Salutăm inițiativa editurii Tact de a lansa o nouă colecție de „clasici ai filosofiei politice”, pe care o deschide în mod inspirat cu textul lui Jean-Jacques Rousseau, Discurs despre economia politică – un text cât se poate de clasic nu atât în sensul muzeal, de jalon inconturnabil al istoriei gândirii politice, ci de document care își păstrează și dezvăluie în orice epocă – și cu atât mai mult a noastră – o imensă și nebănuită actualitate și relevanță. Discursul lui Rousseau este precedat de un excelent și consistent studiu introductiv al Veronicăi Lazăr (care e și traducătoarea textului), menit să contextualizeze și problematizeze ideile și dedesubturile rândurilor lui Rousseau, precum și semnificația lor în epoca lor și în secolele care ne despart de atunci.

Care sunt aceste idei și argumente de maximă actualitate? Urmând sinteza realizată de Veronica Lazăr, e frapant modul în care practic toate ideile principale ale Discursului au o imediată actualitate critică, fiecare dintre ele atacând frontal un consens stabilit al economiei politice actuale – care, nu întâmplător, reprezintă o clasicizare și naturalizare mai degrabă a filonului anglo-saxon al economiei politice, și în care (sau din perspectiva căruia) Rousseau e văzut cel mult ca un filozof speculant, dar măcar umanist, străin istoriei gândirii economice.

În primul rând, anticipând un argument atât de vehiculat astăzi în înțelegerea deopotrivă didactică, elementară a economiei (economie vine de la oikos, domiciliu – deci e în primul rând economia domestică), dar și în cea sofisticat-expertă, Rousseau arată că există o veritabilă cezură între economia politică și economia domestică, și că prin urmare orice încercare de a mobiliza morala și imaginarul celei din urmă pentru legitimarea celei dintâi este frauduloasă.

Apoi, cu un argument menit parcă să respingă atât fetișul dezvoltării qua criteriu de succes al economiei, precum și iluzia că un GDP ridicat înseamnă automat (prin trickle down, dacă nu altfel) o prosperitate sporită pentru toată lumea, Rousseau arată că „sporirea bogățiilor statului nu e cu necesitate nici în interesul statului, nici în cel al – majorității – poporului”.

În contra mitului fondator lockean, liberal/libertarian, al muncii – deci meritocrației egalitare – ca origine a proprietății private, Rousseau arată aici – ca și în Discursul asupra originii inegalităților – că nu există nici o presupusă stare naturală egalitară în care individul își apropriază legitim, i.e. prin munca sa, și moral, i.e. fără să-i priveze pe alții de aceeași șansă, proprietatea sa privată, ci că originea proprietății private se găsește într-o societate deja inegală, în condiții extrem de inegale, și că ea implicit adâncește și permanentizează aceste inegalități.

În contra ideologemei mâinii invizibile a lui Adam Smith, în care interesele private pe care le urmărește fiecare pe piața liberă se armonizează spontan prin mișcările „naturale” ale acestei piețe, Rousseau argumentează că o societate inegalitară și abandonată manifestării libere a intereselor private nu se armonizează nicidecum într-un sistem coerent, ci dă naștere unei societăți de clasă iremediabil scindată, în care inegalitățile structurează și destructurează totodată întregul sistem: această inegalitate „nu e doar între indivizi, ci și între sectoare economice (…), între tipuri de piețe și, respectiv, între sate (…) și orașe”.

În aceste condiții, instituirea unui stat funcțional nu se poate face decât printr-un efort permanent de restrângere sau măcar controlare a acestor inegalități, prin limitarea dreptului de proprietate și prin politici fiscale bazate pe o impozitare progresivă, care nu doar să departajeze între diferitele niveluri de bogăție și proprietate, ci „să țintească diferit tipurile diferite de mărfuri și de consumatori, în funcție de raportul între necesitate și superfluitate”.

În fine, toate aceste eforturi de autentică economie politică, în sensul contra-clasic de reconstituire și consolidare a totalității sociale prin măsuri fiscale (unde economia politică „clasică” presupune și înseamnă exact contrarul, i.e. destructurarea totalității sociale și recompunerea ei „liberă” ca ansamblu de necesități și interese private) trebuie, pentru a fi realizabile și legitimabile, să se însoțească cu un efort permanent de educare a poporului în spiritul binelui public. 

Pe cât de adevărate sunt toate acestea, pe atât de îndepărtate de consensul actual, secular, imemorial de-a dreptul, asupra a ce înseamnă economie politică. Un clasic, așadar, cum nu se poate mai actual.

[Vatra, nr. 9/2022, p. 28]