
Nichita Danilov
Picioarele
I-am văzut întâi picioarele
lipăind pe parchetul gol. I-am văzut rotulele
rotindu-se ca niște mecanisme
puse în funcțiune de niște pârghii nevăzute.
Rotulele s-au oprit în fața geamului luminat din interior,
au stat mult timp pe loc.
Apoi storurile au fost coborâte
până în dreptul rotulelor.
Rotulele s-au mișcat și ele încet, în gol,
rotindu-se în sensul acelor de ceas.
Apoi s-au înțepenit și ele într-un repaus absolut.
Deodată strada fu potopită de liniște.
Toate glasurile s-au stins.
S-au stins și toate luminile.
Am dat atunci storurile la o parte
și am ridicat atunci ochii spre cer,
și am văzut două tălpi mari
acoperite de inscripții ciudate călcând
prin nori și prin iarba umedă.
Am încercat să descifrez semnele
tatuate cu litere de foc
pe podul palmelor, pe călcâie și pe tălpi,
dar literele mi-au alunecat printre degete
și s-au răspândit prin iarba
înrourată ce a năpădit podeaua, tavanul și pereții
surpați ai casei mele de țărână…
*
Magie
Până acum știam de îmblânzitorii de șerpi
care cântând din fluier făceau cobrele să se ridice
din amfore de lut ondulându-și corpul în aer,
știam și de îmblânzitorii de flăcări
care făceau flăcările să coboare din clopotele bisericilor mute,
pentru ca apoi să dispară sâsâind în haos,
știam de îmblânzitorii de scorpioni
și de îmblânzitorii de tarantule,
dar și de îmblânzitorii de zodii,
ce făceau să se configureze astrele pe cer
în funcție de liniile din palmă,
știam de îmblânzitorii de fulger și de trăsnet,
ce prezentau numere de senzație
la Samarkand și Mecca,
dar iată că acum au apărut și îmblânzitorii de viruși,
ființe stranii, ce au doar corp, dar nu și umbră,
care prin simpla fluturare de mâni
– obișnuiesc să dirijeze coruri –
îmblânzesc virușii, determinând-i să iasă din trupurile noastre
contorsionate de teama morții și să se retragă,
în vreme de război, în eprubete.
Curând vor apărea și însă și îmblânzitorii de războaie,
la al căror cântec, gloanțele pornite
și ghiulele tunurilor și rachetele balistice,
se vor întoarce la locul lor de obârșie,
așteptând un moment potrivit, o nouă conflagrație,
pentru a se repezi asupra lumii,
cu asupra de măsură.
*
Cântec de ducă
Cineva a legat o eșarfă de iarbă
de gâtul albastru al vântului.
Cineva așezând într-un cărucior vântul
și l-a împins pe scări
făcându-l să se oprească
la capătul străzii.
Cineva împingând vântul
i-a agățat de piept o armonică
Coborând din cer, păsările
ciugulesc semințe de pe clapele ei și cântă;
cântă un blând cântec de dragoste.
*
Preafericitul Iosif – o amintire
Atunci când venea primăvara
și cireșii dădeau în floare,
rumegând fire de iarbă
amestecate cu fire de tutun –
o spumă galben-verzuie
i se prelingea din colțul gurii pe bărbie –,
purtând pe cap o cununiță
împletită din flori de păpădie,
preafericitul Iosif, nebunul cel mai frumos al satului,
ieșea odată cu turmele de
capre și de oi, odată cu cirezile de vaci,
pe poarta casei sale,
și behăind ușor, și legănându-și șoldurile
în ritmul bătăilor tălăngii
se ducea cu ele la păscut.
Iar atunci când vedea
oile sau vacile sau caprele
împreunându-se pe câmp
scoțând un muget scurt și acoperindu-se de solzi și pene,
se ridica în două labe
și se împreuna cu ele,
după care ascuțindu-și pintenii și creasta
se răcorea răscolind mușuroaiele de cârtiță și de furnici
până îi trecea năduful.
*
Marsilieza…
Pășesc pe străzile acestui oraș
tapetat cu tablouri. Mergând,
întorc spatele realității
care fuge mereu în urmă,
ascunzându-se sub asfalt,
sub iarba verde..
Mergând, încerc să ocolesc pomii,
stâlpii de telegraf, coșurile de gunoi,
păsările, norii, și tot ce mă înconjoară,
încerc să ocolesc peisajul,
din care fac și eu parte,
dar la fiecare pas,
la fiecare trecere de pietoni
dau peste câte un tablou pictat de Picasso,
de Chagall sau de Dali,
dau și peste peisajele contorsionate
de mâna lui Van Gogh.
Mergând prin oraș încerc să ocolesc
intersecțiile în care stau suspendate în aer
o mulțime de oameni
și o mulțime de mașini,
încerc – schimbând semnele de circulație –
să mișc trecătorii din loc,
încerc să mișc și mașinile,
și tramvaiele înțepenite în stații;
înaintând prin oraș mă călăuzesc
după urmele lăsate de mașini pe asfalt,
dar și după urmele carului mare,
ascuns undeva pe cer și după urmele
carului cu boi al lui Grigorescu,
pus pe șenile, în urma căruia
ieșind din gramofon, mărșăluiește un batalion
de soldați la pas de paradă, cântând Marsilieza…
*
Da
Întotdeauna când l-am rosti pe da
am spus și în surdină nu
și atunci cuvintele
s-au amestecat înlăuntrul meu
transformându-se într-o masă informă de lucruri și de litere
pe care limba a încercat
s-o expulzeze afară,
dar bolul de lucruri și litere s-a rostogolit
înlăuntrul meu și mi s-a lipit
mai întâi de stomac apoi de inimă.
Întotdeauna când am spus da,
l-am rostit și pe nu:
între existență și nonexistență,
am ales existența,
apoi mi-am vârât adânc mâinile
înlăuntrul lucrurilor
și am scos de acolo tot ce am putut scoate.
Spun întotdeauna da,
căutând să nu-l rostesc pe nu
pentru că mi-e teamă de partea întunecată a luminii.
Întotdeauna când spun da,
în surdină îl rostesc și pe nu:
și asta fiindcă știu că afirmațiile te lasă
la fel de descoperit în fața ta ca și negațiile;
Întotdeauna când îl rostesc pe da,
îl rostesc în surdină, în colțul gurii, și pe nu:
și asta deoarece am devenit din ce în ce mai conștient că
existența și non existența
cresc una pe spatele alteia,
alcătuind un turn
infinit de afirmații și negații
ce se clatină în gol;
nu sunt altceva decât un punct înlăuntrul lor
iar ele un punct rotitor înlăuntrul meu.
Încerc vâslind din răsputeri
să ajung la margine
să ies din mine, dar nu e nimic dincolo de mine
și nici înlăuntrul meu
decât acest da și acest nu
ce aleargă unul după altul
ieșind mereu din beznă în lumină
și revenind înapoi în beznă;
aleargă în zig-zag unul după altul
dorind să se regăsească
în partea care a fost întregul,
dar niciodată nu se regăsesc.
*
Levitație
Atunci când era lună plină,
bătrânul Foma,
care-și înjghebase un adăpost la marginea pădurii,
din tot soiul de lădițe
și de carcase și roți de automobile uzate,
se dădea jos în toiul nopții
de pe patul său
confecționat din sârmă,
acoperit cu un strat
subțire de ierburi și frunze uscate,
și tămâind în jur
mestecenii și brazii,
se înălța în văzduh,
plutind cu cârjele subsuoară
deasupra graniței proaspăt arate,
din care se ridicau
aburi ușori atrași de luna plină.
Uneori, văzându-l înălțat în văzduh,
soldații îl ținteau de departe cu mitraliera,
dar gloanțele treceau prin trupul său
devenit transparent
fără să-i pricinuiască nici o rană.
Așa plutea bătrânul Foma
până la satul vecin,
până la căsuța lui căzută în paragină
cu stâlpii năpădiți de melci
și șindrila putredă,
căsuță ce se afla acum într-o altă țară,
și după ce se așeza pe prag sau pe horn
cu picioarele încrucișate sub el,
rostind o rugăciune.
Levitând la trei metri de pământ,
într-un sicriu zburător,
acoperit de trecea înapoi granița,
cochilii de melci și de suave aripi de fluturi,
– când se crăpa de ziuă –
în chilia lui ridicată la marginea pădurii…
*
Drum
Calc pe propriile mele urme;
pe măsură ce merg, mă îndepărtez
de cel ce am fost și de cel ce sunt,
care se desprind din mine
alcătuind un șir nesfârșit de trupuri
goale ce se rostogolesc pe asfalt;
calc mereu pe propriile mele urme,
ce se învârt ca niște ceasornice în gol,
mergând caut să ajung într-un punct,
dar punctul migrează mereu
alergând pe tabla de șah,
iar eu intru și ies din mine și din mulțimea
de trupuri care sunt și am fost.
Merg pe drum, mă învârt în cerc,
casele se învârt și ele
fugind ca niște animale speriate pe străzi;
încercând să se ascundă
în găurile apărute în asfalt ca în niște vizuini.
Mergând, las în urmă drumul
și tot ce e de lăsat; privesc umbrele trecătorilor
ce se îndepărtează mereu de clipa care trece;
iau clipele în căuș și le strecor printre degetele mele firave,
oprindu-le în loc. Opresc trecerea,
opresc tot ce mișcându-se poate fi oprit;
opresc atomii, norii, luna și soarele
ce se perindă pe cer. Opresc drumul
și încerc să revin acolo de unde am plecat;
opresc și trecătorii, opresc și mașinile,
opresc și pietrele kilometrice
înșirate de o parte și de alta a drumului;
mă adăpostesc obosit la umbra lor.
Acum eu sunt cel ce nu mai sunt,
ceea ce am fost și nu mai este;
mă scald de două ori în apele aceluiași râu,
și râul pleacă odată cu mine,
târându-și după el undele năpădite de somn,
fără să arunce o privire înapoi.
Mă întind în albia lui;
sunt totuna cu el, cu pietrele
și cu undele ce alergă una după alta,
în cercând să se oprească în loc.
Sunt locul și timpul ce curge,
revărsându-se din matca lui;
sunt clipele pe care le strecor în palmă
la lumina lunii, încercând să separ
odată și încă odată, mereu,
lumina de întuneric și binele de rău.
*
Râul
Mă scald de două ori
în albia aceluiași râu
apoi ies pe mal
și încerc să mă dezbrac de valuri,
dar ele s-au lipit
atât de mult de pielea mea,
încât simt cum trupul meu
a devenit chiar râul.
Da, mă scald de două ori
în apele aceluiași râu.
Acum eu sunt râul,
sunt și pietrele,
și undele ce curg
susurând peste ele.
Sunt și trupurile care intră
tremurând în albia lui
și se transformă
mereu în alte trupuri și-n alte valuri.
Intru de două ori
în albia aceluiași râu;
îmi dezbrac trupul
în valuri și apoi îl îmbrac
când ies înapoi pe mal,
curgând odată cu râul.
*
Perspectivă
Altădată consultam ceasul solar
și zodiile ce se perindau noaptea pe cerul înstelat
ca să ne orientăm în timp și spațiu,
iar azi aruncăm o privire
pe ecranul smarthponelor care ne indică
cu exactitate toate coordonatele referitoare la mediu
la viața noastră socială, dar și la cea lăuntrică,
astfel că nu trebuie să facem nici un efort
ca să aflăm locul și ora unde ne aflăm,
curând însă va veni timpul când
nu vom putea mișca un deget
fără să consultăm îngerul nostru protector,
smartphone-ul nostru cel de toate zilele și de toate nopțile
din ce în ce mai inteligent, mai estetic,
din ce în ce mai redus ca dimensiuni
făcut după chipul și asemănarea
chipului nostru interior.
El ne va da cele mai mici detalii
despre starea vremii,
dar și despre starea noastră lăuntrică,
ne va povățui să alegem meniul și ne va pregăti micul dejun
masa de prânz și, bineînțeles, cina frugală;
ne va sfătui ce să cumpărăm
și ce lucruri să aruncăm la pubelă,
la ce oră să ne sculăm, la ce oră să mergem la sală de fitness
și, bineînțeles, la ce oră să ne punem capul pe pernă.
Ne va sfătui cum să ne îmbrăcăm
în funcție de-o împrejurare sau alta,
cum să răspundem la întrebări și ce gesturi să facem atunci
când conversăm cu colegii noștri de la slujbă.
El ne va sugera ce întrebări să punem altora,
și nouă înșine; ne va sugera când și cum
să ne ținem sentimentele în frâu
și când să ne dăm arama pe față.
El ne va spune ce vise să visăm
dintr-o galerie întreagă pusă în fața noastră pe tapet;
va trebui doar să apăsăm pe-o tastă,
sau doar să ne punem această dorință în gând.
El ne va spune ce amintiri să derulăm
în memorie și ce amintiri să punem la index.
Nu toate amintirile și nu toate visele
sunt benefice pentru afacerile,
pentru cariera și, de ce nu?, pentru viitorul nostru.
Unele dintre ele, ne pot trage îndărăt.
Tot el, la momentul oportun,
ne va alege după criterii foarte bine stabilite,
iubirea ideală și ne-o va aduce,
folosind tot felul de strategii
în casă chiar de la celălalt capăt al pământului.
Și tot el, alegând din nou momentul cel mai propice,
ne va comunica anul, ziua, ora, minutul și clipa
în care sufletul nostru se va despărți de trup;
el ne va povățui cui și cum să facem ultimele confesiuni,
el ne va dicta testamentul,
el ne va cufunda trupul într-un somn adânc
și ne va călăuzi de asemenea pașii pe ultimul drum,
având grijă ca sufletul nostru să se deprindă
cu bezna adâncă a lumii de apoi.
El va fi sclavul și îngerul nostru păzitor,
el, smartphone-ul nostru invizibil,
stăpânul nostru și sclavul fără de care nu vom putea exista.
***
Viorel Mureșan

Statui
Doamna Tuy cântând își șterge sicriul de praf
în timp ce părul ei cade
într-o ninsoare ce nu se mai poate opri
i-a fost frig mereu în ultimii o mie de ani
și a tot văzut venind vapoare de gheață
pe nil
gazelele o privesc numai noaptea
prin ferestre tăiate în soare
și ele știu prea bine că ceea ce văd acolo
nici nu există
Doamna Tuy a plecat să întoarcă o vizită
la prietena ei Doamna Nai
și a trimis vorbă printr-o slugă apropiată
că mai întârzie încă o mie de ani
*
Poșta de seară
Toamna ia hoțește locul verii
cum mă urcam eu și mă coboram
de pe cal
în copilărie
în dosul unei coline m-am retras
să ard până la osie vânturile
care mi-au spart în câteva rânduri
acoperișul
am ascuns și niște propoziții
împreună cu gura care le-a rostit
în inelele unui copac
și întunericul s-a închis peste ele
praful adus cu ultima poștă
lasă-l să mă îmbrace în cămășile lui
găurite de ploi
aici
printre porumbeii cărora le împart firimituri
*
Casa nopții
în oraș se vindeau trandafiri galbeni
cumpărau numai femeile care mergeau la cimitir
și câțiva bărbați îndrăgostiți
lipit de fereastra vagonului
eu îmi scutur sandalele de praf
îmi scot din ochi scoici sidefii
le pun una lângă alta
zidesc din ele un perete
pentru noaptea
la care mă gândesc
*
O rostogolire de stânci
observ că în locul frunzei care se desprinde și cade
rămâne o gâscă albă pe cer
după ce clocește mai multe săptămâni
pasărea îmi umple bătătura de boboci
pe care nu mai prididesc să-i număr
apoi toată noaptea frământ împreună cu ei
noroiul care îmi acoperă geamul
*
Clătinarea catargelor
vino să fim iarăși două raze de soare
care cad pe un banc de pești
și cu ei împreună
să săpăm rânduri de manuscris
să tragem cu urechea
să iscodim în sus și în jos
în cea mai limpede apă
să privim clătinarea catargelor
din cortul de trestie
să ascultăm cele zece porunci
și cele zece hohote de râs
umblând în picioare pe apă
să ținem norii în hățuri
*
Sezon în așteptare
din vânt rupeam păsări pe care
cu mâinile-ntinse tu le primeai
să le așezi într-o pădure
în cuiburi
apoi venea o ploaie
și spăla rănile
cum ți-ai purta palma pe bolovani
în care a mai rămas soare
după ce-ai spart o stâncă
curtea noastră era
o scenă pe care se spărgeau obiecte
și urcau
femei și bărbați
de muzică și de fum
cu amândoi ochii
te scot azi din lacul cu nuferi
formată numai din
puncte de suspensie
*
Despre petrecerea iernii
eram în mijlocul vântului
și țineam în mâini capul neterminat
al reginei nefertiti
dinspre ochii ei ca din cochilii marine
se auzeau furtuni de zăpadă
de pe margini mulți au venit să asculte
cum se naște
un strigăt lăuntric de bucurie
unii priveau prin șuvița-i rebelă
cum răstoarnă preotul
brazde negre
în suflete
cu un fulger
iar alții
își petreceau iarna sub o pană de vultur
*
Broderii pe vid
călătoresc numai urmat de o cușcă de păsări
cărei umbra mea harnică
îi spală gratiile
așa cum ai număra liniile din palmă
apoi să-ți împodobești capul cu pene
la capătul drumului
mereu are cineva mâini de culoarea focului
și arde cu ele un zeu de hârtie
sufletul lui ne pândește prin ochii lui
cum avem noi culoarea cenușii
te chem în curtea schitului să adunăm cu o greblă
raze de lună uscate
*
Obiecte căzute din cer
umbra ta
citind dintr-o carte
pe pereți curgea
roua neagră
din penele rândunicilor
*
Un pescăruș verde zburând dintr-un nod de papirus
groparii scoteau cărămizi din sufletul mortului
și le treceau din mână în mână
odată ajunse la mine le duceam la ureche
să aflu cât mai degrabă în care din ele
șed încuiați prietenii mei
cântând un cântec de beție
unul tocmai aruncase cu bâta în vânt
altul azvârlise un harpon
și aștepta să vadă monstrul
ieșit din apă
cum îl cuprindea într-o privire
ca între pereți de măcelărie
la capătul străzii
câțiva căței săreau peste o pâine fierbinte
căzută pe asfalt dintr-o camionetă
eu izgonesc din somnul lor cercuri
în care să prind un pescăruș verde
zburând dintr-un nod de papirus
***
Aurel Pantea

Fragmente din psaltire
***
Prin toate locurile, cu tălpile arse,
am trecut prin orașe ce nu mi-au ținut minte numele,
am trecut rîuri și m-am simțit sărac,
n-am cunoscut pe nimeni și am privit duhul rătăcirilor
în gură, am dus cu mine urlete mute, ce era de salvat
s-a salvat fără mine, am cunoscut zădărnicii și cenuși,
am văzut chipuri destinate desfigurărilor,
mi-am spus că sunt un purtător de mesaj,
pe lîngă mine au trecut nebănuite întrupări
ale trădării și credinței pioase, am deslușit
în singurătăți vocile distrugerilor,
albe au trecut prin viața mea semnele
lucrului bun, stau și număr pericole
și știu că ce era de pornit s-a pornit
și-o voință grea dă peste tot în floare
*
Poem de Paști
Până la limita a ceea ce mă face om,
până la adormirea trupului,
până la trezirea lui,
pînă la punga de sânge,
adunată cu fiecare rugă
în răsăririle şi părăsirile
de dimineaţă şi seară,
mai mult decît poate să te imagineze
limbajul meu,
fă-mă, Doamne Isuse Hristoase,
o scamă în prezentul patimilor tale,
să mă bucur de Învierea ta
cu partea din mine ce doare
şi cu partea din mine ce învaţă să-Ţicînte
laude
*
Spectral
Toate sunt privite
de autorități bătrîne.
Ceea ce mă dizolvă
e rece ca un principiu
și conține timp
***
Liniște, doar zumzetul
aparatului de suferit
de unică folosință
toacă dimineața, mii de bucăți
alburii sunt date pentru consum,
fuioare moi poartă urmele vieților retrase de curînd,
mulți se întorc din excursii nocturne
și se conectează
***
Tu ești lîngă fricile mele,
cînd viața mea trece pe lîngă timpuri
cu lacome guri,
tu ești lîngă fricile mele,
pe tine te presupun căderile mele,
cînd, în golul ce m-ar putea absorbi,
se înșiră, ca niște scări,
surîsurile tale,
lîngă tine iadurile au gurile amuțite
***
De la o vreme, chiar și obiectele
îmi simt singurătatea,
prezentul e atît de dens,
că îmi smulge fața
***
Indescriptibil peisaj,
lașitatea amestecată cu frică,
din egoisme molîi
răzbat rugăciuni,
un șuvoi piroclastic
se scurge în muțenii împietrite
***
Diminețile, aceste depozite reci,
unde se aud respirații bătrîne,
acolo spaimele, ca niște părinți buni,
găsesc miezul însuși al timpului
dintr-o copilărie înroșită de sfioșenii adormite,
mai stai cu mine, mai stai,
curînd va apărea mîna și va desena
chipul abia născutei tale morți
*
Copii în grădină
sunt zilele
și viața atît de intensă,
că și obiectele
ne simt prezența
***
Ziua,
metal mort,
atîrnă
***
În cele din urmă ne despărțim
de numele noastre,
dar ele continuă cutremurate,
să caute un trup,
și, înspăimîntate, găsesc alte nume,
ca niște neîndurători stăpîni,
în tremurul lor se văd imagini de odinioară,
depărtate, în alte vieți, atinse de oboseli,
și încep să cînte melodii sfîșietoare,
ca toamnele în care iubirile se schimbă la față
și chipurile nu se mai recunosc
***
Curg vieți
din ruinele
acestui apus,
orele tari
nu vor mai ajunge la mine
***
Un spirit de observaţie atroce
ne vede,
nici moartea noastră nu-l poate opri,
limpezile noastre dimineţi
vin din ochii lui,
dragostea mea pentru tine
învie în clipele lui de delăsare,
dar vino cu mine în seri parfumate,
să simţim respiraţiile
dragostelor plecate demult
***
Dimineața
sunt distribuit,
în pauza dintre ieri și această dimineață,
o mare muțenie, mă îndrept
spre, mă apropii de această liniște,
atît de tăioasă, că acolo ar putea fi
chiar sursa a ceva care mă poate suprima,
altădată, timpul era blînd, mi se scurgea
pe față, vorbea cu vocile prietenilor plecați,
în moliciunile lui își făcea sălaș o mamă ocrotitoare,
acum,
oricîte aș aduna,
nu pot scăpa să nu văd
că mă retrag
într-o memorie însîngerată
***
Vii,
vii spre mine,
o venire ce nu se mai termină,
plec spre tine,
pînă ce nu mai rămîne aproape nimic
din ce eram înainte de nesfîrșita venire a ta,
mă împuținez pe măsura venirii tale
***
Apar și dispar
chipuri
în lumini intermitente,
ultime, fragile
legături le mai semnalează,
sunt ca niște priviri
îngreunate de păreri de rău,
spre puterile tăcute.
Amurgul din fiecare, crispat ca o pândă
***
Acum, odată cîndva, risipă
o voce povestind, cum se rup
viețile, jarul rămas după intense trăriri
cînd se va stinge, vom conta
pe alte lumini, acum, gîndul cu inepuizabile
călătorii, dar lasă, încă am o inimă, consumul
clipă de clipă răspunde puterilor tăcute,
nesfîrșirea e imaginea în care totul încape
***
Vin privirile peregrine,
se aşează la marginile a ceea ce numesc viaţa mea.
Luminiţe peste un popor de absenţe,
atît a mai rămas, după ce peste zilele mele a trecut privirea integrală,
acum,
ceea ce a rămas viu în urma acelei priviri
are glas de copil şi umblă rugîndu-se
***
Rămâne un mort în urma noastră,
în fiecare zi pe care am trăit-o,
fiecare zi cu mortul din ea,
stau așezați calmi,
trecuți cu totul în altă parte,
viețile neprivite vreme lungă
ar putea egala liniștea lor sau a timpului
ce ne mănâncă fețele
***
Rămâne din ce ai putea imagina
despre moarte
ceva de neimaginat,
de exemplu, cum ai veni Tu
și la venirea Ta s-ar înghesui
multe să Te vadă
și nu toate ar reuși,
și nu ar sta să judece dacă drumul de parcurs
e al lui Sisif
sau e calea spre Golgota,
cineva merge în față, cum se întîmplă
întotdeauna într-o călătorie,
de-acolo se aud rugăciuni,
fiecare le poate auzi,
cînd în lăuntrul său se desfundă
căile spre un plîns neistovit
***
Inima mea, Doamne, e o piatră pe care dănţuiesc
toate poftele, inima mea e un cîmp
pe care Te părăsesc şi Te las pradă fiarei,
în inima mea cresc flori pentru tîrfa babilonului,
mulţi s-au hrănit din zbaterile inimii mele şi toţi
aveau chip de haimanale perverse.
M-am dus cu ei în adunări şi larme
şi am simţit bătaia ei fără seamăn,
cînd încolţeşte
dogoarea pustietoare.
Nu Te poţi încredinţa, Doamne Isuse Hristoase,
inimii mele,
în cămările ei se simte golul
după ce, zbătîndu-se, a chemat moartea
şi din ea a curs nisip, de s-au lărgit şi îngroşat
vieţi pustiite
***
Fier înroșit e păcatul, Doamne Isuse Hristoase, viață aprinsă
în anticamera morții, iarnă topită
de o mare rușine, sunt neîntreruptă
așteptare a unui glas în care Ți se ascunde prezența,.
vorbesc în tăcerile Tale
***
Trăiesc un timp în care toate vîrstele dor.
Incă puțin și nimic n-o să mai doară,
pentru că nu va mai fi ce să doară.
Doamne, cîtă seninătate în marele triumf mineral
***
În timpurile stocate în creier
rătăcesc marinari bătrîni,
ei au aflat că patria lor
e un fruct al cuiva ce nu obosește
să imagineze
și plutește pe mări, ancorînd, uneori,
în porturi ireale, zilele lor sunt făcute
din materii subtile, rămase
de la alcătuirea unor orașe perfecte,
înrobitoare
(După o sugestie a lui Gabriel Chifu)
***
În amestecul zilei,
la ceremonialurile de înmormîntare,
timpul devine pastă, în care se topesc
numerele, anii,
de obicei plouă, pămîntul e moale, clisos,
participanții vorbesc în șoaptă,
femeile în veșminte de doliu mimează
durerea cît se poate de bine,
atmosfera e grea de prefăcătorii,
cu adevărat sinceră, de o sinceritate
lacomă și tăcută,
răbdătoare,
ea știe că va fi satisfăcută,
e groapa
***
O mică zburătoare,
de s-ar face atît de mică,
să nu o zărească ochiul geros
***
În amestecul zilei se topesc
numerele și anii,
timpul devine pastă
pe care se imprimă pașii
pietonului
***
Să nu pleci, gurile vînturilor
vor sufla prin lunga ta absență,
se așează tăcute urmele nedesăvîrșiților,
ceea ce nu s-a-ntîmplat
după plecarea ta. Locuitori din cețuri,
războinici ai plecărilor și neîntoarcerilor
te vor striga pe nume
***
Pînă la urmă ce-i și cu singurătatea,
stai tîmp cu tine însuți,
până privești
azurul.
Și dintr-o dată ți se face rușine
[Vatra, nr. 7-8/2022, pp. 126-134]