Iulian Boldea – Poezie feminină. Trei secvențe

S-a vorbit destul de mult la noi despre literatura feminină, critica literară nefiind indiferentă la această temă încă din perioada interbelică, de când vizibilitatea scriitoarelor a sporit, chiar dacă au existat și atunci, cum mai există și azi, puseuri peiorative, minimalizatoare sau lipsite de necesare nuanțe. Lovinescu, de pildă, trasează particularitățile literaturii feminine în opoziție cu cele ale literaturii scrise de bărbați: instinctualitate, sentimentalism, senzualitate, pudoare, lirism, fragilitate, mister feminin și, mai ales, subiectivitate. În articolul Notă asupra literaturii noastre feminine, publicat în  ,,Revista Fundațiilor Regale”, nr. 7, iulie 1939 E. Lovinescu operează o serie de distincții necesare și pertinente între cele două literaturi, masculină și feminină: „O discriminare necesară ne face să distingem între literatura femeilor și literatura feminină – fără a mai pomeni și de literatura feministă, al cărei caracter tendențios și programatic o scoate din cadrul limitativ al artei în concepția strict estetică. Literatura femeilor nu e exclusiv feminină, adică o literatură în care se valorifică exclusiv elementele esențiale ale feminității, ci poate avea și alte caractere, întrucât arta nu poate să cunoască legile sexelor”.

La rândul lui, G. Călinescu se referă la literatura feminină mai curând prin intermediul unor clișee minimalizatoare, ce reduc metabolismul scrisului feminin la incapacitatea femeii de a se sustrage dictaturii corporalității, meandrele textelor fiind configurate în funcție de avatarurile fiziologiei, operele literare scrise de femei reducându-se, în majoritatea lor la o „producție de pagini de jurnal vaporoase, inconsistente, în care o notație acută este înecată în divagațiuni de o importanță mediocră”. În Istoria sa, Călinescu distinge două aspecte ale literaturii feminine, femei de tip moral și femei de tip fiziologie: „Sunt femei de tipul moral, care cântă iubirea de copii, virtuțile casnice și civice și dragostea ca o instituție, mai rar însă patria, aceasta fiind o idealitate, uneori primejdioasă pentru viața copiilor, contra sentimentului egoist de mamă; sunt în sfârșit femei de tipul curat fiziologic, cum era Contesa de Noailles, care cântă fără acoperământ dorința de împreunare, aspirația de a fi iubită de bărbat și bucuria de a trăi trupește”. În perioada postbelică, după redimensionările ideologizante ale perioadei comuniste, statutul femeii se modifică, căci, scrie Elena Zaharia-Filipaș, în Studii de literatură feminină, femeia „așezată acum în fața oglinzii vede chipul altei feminități, modificat și distorsionat de istoria tragică”. În același timp, în viziunea lui Eugen Negrici (Iluziile literaturii române), conceptul de literatură feminină este „confuz, deci comod și util”, căci „nici stilul, nici viziunea artistică și nici planul moralei actului creator nu furnizează destule argumente valabile pentru a atașa un sex anume literaturii”. 

Poezia românească feminină postbelică se distinge prin formule și scriituri diverse, distincte, peisajul său fiind destul de variat și de nuanțat. Pentru a oferi o imagine de ansamblu, fragmentară și minimalistă prin forța împrejurărilor, redau mai jos câteva glose sumare despre o serie de autoare care mi se par emblematice pentru poezia feminină de azi, Ana Blandiana, a cărei poezie se regăsește sub semnul problematizării existenței, Ileana Mălăncioiu, ce se definește prin resorturile etice ale vinei tragice și Angela Marinescu, poetă a spasmului fiziologic și a infernului corporalității. Ana Blandiana exprimă, prin cărțile sale de poeme, de la Persoana întîia plural (1964), la Variațiuni pe o temă dată (2018) și Integrala poemelor (2019), o acută dorință de autodefinire și de afirmare a personalității proprii, cu liminară spontaneitate. Poeziile de început se definesc prin frenezia trăirii, luxurianța formelor, culorilor și sunetelor, ilustrări ale unei percepții intense a lumii, cu trăiri jubilative, extatice, într-un univers armonios, neproblematic. Începând cu volumul Călcâiul vulnerabil exultanța în fața existenței se transformă într-un vector al interogației și mefienței, harul poetic fiind resimțit ca un dar blestemat al cuvintelor, simulacre unilaterale de realitate. În aceste texte, predominant este fondul afectiv-reflexiv, prin care se exprimă atitudini dubitative, interogative și sceptice, rostirea poetică fiind înfățișată ca un fel de blestem ce transpune unilateral lucrurile în cuvinte, silabe, în măști inautentice ale realului. O temă recurentă, a candorii, proiectează în lirism puritatea și fragilitatea ființei, prefigurând, în semitonuri și nuanțe, o poetică a cunoașterii uimite, discrete și muzicale, la care se asociază forma vagă, delicată a imaginilor și transparența fragedă a versului. Existența nu mai e întrevăzută ca elan vitalist tulburător, ci ca presimțire a traumelor, ca figurare metaforică a vinovăției și impurității. În volumele de mai târziu, poezia Anei Blandiana intră în regim meditativ și elegiac, într-o reverie reflexivă asupra ființei himerice situate într-un univers labirintic, cu arhitectură onirică, în care increatul pare joc de oglinzi, fantomatic, iregular, spectral. Tema responsabilității morale este recurentă în lirica Anei Blandiana, poeta resimțind nevoia de a discerne limitele binelui și ale răului, de a decanta valoarea de nonvaloare, denunțând extreme și derapaje, în versuri melancolic-austere, sugestie a culorilor nete, a formelor lipsite de echivoc, a valorilor inviolabile și ferme. În acest fel, luciditatea, capacitatea alienantă a gândirii, replierea disolutivă a afectelor în interogații fără răspuns generează conștiința păcatului și vina pierderii solidarității cu adâncurile lumii. Așadar, în esența ei, poetica Anei Blandiana e conciliere a senzorialității cu registrul meditativ și elegiac, redefinind identitatea ființei, într-un exercițiu al lucidității și exigenței morale, prin care ființa își reevaluează propriul destin și propriul scris. Este transcrisă aici o morală subtextuală, definită prin simboluri antinomice, un bucolic al fiorului metafizic, semnele trecerii, expresionismul discret, un melancolic contur meditativ, fantasticul oniric și simbolistica transparentă.

O altă poetă importantă a literaturii române postbelice, Ileana Mălăncioiu a configurat un univers liric singular prin stil, viziune și atitudine. Volumele de poeme (Pasărea tăiatăCătre IeronimInima reginei, Crini pentru domnișoara mireasăArdere de totPeste zona interzisăSora mea de dincoloUrcarea munteluiArdere de totLinia vieții) expun relieful unei conștiințe ultragiate, scindate între voința de claritate morală și agresivitățile istoriei. Atitudinea lirică dominantă presupune retranșarea în sfera intimității, într-un univers marcat de solitudine, într-o poetică a traumei, cu versuri transparente și agonice, iluminate de palori thanatice, dar tentate, de asemenea, de unele reverii ale originarităţii. Solitudinea nu presupune, însă, renunțare radicală la legăturile cu lumea, ci se preschimbă, mai degrabă, într-un imperativ al clarificării interioare. Erosul se relevă, dimpotrivă, ca amprentă a înstrăinării ontologice de sine, căci poeta delimitează nuanțele de nedeterminare, vag și delicatețe în care se naște sentimentul dragostei, spațiu imprecis în care dăruirea și dorința de împlinire se întâlnesc, reculegerea și propensiunea spre celălalt se îngână, retragerea în sine neexcluzând acordul simpatetic cu ființa iubită. Sentimentul iubirii, promisiune a comuniunii e o acoladă utopică a desăvârșirii prin eros, expresia poetică situându-se sub spectrul invocației ideale, în care portretul ființei iubite pare nedesăvârșit, provizoriu, retușat, spiritualizat. În același timp, în poemele Ilenei Mălăncioiu, sentimentele par fantasme în cheie alegorică sugerând identități onirico-simbolice, iubirea și moartea contaminându-se simbolic în formele unui spectacular în care se întretaie două lumi, una a sensurilor și simbolurilor dezafectate, înstrăinate, reificate, alta a arhetipalului mitic, cu reverii thanatice îmblânzite, spiritualizate. Urcarea muntelui, de pildă, impune un relief agonic și protestatar al dicțiunii, prin vehemență, refuz în fața unui real dezagregant, în care individualitatea e anihilată, vina colectivă escamotată, iar eul se află în fața solitudinii, urgenței, separației, redate în versuri irevocabile. Unele poeme ale Ilenei Mălăncioiu sugerează mitologii alcătuite din taine și culpe arhetipale, din fantasme tulburătoare și figuri ale umbrei, neantului sau funebrului melancolic, sublimate într-o retorică a spaimei, căderii, declinului în efemeritatea lucrurilor, sau în labirintul senzorialului, geografia sumbră a imaginarului provenind din percepții acute ale suferinței, ale supliciilor istoriei și anihilării ființei.

O reprezentantă importantă a liricii feminine de la noi este Angela Marinescu, ale cărei cărți (Fugi postmoderne, 2000, Îmi mănânc versurile, 2003, Limbajul dispariției, 2006, Probleme personale, 2009, Intimitate, 2013) rezumă o sensibilitate ulcerată, în care verva vizionară, angoasele fiziologiei și sugestiile metafizicii se întrepătrund.

Dacă citim poezia Angelei Marinescu din antologia Subpoezie (2015) constatăm că ea se integrează în peisajul neoexpresionismului românesc postbelic, alături de poezia lui Ion Mureșan, a Martei Petreu sau a lui Aurel Pantea. În aceste poeme sunt fixate reverii ale neantului, revelații ale negativității, dar și ispite ale ireverenței, într-o diagramă a replierilor metafizice, chiar dacă spontaneitatea viziunilor este relativă, existând un indice marcat de artificiu, prin aerul de elaborare a spasmului refulat în text, sau prin reflexele teatralizante ale corelațiilor dintre imaginar şi transcendență. Voința de geometrizare a vitalului, de reflux autoreferenţial conduc lirica Angelei Marinescu spre o gramatică a ființării fracturate, girate de fantasme ale cerebralului sau de himerele preciziei, uneori demonstrative („spasm de o precizie metafizică”; „creier desprins definitiv” etc.). Definită ca o poetică a negativității, cu elanuri neoexpresioniste orientate înspre spasm și metafizică, lirica Angelei Marinescu, cu expresia contrasă, liminară e reputată prin radicalismul viziunii, atracția contrariilor și jocul antinomiilor prezență/ absență, dar și printr-o stare de închidere, de captivitate în infernul materialității ființei. În acest fel, dinamica abulică a retranșării produce un sentiment acut al alienării, căderea devenind metaforă dominantă, concentrată, fundamentată pe o energie negativă centripetă, sau pe o simbolistică a umbrei, tăcerii și resemnării. Nonconformismul și senzualitatea acută conferă originalitate poemelor erotice, în care energiile intimității trasează conturul unui eros exasperat, ce impune un ritm aparte dilemelor interiorității. Notațiile, minimaliste, se disting prin ornamentică stilistică sumară, sau prin restrângerea impactului convențiilor lirice, într-un desen sobru al fiziologiei, instinctualității și sordidului.

Există aici și o retorică a excesului, a denudării cuvântului, a radicalizării percepției, într-o scriitură a negativității acute, în care sunt redate degradările corporalității, spasmele eului, ultrajul cotidianului. Născută din fantasmele și fervorile unui eu exasperat, poezia Angelei Marinescu este, așadar, o inserție în informul existențial, în bolgiile unor senzații tenebroase, cu notații acute, scene vitriolante, reflectând tensiuni care nu negociază nimic, căderi în abisul solitudinii și teritorii ale neantului. Sinceritatea, refuzul ostentației, experimentarea intangibilului sau explorarea premeditată a suferinței reprezintă temele marcante ale acestei creații. Voci importantă ale poeziei feminine contemporane, Ana Blandiana, Ileana Mălăncioiu și Angela Marinescu își esențializează suferința în versuri tranșante, ce repudiază orice seducție, amăgire ori iluzie, într-o lirică ce refuză ornamentele, răsfățurile stilistice sau narcoza estetizantă, în beneficiul adevărului ultim și esențial al ființei. 

Referințe critice

Iulian Boldea, Ana Blandiana, Ed. Aula, Brașov, 2000; Iulian Boldea, Ana Blandiana. Revelațiile poeziei, în revista „Limba română”, Nr. 7-8, anul XX, 2010; Iulian Boldea, Memoria ca palimpsest, în revista „Vatra”, nr. 1-2, 2015; Iulian Boldea, Modernism and Postmodernism in Romanian Poetry. A brief Outline, Lambert Academic Publishing, Saarbrücken, 2015; Iulian Boldea, Istoria didactică a poeziei românești, Editura Aula, Brașov, 2005; Al. Cistelecan, Poezie și livresc, Ed. Cartea Românească, București, 1987; Gheorghe Grigurcu, Existența poeziei, Ed. Cartea Românească, București, 1986; Nicolae Manolescu, Literatura română postbelică, Ed. Aula, Brașov, 2001; N. Manolescu, Istoria critică a literaturii române, Ed. Paralela 45, Pitești, 2008; Marian Papahagi, Cumpănă și semn, Ed. Cartea Românească, București, 1990; Ion Pop, Pagini transparente, Ed. Dacia, Cluj, 1997; Eugen Simion, Scriitori români de azi, I, Ed. Cartea Românească, București, 1978; Alex Ștefănescu, Istoria literaturii române contemporane, Editura Mașina de Scris, București, 2005.

[Vatra, nr. 9/2022, pp. 77-79]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.