E și în același timp nu e surprinzător faptul că una dintre cele mai importante cărți de teorie din ultimele decenii, Postmodernismul sau logica culturală a capitalismului târziu a lui Fredric Jameson¹, n-a fost tradusă până foarte recent. Inițiativa de a reda o carte esențială câmpului intelectual autohton aparține meritoriei edituri a Universității Lucian Blaga din Sibiu și traducătorilor Alex Văsieș și Vlad Pojoga. Ultimul este și foarte tânărul director al editurii recent rebranduite, sub egida căreia s-au mai tradus în aceeași serie teoretică titluri importante de Patricia Hill Collins și Franco ʽBifoʼ Berardi – iar anunțat e un volum de eseuri semnat de Galin Tihanov.

Reîntorcându-ne puțin la cartea lui Fredric Jameson, mulți ar putea spune că o pătrundere atât de tardivă în circuitul ideilor critice românești aproape că nu mai are sens. Dimpotrivă, aș zice: cazul acestui volum e simptomatic pentru înțelegerea întregului metabolism al criticii românești din ultimele decenii, permițând – abia acum – o radiografie completă a fenomenului. Într-o foarte bună prefață, Andrei Terian începe deja acest proces atrăgând atenția asupra rezistenței criticilor români la accepțiunile lui Jameson asupra postmodernismului. Fie că e vorba de o preluare „după ureche” – Terian citează nume importante ale criticii actuale care discută à la légère, dar cu multă contondență teoretică conceptele unui Jameson rebotezat Frederic –, fie că e vorba de o respingere directă, acestea n-au avut ecourile de care s-au bucurat în alte culturi. În reader-ul Routledge dedicat teoreticianului, Adam Roberts atrage atenția asupra faptului că articolul „Postmodernism, or the Cultural Logic of Late Capitalism” este probabil cea mai citată sursă cu privire la postmodernism din anii ʼ80-ʼ90. Cu toate acestea, în România Fredric Jameson n-a devenit niciodată o referință centrală, uneori nici măcar una creditabilă. Principalele dezbateri dedicate postmodernismului (numărul din „Caiete critice” din 1986 sau volumul lui Mircea Cărtărescu din 1999) o ocolesc, în timp ce în Poetica postmodernismului, Liviu Petrescu descalifică sumar demersul lui Fredric Jameson drept „marxist”.

E evident pentru cine recitește cartea lui Fredric Jameson că ea poate funcționa ca un excelent unghi de refracție al conceptului românesc de postmodernism față de (măcar o parte) a accepțiunilor lui de peste Ocean. Ceea ce a fost destul de greu de metabolizat de către intelectualitatea românească – de optzeciști, în primul rând – a fost coté-ul determinist (deși deloc simplist sau unidirecțional) și istoricizant al teoriei lui Jameson. A spune că arta postmodernă reprezintă o emanație a capitalismului târziu, după cum modernismul era o reflectare a capitalismului industrial iar realismul o oglindire a etapei incipiente a industrializării reprezintă, în primul rând, o modalitate de gândire tabulară incompatibilă cu eseismul în stil liber practicat de o serie de critici români. În același timp, construcția contravine tezei conform căreia se poate vorbi despre un postmodernism românesc în absența unor condiții materiale care să-l facă posibil. E teza postmodernismului fără postmodernitate, formulată de Mircea Martin, dar care subîntinde concepția majorității optzeciștilor români, cu puține excepții (Alexandru Mușina).

Teoria lui Fredric Jameson e incomodă și improprie câmpului românesc al ideilor, așadar, în măsura în care presupune că principalele caracteristici ale postmodernismului (lipsa de adâncime, fragmentarea subiectului, declinul afectului, fuziunea dintre cultura înaltă și cultura de consum) derivă din condițiile materiale ale capitalismului târziu – și mai ales din deficiențele acestui model social-economic. Pentru că, departe de a fi apologetică, atitudinea lui Jameson față de postmodernism este mai degrabă rezervată, când nu de-a dreptul critică. Odată cu schițarea acestei „noi dominante culturale”, Jameson nu uită să atragă atenția asupra faptului că „producția estetică de azi a devenit parte integrantă a producției de mărfuri în general” și că postmodernismul ca simptom al capitalismului  târziu echivalează cu o diminuare (deși nu cu o absență totală) a posibilităților de a mai articula un discurs critic la adresa societății de consum: „În cultura postmodernă, «cultura» a devenit un produs în toată regula; piața a devenit un substitut pentru ea însăși și o marfă pe măsura elementelor pe care le include în ea însăși: modernismul reprezenta încă o critică minimală și parțială a mărfii și un efort de a o face să se transceandă pe sine. Postmodernismul este consumarea simplei logici a mărfii ca proces”.

Or, aceste rezerve critice față de noua dominantă culturală n-au fost deloc ușor de asimilat sau măcar de înțeles în context autohton: postmodernismul, cu toate implicațiile lui social-economice subiacente (societate de consum, marșandizarea culturii, neoliberalism, inegalități sociale) reprezintă un non-sens pentru majoritatea intelectualilor români, care au văzut în el mai degrabă o formă de ieșire din izolaționismul protocronist. Din această cauză, postmodernismului ca simptom cultural al unei logici politic-economice i-au fost preferate accepțiunile care l-au privit ca pe un stil, ca pe o atitudine culturală care nu face decât să ofere soluții în eprubetă diverselor crize ale modernismului. Nu e întâmplător faptul că în România reperele critice cele mai constante privitoare la postmodernism au fost Ihab Hassan, Jean-François Lyotard sau Umberto Eco, critici sau teoreticieni preocupați să definească sensibilitatea postmodernă în termenii unor mutații estetice sau filozofice.

Nu e cazul să insist aici, cred că s-ar putea schița o mică arheologie a criticii recente pornind de la Postmodernismul sau logica culturală a postmodernismului. Semnalez doar că volumul lui Jameson merită recitit – sau citit și în română, mai bine zis – pe de o parte pentru că el fixează principalele jaloane de discutare a postmodernismului, luate drept repere centrale și în -ismele mai recente: digimodernism, metamodernism, altermodernism etc. De pildă, volumul-manifest din 2017 editat de Robin Van den Akker, Alison Gibbons și Thimoteus Vermeulen, Metamodernism. Historicity, Affect, and Depth after Postmodernism (care, apropo, își așteaptă și el traducătorii) construiește aproape contrapunctic pe coordonatele fixate deja de Fredric Jameson acum câteva decenii. Nu în ultimul rând, așa cum am încercat să sugerez mai sus, volumul recent apărut la Sibiu redeschide un caz extrem de interesant de „intraductibil”, în sensul preconizat de Barbara Cassin sau Emily Apter. Astfel de cărți, nu foarte multe la nivel internațional, funcționează drept revelatori esențiali pentru diferențele dintre modurile în care funcționează, la nivel sistemic, o cultură sau alta.

_________________

¹ Fredric Jameson, Postmodernismul sau logica culturală a capitalismului târziu, Traducere de Alex Văsieș și Vlad Pojoga, Prefață de Andrei Terian, Editura Universității „Lucian Blaga” din Sibiu, 2021, 460 p.

[Vatra, nr. 9/2022, p. 26]