imaginația materiei, traducere de Irina Mavrodin, București, Editura Univers, 1995

Odysseas Elytis, Iar ca sentiment un cristal, sinteză realizată de Iordan Chimet, Traduceri și texte de A. E. Baconsky, N. Carandino, Al. Căprariu, Iordan Chimet, Petru Creția, Lawrence Durrell, Dimitrios Deliyannis, Kimon Friar, Constant Georgescu, Hans Rudolf Hilty, Victor Ivanovici, Vasile Igna, Ivar Ivask, Anița Augustopoulus-Jucan, Mihai Nasta, Constantin Noica, Ioanichie Olteanu, G. P. Savvidis, Mikis Theodorakis, Elena și Yannis Veakis, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1980.

[Vatra, nr. 7-8/2022, pp. 142-144]