Nichita Danilov

Picioarele

I-am văzut întâi picioarele

lipăind pe parchetul gol. I-am văzut rotulele

rotindu-se ca niște mecanisme

puse în funcțiune de niște pârghii nevăzute.

Rotulele s-au oprit în fața geamului luminat din interior,

au stat mult timp pe loc.

Apoi storurile au fost coborâte

până în dreptul rotulelor.

Rotulele s-au mișcat și ele încet,  în gol,

rotindu-se în sensul acelor de ceas.

Apoi s-au înțepenit și ele într-un repaus absolut.

Deodată strada fu potopită de liniște.

Toate glasurile s-au stins.

S-au stins și toate luminile.

Am dat atunci storurile la o parte

și am ridicat atunci ochii spre cer,

și am văzut două  tălpi mari

acoperite de inscripții ciudate călcând

prin nori și prin iarba umedă.

Am încercat să descifrez semnele

tatuate cu litere de foc

pe podul palmelor, pe călcâie și pe tălpi,

dar literele mi-au alunecat printre degete

și s-au răspândit prin iarba

înrourată ce a năpădit podeaua, tavanul și pereții

surpați ai casei mele de țărână…

*

Magie

Până acum știam de îmblânzitorii de șerpi

care cântând din fluier făceau cobrele să se ridice

din amfore de lut ondulându-și corpul în aer,

știam și de îmblânzitorii de flăcări

care făceau flăcările să coboare din clopotele bisericilor mute,

pentru ca apoi să dispară sâsâind în haos,

știam de îmblânzitorii de scorpioni

și de îmblânzitorii de tarantule,

dar și de îmblânzitorii de zodii,

ce făceau să se configureze astrele pe cer

în funcție de liniile din palmă,

știam de îmblânzitorii de fulger și de trăsnet,

ce prezentau numere de senzație

la Samarkand și Mecca,

dar iată că acum au apărut și îmblânzitorii de viruși,

ființe stranii, ce au doar corp, dar nu și umbră,

care prin simpla fluturare de mâni

– obișnuiesc să dirijeze coruri –

îmblânzesc virușii, determinând-i să iasă din trupurile noastre

contorsionate de teama morții și să se retragă,

în vreme de război, în eprubete.

Curând vor apărea și însă și îmblânzitorii de războaie,

la al căror cântec, gloanțele pornite

și ghiulele tunurilor și rachetele balistice,

se vor întoarce la locul lor de obârșie,

așteptând un moment potrivit, o nouă conflagrație,

pentru a se repezi asupra lumii,

cu asupra de măsură.

*

Cântec de ducă

Cineva a legat o eșarfă de iarbă

de gâtul albastru al vântului.

Cineva așezând într-un cărucior vântul

și l-a împins pe scări

făcându-l să se oprească

la capătul străzii.

Cineva împingând vântul

i-a agățat de piept o armonică

Coborând din cer, păsările

ciugulesc semințe de pe clapele ei și cântă;

cântă un blând cântec de dragoste.

*

Preafericitul Iosif – o amintire

Atunci când venea primăvara

și cireșii dădeau în floare,

rumegând fire de iarbă

amestecate cu fire de tutun –

o spumă galben-verzuie

i se prelingea din colțul gurii pe bărbie –,

purtând pe cap o cununiță

împletită din flori de păpădie,

preafericitul Iosif, nebunul cel mai frumos al satului,

ieșea odată cu turmele de

capre și de oi, odată cu cirezile de vaci,

pe poarta casei sale,

și behăind ușor, și legănându-și șoldurile

în ritmul bătăilor tălăngii

se ducea cu ele la păscut.

Iar atunci când vedea

oile sau vacile sau caprele

împreunându-se pe câmp

scoțând un muget scurt și acoperindu-se de solzi și pene,

se ridica în două labe

și se împreuna cu ele,

după care ascuțindu-și pintenii și creasta

se răcorea răscolind mușuroaiele de cârtiță și de furnici

până îi trecea năduful.

*

Marsilieza…

Pășesc pe străzile acestui oraș

tapetat cu tablouri.  Mergând,

întorc spatele realității

care fuge mereu în urmă,

ascunzându-se sub asfalt,

sub iarba verde..

Mergând, încerc să ocolesc pomii,

stâlpii de telegraf, coșurile de gunoi,

păsările,  norii, și tot ce mă înconjoară,

încerc să ocolesc peisajul,

din care fac și eu parte,

dar la fiecare pas,

la fiecare trecere de pietoni

dau peste câte un tablou pictat de Picasso,

de Chagall sau de Dali,

dau și peste peisajele contorsionate

de mâna lui Van Gogh.

Mergând prin oraș încerc să ocolesc

intersecțiile în care stau suspendate în aer

o mulțime de oameni

și o mulțime de mașini,

încerc – schimbând semnele de circulație –

să mișc trecătorii din loc,

încerc să mișc și mașinile,

și tramvaiele înțepenite în stații;

înaintând prin oraș mă călăuzesc

după urmele lăsate de mașini pe asfalt,

dar și după urmele carului mare,

ascuns undeva pe cer și după urmele

carului cu boi al lui Grigorescu,

pus pe șenile, în urma căruia

ieșind din gramofon, mărșăluiește un batalion

de soldați la pas de paradă, cântând Marsilieza…

*

Da

Întotdeauna când l-am rosti pe da

am spus și în surdină nu

și atunci cuvintele

s-au amestecat înlăuntrul meu

transformându-se într-o masă informă de lucruri și de litere

pe care limba a încercat

s-o expulzeze afară,

dar bolul de lucruri și litere s-a rostogolit

înlăuntrul meu și mi s-a lipit

mai întâi de stomac apoi de inimă.

Întotdeauna când am spus da,

l-am rostit și pe nu:

între existență și nonexistență,

am ales existența,

apoi mi-am vârât adânc mâinile

înlăuntrul lucrurilor

și am scos de acolo tot ce am putut scoate.

Spun întotdeauna da,

căutând să nu-l rostesc pe nu

pentru că mi-e teamă de partea întunecată a luminii.

Întotdeauna când spun da,

în surdină îl rostesc și pe nu:

și asta fiindcă știu că afirmațiile te lasă

la fel de descoperit în fața ta ca și negațiile;

Întotdeauna când îl rostesc pe da,

îl rostesc în surdină, în colțul gurii, și pe nu:

și asta deoarece am devenit din ce în ce mai conștient că

existența și non existența

cresc una pe spatele alteia,

alcătuind un turn

infinit de afirmații și negații

ce se clatină în gol;

nu sunt altceva decât un punct înlăuntrul lor

iar ele un punct rotitor înlăuntrul meu.

Încerc vâslind din răsputeri

să ajung la margine

să ies din mine, dar nu e nimic dincolo de mine

și nici înlăuntrul meu

decât acest da și acest nu

ce aleargă unul după altul

ieșind mereu din beznă în lumină

și revenind înapoi în beznă;

aleargă în zig-zag unul după altul

dorind să se regăsească

în partea care a fost întregul,

dar niciodată nu se regăsesc.

*

Levitație

Atunci când era lună plină,

bătrânul Foma,

care-și înjghebase un adăpost la marginea pădurii,

din tot soiul de lădițe

și de carcase și roți de automobile uzate,

se dădea jos în toiul nopții

de pe patul său

confecționat din sârmă,

acoperit cu un strat

subțire de ierburi și frunze uscate,

și tămâind în jur

mestecenii și brazii,

se înălța în văzduh,

plutind cu cârjele subsuoară

deasupra graniței proaspăt arate,

din care se ridicau

aburi ușori atrași de luna plină.

Uneori, văzându-l înălțat în văzduh,

soldații îl ținteau de departe cu mitraliera,

dar gloanțele treceau prin trupul său

devenit transparent

fără să-i pricinuiască nici o rană.

Așa plutea bătrânul Foma

până la satul vecin,

până la căsuța lui căzută în paragină

cu stâlpii năpădiți de melci

și șindrila putredă,

căsuță ce se afla acum într-o altă țară,

și după ce se așeza pe prag sau pe horn

cu picioarele încrucișate sub el,

rostind o rugăciune.

Levitând la trei metri de pământ,

într-un sicriu zburător,

acoperit de trecea înapoi granița,

cochilii de melci și de suave aripi de fluturi,

– când se crăpa de ziuă –

în chilia lui ridicată la marginea pădurii…

*

Drum

Calc pe propriile mele urme;

pe măsură ce merg, mă îndepărtez

de cel ce am fost și de cel ce sunt,

care se desprind din mine

alcătuind un șir nesfârșit de trupuri

goale ce se rostogolesc pe asfalt;

calc mereu pe propriile mele urme,

ce se învârt  ca niște ceasornice în gol,

mergând caut să ajung într-un punct,

dar punctul migrează mereu

alergând pe tabla de șah,

iar eu intru și ies din mine și din mulțimea

de trupuri care sunt și am fost.

Merg pe drum, mă învârt în cerc,

casele se învârt și ele

fugind ca niște animale speriate pe străzi;

încercând să se ascundă

în găurile apărute în asfalt ca în niște vizuini.

Mergând, las în urmă drumul

și tot ce e de lăsat; privesc umbrele trecătorilor

ce se îndepărtează mereu de clipa care trece;

iau clipele în căuș și le strecor printre degetele mele firave,

oprindu-le în loc. Opresc trecerea,

opresc tot ce mișcându-se poate fi oprit;

opresc atomii, norii, luna și soarele

ce se perindă pe cer. Opresc drumul

și încerc să revin acolo de unde am plecat;

opresc și trecătorii, opresc și mașinile,

opresc și pietrele kilometrice

înșirate de o parte și de alta a drumului;

mă adăpostesc obosit la umbra lor.

Acum eu sunt cel ce nu mai sunt,

ceea ce am fost și nu mai este;

mă scald de două ori în apele aceluiași râu,

și râul pleacă odată cu mine,

târându-și după el undele năpădite de somn,

fără să arunce o privire înapoi.

Mă întind în albia lui;

sunt totuna cu el, cu pietrele

și cu undele ce alergă una după alta,

în cercând să se oprească în loc.

Sunt locul și timpul ce curge,

revărsându-se din matca lui;

sunt clipele pe care le strecor în palmă

la lumina lunii, încercând să separ

odată și încă odată, mereu,

lumina de întuneric și binele de rău.

*

Râul

Mă scald de două ori

în albia aceluiași râu

apoi ies pe mal

și încerc să mă dezbrac de valuri,

dar ele s-au lipit

atât de mult de pielea mea,

încât simt cum trupul meu

a devenit chiar râul.

Da, mă scald de două ori

în apele aceluiași râu.

Acum eu sunt râul,

sunt și pietrele,

și undele ce curg

susurând peste ele.

Sunt și trupurile care intră

tremurând în albia lui

și se transformă

mereu în alte trupuri și-n alte valuri.

Intru de două ori

în albia aceluiași râu;

îmi dezbrac trupul

în valuri și apoi îl îmbrac

când ies înapoi pe mal,

curgând odată cu râul.

*

Perspectivă

Altădată consultam ceasul solar

și zodiile ce se perindau noaptea pe cerul înstelat

ca să ne orientăm în timp și spațiu,

iar azi aruncăm o privire

pe ecranul smarthponelor  care ne indică

cu exactitate toate coordonatele referitoare la mediu

la viața noastră socială, dar și la cea lăuntrică,

astfel că nu trebuie să facem nici un efort

 ca să aflăm locul și ora unde ne aflăm,

curând însă va veni timpul când

nu vom putea mișca un deget

fără să consultăm îngerul nostru protector,

smartphone-ul nostru cel de toate zilele și de toate nopțile

din ce în ce mai inteligent, mai estetic,

din ce în ce mai redus ca dimensiuni

făcut după chipul și asemănarea

chipului nostru interior.

El ne va da cele mai mici detalii

despre starea vremii,

dar și despre starea noastră  lăuntrică,

ne va povățui să alegem meniul și ne va pregăti micul dejun

masa de prânz și, bineînțeles, cina frugală;

ne va sfătui ce să cumpărăm

și ce lucruri să aruncăm la pubelă,

la ce oră să ne sculăm, la ce oră să mergem la sală de fitness

și, bineînțeles, la ce oră să ne punem capul pe pernă.

Ne va sfătui cum să ne îmbrăcăm

în funcție de-o împrejurare sau alta,

cum să răspundem la întrebări și ce gesturi să facem atunci

când conversăm cu colegii noștri de la slujbă.

El ne va sugera ce întrebări să punem altora,

și nouă înșine; ne va sugera când și cum

să ne ținem sentimentele în frâu

și când să ne dăm arama pe față.

El ne va spune ce vise să visăm

dintr-o galerie întreagă pusă în fața noastră pe tapet;

va trebui doar să apăsăm pe-o tastă,

sau doar să ne punem această dorință în gând.

El ne va spune ce amintiri să derulăm

în memorie și ce amintiri să punem la index.

Nu toate amintirile și nu toate visele

sunt benefice pentru afacerile,

pentru cariera și, de ce nu?, pentru viitorul nostru.

Unele dintre ele, ne pot trage îndărăt.

Tot el, la momentul oportun,

ne va alege după criterii foarte bine stabilite,

iubirea ideală și ne-o va aduce,

folosind tot felul de strategii

în casă chiar de la celălalt capăt al pământului.

Și tot el, alegând din nou momentul cel mai propice,

ne va comunica anul, ziua, ora, minutul și clipa

în care sufletul nostru se va despărți de trup;

el ne va povățui cui și cum să facem ultimele confesiuni,

el ne va dicta testamentul,

el ne va cufunda trupul într-un somn adânc

și ne va călăuzi de asemenea pașii pe ultimul drum,

având grijă ca sufletul nostru să se deprindă

cu bezna adâncă a lumii de apoi.

El va fi sclavul și îngerul nostru păzitor,

el, smartphone-ul nostru invizibil,

stăpânul nostru și sclavul fără de care nu vom putea exista.

***

Viorel Mureșan

Statui

Doamna Tuy cântând își șterge sicriul de praf

în timp ce părul ei cade

într-o ninsoare ce nu se mai poate opri

i-a fost frig mereu în ultimii o mie de ani

și a tot văzut venind vapoare de gheață

pe nil

gazelele o privesc numai noaptea

prin ferestre tăiate în soare

și ele știu prea bine că ceea ce văd acolo

nici nu  există

Doamna Tuy a plecat să întoarcă o vizită

la prietena ei Doamna Nai

și a trimis vorbă printr-o slugă apropiată

că mai întârzie încă o mie de ani

*

Poșta de seară

Toamna ia hoțește locul verii

cum mă urcam eu și mă coboram

de pe cal

în copilărie

în dosul unei  coline m-am retras

să ard până la osie vânturile

care mi-au spart în câteva rânduri

acoperișul

am ascuns și niște propoziții

împreună cu gura care le-a rostit

în inelele unui copac

și întunericul s-a închis peste ele

praful adus cu ultima poștă

lasă-l să mă îmbrace în cămășile lui

găurite de ploi

aici

printre porumbeii cărora le împart firimituri

*

Casa nopții

în oraș se vindeau trandafiri galbeni

cumpărau numai femeile care mergeau la cimitir

și câțiva bărbați îndrăgostiți

lipit de fereastra vagonului

eu îmi scutur sandalele de praf

îmi scot din  ochi scoici sidefii

le pun una lângă alta

zidesc din ele un perete

pentru noaptea

la care mă gândesc

*

O rostogolire de stânci

observ că în locul  frunzei care se desprinde și cade

rămâne o gâscă albă pe cer

după ce clocește mai multe săptămâni

pasărea îmi umple bătătura de boboci

pe care nu mai prididesc să-i număr

apoi toată noaptea frământ împreună cu ei

noroiul care îmi acoperă geamul

*

Clătinarea catargelor

vino să fim iarăși două raze de soare

care cad pe un banc de pești

și cu ei împreună

să săpăm rânduri de manuscris

să tragem cu urechea

să iscodim în sus și în jos

în cea mai limpede apă

să privim clătinarea catargelor

din cortul de trestie

să ascultăm cele zece porunci

și cele zece hohote de râs

umblând în picioare pe apă

să ținem norii în hățuri

*

Sezon în așteptare

din vânt rupeam păsări pe care

cu mâinile-ntinse tu le primeai

să le așezi într-o pădure

în cuiburi

apoi venea o ploaie

și spăla rănile

cum ți-ai purta palma pe bolovani

în care a mai rămas soare

după ce-ai spart o stâncă

curtea noastră era

o scenă pe care se spărgeau obiecte

și urcau

femei și bărbați

de muzică și de fum

cu amândoi ochii

te scot azi din lacul cu nuferi

formată numai din

puncte de suspensie

*

Despre petrecerea iernii

eram în mijlocul vântului

și țineam în mâini capul neterminat

al reginei nefertiti

dinspre ochii ei ca din cochilii marine

se auzeau furtuni de zăpadă

de pe margini mulți au venit să asculte

cum se naște

un strigăt lăuntric de bucurie

unii priveau prin șuvița-i rebelă

cum răstoarnă preotul

brazde negre

în suflete

cu un fulger

iar alții

își petreceau iarna sub o pană de vultur

*

Broderii pe vid

călătoresc numai urmat de o cușcă de păsări

cărei umbra mea harnică

îi spală gratiile

așa cum ai număra liniile din palmă

apoi să-ți împodobești capul cu pene

la capătul drumului

mereu are cineva mâini de culoarea focului

și arde cu ele un zeu de hârtie

sufletul lui ne pândește prin ochii lui

cum avem noi culoarea cenușii

te chem în curtea schitului să adunăm cu o greblă

raze de lună uscate

*

Obiecte căzute din cer

umbra ta

citind dintr-o carte

pe pereți curgea

roua neagră

din penele rândunicilor

*

Un pescăruș verde zburând dintr-un nod de papirus

groparii scoteau cărămizi din sufletul mortului

și le treceau din mână în mână

odată ajunse la mine le duceam la ureche

să aflu cât mai degrabă în care din ele

șed încuiați prietenii mei

cântând un cântec de beție

unul tocmai aruncase cu bâta în vânt

altul azvârlise un harpon

și aștepta să vadă monstrul

ieșit din apă

cum îl cuprindea într-o privire

ca între pereți de măcelărie

la capătul străzii

câțiva căței săreau peste o pâine fierbinte

căzută pe asfalt dintr-o camionetă

eu izgonesc din somnul lor cercuri

în care să prind un pescăruș verde 

zburând dintr-un nod de papirus

***

Aurel Pantea

Fragmente din psaltire

***

Prin toate locurile, cu tălpile arse,

am trecut prin orașe ce nu mi-au ținut minte numele,

am trecut rîuri și m-am simțit sărac,

n-am cunoscut pe nimeni și am privit duhul rătăcirilor

în gură, am dus cu mine urlete mute, ce era de salvat

s-a salvat fără mine, am cunoscut zădărnicii și cenuși,

am văzut chipuri destinate desfigurărilor,

mi-am spus că sunt un purtător de mesaj,

pe lîngă mine au trecut nebănuite întrupări

ale trădării și credinței pioase, am deslușit

în singurătăți vocile distrugerilor,

albe au trecut prin viața mea semnele

lucrului bun, stau și număr pericole

și știu că ce era de pornit s-a pornit

și-o voință grea dă peste tot în floare

*

Poem de Paști

Până la limita a ceea ce mă face om,

până la adormirea trupului,

până la trezirea lui,

pînă la punga de sânge,

adunată cu fiecare rugă

în răsăririle şi părăsirile

de dimineaţă şi seară,

mai mult decît poate să te imagineze

limbajul meu,

fă-mă, Doamne Isuse Hristoase,

o scamă în prezentul patimilor tale,

să mă bucur de Învierea ta

cu partea din mine ce doare

şi cu partea din mine ce învaţă să-Ţicînte

laude

*

Spectral

Toate sunt privite

de autorități bătrîne.

Ceea ce mă dizolvă

e rece ca un principiu

și conține timp

***

Liniște, doar zumzetul

aparatului de suferit

de unică folosință

toacă dimineața, mii de bucăți

alburii sunt date pentru consum,

fuioare moi poartă urmele vieților retrase de curînd,

mulți se întorc din excursii nocturne

și se conectează

***

Tu ești lîngă fricile mele,

cînd viața mea trece pe lîngă timpuri

cu lacome guri,

tu ești lîngă fricile mele,

pe tine te presupun căderile mele,

cînd, în golul ce m-ar putea absorbi,

se înșiră, ca niște scări,

surîsurile tale,

lîngă tine iadurile au gurile amuțite

***     

De la o vreme, chiar și obiectele

îmi simt singurătatea,

prezentul e atît de dens,

că îmi smulge fața

***

Indescriptibil peisaj,

lașitatea amestecată cu frică,

din egoisme molîi

 răzbat rugăciuni,

 un șuvoi piroclastic

 se scurge în muțenii împietrite

***

Diminețile, aceste depozite reci,

unde se aud respirații bătrîne,

acolo spaimele, ca niște părinți buni,

găsesc miezul însuși al timpului

dintr-o copilărie înroșită de sfioșenii adormite,

mai stai cu mine, mai stai,

curînd va apărea mîna și va desena

chipul abia născutei tale morți  

*         

Copii în grădină

sunt zilele

și viața atît de intensă,

că și obiectele

ne simt prezența

***     

Ziua,

metal mort,

atîrnă

***     

În cele din urmă ne despărțim

de numele noastre,

dar ele continuă cutremurate,

să caute un trup,

și, înspăimîntate, găsesc alte nume,

ca niște neîndurători stăpîni,

în tremurul lor se văd imagini de odinioară,

depărtate, în alte vieți, atinse de oboseli,

și încep să cînte melodii sfîșietoare,

ca toamnele în care iubirile se schimbă la față

și chipurile nu se mai recunosc

***     

Curg vieți

din ruinele

acestui apus,

orele tari

nu vor mai ajunge la mine

***

Un spirit de observaţie atroce

ne vede,

nici moartea noastră nu-l poate opri,

limpezile noastre dimineţi

vin din ochii lui,

dragostea mea pentru tine

învie în clipele lui de delăsare,

dar vino cu mine în seri parfumate,

să simţim respiraţiile

dragostelor plecate demult

***     

Dimineața

sunt distribuit,

în pauza dintre ieri și această dimineață,

o mare muțenie, mă îndrept

spre, mă apropii de această  liniște,

atît de tăioasă, că acolo ar putea fi

chiar sursa a ceva care mă poate suprima,

altădată, timpul era blînd, mi se scurgea

pe față, vorbea cu vocile prietenilor plecați,

în moliciunile lui își făcea sălaș o mamă ocrotitoare,

acum,

oricîte aș aduna,

nu pot scăpa să nu văd

că mă retrag

într-o memorie însîngerată

***

Vii,

vii spre mine,

o venire ce nu se mai termină,

plec spre tine,

pînă ce nu mai rămîne aproape nimic

din ce eram înainte de nesfîrșita venire a ta,

mă împuținez pe măsura venirii tale

***

Apar și dispar

chipuri

în lumini intermitente,

ultime, fragile

legături le mai semnalează,

sunt ca niște priviri

îngreunate de păreri de rău,

spre puterile tăcute.

Amurgul din fiecare, crispat ca o pândă

***     

Acum, odată cîndva, risipă

o voce povestind, cum se rup

viețile, jarul rămas după intense trăriri

cînd se va stinge, vom conta

pe alte lumini, acum, gîndul cu inepuizabile

călătorii, dar lasă, încă am o inimă, consumul

clipă de clipă răspunde puterilor tăcute,

nesfîrșirea e imaginea în care totul încape

***

Vin privirile peregrine,

se aşează la marginile a ceea ce numesc viaţa mea.

Luminiţe peste un popor de absenţe,

atît a mai rămas, după ce peste zilele mele a trecut privirea integrală,

acum,

ceea ce a rămas viu în urma acelei priviri

are glas de copil şi umblă rugîndu-se

***

Rămâne un mort în urma noastră,

în fiecare zi pe care am trăit-o,

fiecare zi cu mortul din ea,

stau așezați  calmi,

trecuți cu totul în altă parte,

viețile neprivite vreme lungă

ar putea egala liniștea lor sau a timpului

ce ne mănâncă fețele  

***     

Rămâne din ce ai putea imagina

despre moarte

ceva de neimaginat,

de exemplu, cum ai veni Tu

și la venirea Ta s-ar înghesui

multe să Te vadă

și nu toate ar reuși,

și nu ar sta să judece dacă drumul de parcurs

e al lui Sisif

sau e calea spre Golgota,

cineva merge în față, cum se întîmplă

întotdeauna într-o călătorie,

de-acolo se aud rugăciuni,

fiecare le poate auzi,

cînd în lăuntrul său se desfundă

căile spre un plîns neistovit

***

Inima mea, Doamne, e o piatră pe care dănţuiesc

toate poftele, inima mea e un cîmp

pe care Te părăsesc şi Te las pradă fiarei,

în inima mea cresc flori pentru tîrfa babilonului,

mulţi  s-au hrănit din zbaterile inimii mele şi toţi

aveau chip de haimanale perverse.

M-am dus cu ei în adunări şi larme

şi am simţit bătaia ei fără seamăn,

cînd încolţeşte

dogoarea pustietoare.

Nu Te poţi încredinţa, Doamne Isuse Hristoase,

inimii mele,

în cămările ei se simte golul

după ce, zbătîndu-se, a chemat moartea

şi din ea a curs nisip, de s-au lărgit şi îngroşat

vieţi pustiite   

***

Fier înroșit e păcatul, Doamne Isuse Hristoase, viață aprinsă

în anticamera morții, iarnă topită

de o mare rușine, sunt  neîntreruptă

așteptare a unui glas în care Ți se ascunde prezența,.

vorbesc în tăcerile Tale

***

Trăiesc un timp în care toate vîrstele dor.

Incă puțin și nimic n-o să mai doară,

pentru că nu va mai fi ce să doară.

Doamne, cîtă seninătate în marele triumf mineral     

***

În timpurile stocate în creier

rătăcesc marinari bătrîni,

ei au aflat că patria lor

e un fruct al cuiva ce nu obosește

să imagineze

și plutește pe mări, ancorînd, uneori,

în porturi ireale, zilele lor sunt făcute

din materii subtile, rămase

de la alcătuirea  unor orașe perfecte,

înrobitoare

(După o sugestie a lui Gabriel Chifu)

***

În amestecul zilei,

la ceremonialurile de înmormîntare,

timpul devine pastă, în care se topesc

numerele, anii,            

de obicei plouă, pămîntul e moale, clisos,

participanții vorbesc în șoaptă,

femeile în veșminte de doliu mimează

durerea cît se poate de bine,

atmosfera e grea de prefăcătorii,

cu adevărat sinceră, de o sinceritate

lacomă și tăcută,

răbdătoare,

ea știe că va fi satisfăcută,

e groapa

***     

O mică zburătoare,                                                                                         

de s-ar face atît de mică,

să nu o zărească ochiul geros

***     

În amestecul zilei se topesc

numerele și anii,                                                                                 

timpul devine pastă

pe care se imprimă pașii

pietonului

***

Să nu pleci, gurile vînturilor

vor sufla prin lunga ta absență,

se așează tăcute urmele nedesăvîrșiților,

ceea ce nu s-a-ntîmplat

după plecarea ta. Locuitori din cețuri,

războinici ai plecărilor și neîntoarcerilor

te vor striga pe nume

***

Pînă la urmă ce-i și cu singurătatea,

stai tîmp cu tine însuți,

până privești

azurul.

Și dintr-o dată ți se face rușine           

[Vatra, nr. 7-8/2022, pp. 126-134]