De ce este actuală azi opera lui Marin Preda? Care sunt reperele estetice şi etice care ne permit să considerăm creaţia sa importantă, relevantă pentru istoria literaturii române, dar şi pentru timpul în care trăim? În primul rând, trebuie să observăm modul în care transpare din straturile adânci sau aparente ale acestei creaţii o vie atenţie acordată de scriitor existenţei exterioare, cotidianului, dar şi interiorităţii, modului de a fi al omului în context social şi istoric. Din opera lui Marin Preda derivă o reflecţie gravă asupra lumii şi asupra fiinţei umane, o filosofie a trăirii imediate, percepută în corelaţie cu istoria şi timpul.

Dacă în schiţele şi povestirile din Întâlnirea din pământuri se poate constata o atitudine distantă, rece a naratorului faţă de evenimentele relatate, faţă de scenele din viaţa ţăranilor ce rezumă un spaţiu al instinctualităţii halucinante, în romanul Moromeţii detaşarea percepţiei epice este înlocuită cu un grad mai mare de implicare, de participare empatică, scriitorul expunând aici nu doar suprafeţele lucrurilor, aparenţele relaţiilor dintre oameni sau conduita lor de suprafaţă, ci şi esenţa sufletească, identitatea adâncă a eroilor. Pe de altă parte, temporalitatea reprezintă un topos major al operei lui Marin Preda, prin care fluxul vieţii umane este reglat între timpul răbdător, cu valenţe mitico-simbolice şi timpul istoric, ireversibil, timp al crizei şi disoluţiei. Romanul Moromeţii, cu propoziţia sa liminară esenţială („Timpul avea cu oamenii nesfârșită răbdare”) se deschide sub auspiciile unei temporalități de o blândeţe cuprinzătoare, în care se detaşează figura efigie a lui Ilie Moromete, emblemă a paternităţii şi patriarhalităţii. Lucian Raicu conturează, într-un text ce saluta cu lucid entuziasm apariţia romanului, un portret convingător şi edificator al acestui personaj de memorabilă prestanţă caracterologică: „Se poate spune că scriitorul aduce în literatura română un nou tip de ţăran, un alt erou, unic şi ferm precizat, ce vine să se adauge celor creaţi de autorii clasici ai satului, Slavici, Rebreanu – lărgind orizontul istoric, dar şi concepţia estetică a romanului ţărănesc. Ilie Moromete pune în tot ce întreprinde o inteligenţă ciudată, înrudită cu a celorlalţi, dar de un zel aparte. În suceala firii lui e un farmec surprinzător, dar şi o semnificaţie. În tragica zbatere pentru existenţă, pentru păstrarea lotului său de pământ, acest ţăran şi-a compus o mască filozofică, sub care nu e întotdeauna uşor de intuit ce intenţii şi gânduri ascunde. Socotelile ce şi le face Moromete sunt complexe şi inaccesibile, şi niciodată cei din jur nu bănuiesc ce planuri fantastice se zbat sub fruntea plină de gânduri a acestui ţăran. E în toate un om curios în felul lui, de nepătruns, ale cărui reacţii sunt întotdeauna neaşteptate, răsturnând orice intenţii ale interlocutorului şi aruncându-l într-o mare şi de nedezlegat dilemă. E mereu într-o asprime impenetrabilă, iar în clipa în care aştepţi o explozie de nemulţumire şi mânie – omul se înseninează dintr-o dată”. Pentru Ilie Moromete seninătatea contemplativă reprezintă un atu al existenţei fericite, expresivitatea condiţiei sale morale fiind, de fapt, o treaptă necesară înspre cucerirea sau conservarea unei vârste spirituale fundamentate pe seninătate, claritate etică, spirit contemplativ şi o revelatoare voinţă de independenţă a spiritului. Marin Preda sugerează ideea că tragismul fiinţei umane rezidă din imposibilitatea accesului la un timp al originilor, mitic, răbdător, sub presiunea unei istorii alienante şi degradante.

O altă particularitate a prozei lui Marin Preda, prin care aceasta rămâne mereu actuală, este capacitatea scriitorului de a surprinde sensul totalităţii, amplitudinea vieţii, dar şi capacitatea de a reda cu acuitate vibraţia clipei prezente, emoţia instantanee, sau splendoarea unui peisaj „scăldat în lumina eternă a zilei de vară”. La fel de semnificativă este fixarea subtilă a celor mai fragile trăiri ale personajelor. Pentru Ilie Moromete, de pildă, seninătatea, liniştea, echilibrul afectiv reprezintă condiţii esenţiale ale propriei existenţe („Cum să trăieşti dacă nu eşti liniştit?”). Personajul, unul dintre cele mai memorabile din întreaga literatură română, îşi conservă, astfel, cursivitatea liniştită a „gândirii sale liniştite, îndârjit şi hotărât să nu cruţe nimic pentru a o regăsi, simţind că înstrăinarea de ea ar aduce întunericul şi că moartea n-ar fi mai rea decât atât”. Exemplară mi se pare o definiţie a omului lui Marin Preda expusă de Eugen Simion în cartea sa Întoarcerea autorului: „Omul predist este un om problematic: are simțul istoriei și cunoaște dialectica. Ironia îl apără de fantasmele primitive. Gustul contemplației îl ferește să iubească prea mult bunurile materiale. Trece prin situații dificile fără a-și desfigura sufletul. Prăbușirea economică a lui Moromete nu-i alterează spiritul. Îl regăsim, la bătrânețe, în cercul prietenilor săi (bătrâni liberali), strălucitor în ironie, profund în meditație. Omul lui Marin Preda cunoaște violența modernă, cunoaște procesul de surpare a valorilor tradiționale, și în fața atâtor primejdii, nu este pregătit. Cunoaște, se apără dar nu se decide să îmbrățișeze repede morala noii lumi. Câtă vreme există iubirea și plăcerea de a medita, omul predist nutrește încă o speranță”.

De fapt, cum sublinia Mircea Iorgulescu, romanele lui Preda redau „istoria secretă a nașterii și a refuzului unei fascinații, istoria secretă a eliberării autorului de un personaj obsedant. Este o istorie lungă, încâlcită, dificilă despre care scriitorul a făcut adesea, mărturisiri, dar care sunt, nu atât contradictorii, cât prudent eliptice și risipite ca și cum existența lor s-ar datora mai multor întâmplări. Despre Moromete, cel care l-a creat, vorbește întotdeauna ca despre o enigmă: ferit”. Un alte personaj emblematic este Victor Petrini din Cel mai iubit dintre pământeni, erou dilematic uimit de „barbaria concretului”, de teroarea istoriei, personaj pentru care moartea este reprezentată mai întâi ca idee, apoi „ca alternativă înspăimântată a fericirii și a crimei, are aici, acuitatea unei primejdii devorante. E ceea ce, alături de sentimentul existenței captive, trezește memoria profundă a eroului la o confesiune pe cât de lucidă, pe atât de halucinantă” (Cornel Moraru). Proza lui Marin Preda îşi păstrează actualitatea prin forţa reprezentării unei realităţi adesea învolburate, cărţile sale reprezentând tot atâtea avataruri identitare ale unei conştiinţe artistice exigente, devotate scrisului cu luciditate, pasiune şi rigoare etică.

[Vatra, nr. 7-8/2022, pp. 175-176]