Tonul: „Din tot ce-am spus, din tot ce vrem…”

                                                                        (Ion Caraion, Epitaf)

Să rămână doar vocea, ca dintr-o cămașă de in cheotoarea,

cât să-și poată da seama, cu ochii închiși – bărbătească?

femeiască? –, oricine-o descheie – mai strâmt primul O, mai lărgită

c-un diftong, OA, silaba deschisă –, și dacă e parte

femeiască, născut în cămașă oricui i-i dat s-o!

Sau ca din Das-In-Sein-ul lui Heidegger, întru lui Noica, „închiderea

ce deschide”, când tot ce-ți dorești e să într-o, prin cratimă

(care-n zece ani are s-arate probabil a linie de pauză,

și în alți câțiva, pusă – cu ani cu tot – în paranteză) –

tot ea, butonieră a numelui tău în trois-pièces: Em. G.-P.

cât să-și treacă,-n chip de orhidee, Ea vocea: „mon Em”

(doar că n-are să ți-o, à haute voix, nici de-ar fi să te treacă

ca pe-un nasture prin cheotoarea din naștere-a ei).

Nici nu vocea – vorbirea, pe care și dacă-i avea-n loc de degete limbi,

tot n-ai prinde-o în scris, fiindcă zice-se „orice cuvânt e al-

tul/ atunci când se plimbă din gură în gură”*, iar ție îți lasă

gura apă să faceți vorbire, și nu doar de bouche à oreille

– și urechile sunt cheotori ale trupului, tre’ să-i șoptești

vorbe dulci: „Dintre sute de fete-fermoare/ una tu, cheotoare!”

ca s-o poți dezbrăca –, și tot tu ai fi-n stare să

iei jăratic cu gura, doar-doar te vei face-auzit.

De n-ar fi să te treacă, tout court, sub tăcere,

cum ar șterge o literă, E, din cuvântul Emet,

după ce că, gol, Em i-a căzut la picioare/ când întru al ei ți s-a dat.

[Dürer]os prin os, tu – ea, ’n lucarne și oaze.

Nu țărâna, abia răsucirea de frază, în Facerea: „…te vei întoarce”,

înțeleasă ad-litteram – la două capete, cum ar veni:

„Odihnească-se-n pace/ și pe-o parte, și pe-alta!” –,

te întoarce pe dos, cum stai până în gât în cuvinte

și, din vorbă în vorbă, simți cum îți răsare-n

cerul gurii – de unde s-a spus: „Notre peuple a

tout raté sauf…”** – Grai-Nou. Fiecărui ținut

după scrierea lui, fiecărei limbi după poeții ei – cine

nu-i, cu limbă de moarte, poet? Dar abia după proba țărânei

poți să spui: „până-n măduva oaselor”. (Pusă la patru, nici nu

ace, scânduri, țărâna/ tras, osul, la țol festiv, de cernoziom.)

După care așterne-te – ’n chip de Sprachgitter***– pe scris,

cât să-și șteargă, făcându-și intrarea-n poem, ea picioarele

– încă tânără, pasu-i n-atinge pământul, și totuși țărâna

a și prins-o de gleznă –, adusă și ea din condei. În vederea

ei – se-arată când nici nu te-aștepți, și atunci încheiată

pân’ la pleoape – poemul în care, la rândul tău, te-nfăţişezi:

nici născut în cămașă, nici fără nici o cusătura cămașa – și tot

n-ai pe unde s-o scoți!/ și tot trasă la sorți!

(Y)in absentia prin excelență, făptura ei, „fără de care

s-au făcut nice una din câte s-au, nici nu făcut, făurit”.

Un poem cât un stat de om/ O lumânare aprinsă –

la un capăt, sus, Ea/ tu la celălalt capăt, de jos:

pentru vii ___________________pentru morți

Ecoul: „sau nici atât… sau nici atât…”

                                                            (Ion Caraion, Epitaf)

Cheutoarea

____

* versuri din poemul Svetlanei Cârstean, Sînt alta, Nemira, 2020.

** fragment din scrisoarea lui E.M. Cioran către Dana Dumitrescu, din 13 mai 1989: „Chère amie, J’aurais dû vous remercier plus tôt pour l’admirable Mallarmé. Şerban Foarţă s’est attaqué à l’impossible et a réussi grâce à son talent et aux vertus poétiques de la langue roumaine. Notre peuple a tout raté, sauf graiul. De toutes les langues que je connais, la nôtre est indéniablement la plus poétique. Me voilà patriote…”

*** volum de Paul Celan, din 1959; în traducerea românească a lui George State, Gratii de vorbă.

[Vatra, nr. 9/2022, p. 1]