Microantologie poetică feminină (final)

Sonia Elvireanu

Sub călcâiul lui Sappho

Umblă în zori pe răzoare

sandala lui Sapho,

culege pe talpă roua,

purpura macilor,

fuiorul de ierburi foşnitoare,

vântul ca boarea,

apa izvoarelor

şi ursitele,

îşi flutură şireturile de mătase

prin părul ondinelor,

ca şoaptele dorului

pe la subsuorile nimfelor,

urmele ei, unduiri străvezii

şi focuri pe ape.

*

Vocile

              Poetului

Două voci grave se-aud pe scara lui Iacob,

una urcă, alta coboară din Înalt,

se unesc într-un murmur, o rugă,

semne ciudate dintr-o limbă necunoscută

se rânduiesc pe o foaie, nu se pot descifra,

înţelepte ca bufniţele, vocile îşi continuă ruga,

vocea stranie a Poetului suie,

cealaltă coboară din Vârf,

amândouă murmură într-o limbă bizară,

fiecare voce e limpede, rituală,

împreună ating armonia

într-o fugă de Bach,

pe foaie, litere stranii ca pielea de şopârlă

nu dezleagă pentru mine cuvântul,

aud doar murmurul vocilor grave,

vocea Poetului  se-nalţă ca o ofrandă,

cealaltă coboară dintr-un Vârf nevăzut,

amândouă în desăvârşită comuniune.

*

Rostirea tăcerii

Îţi scriu în septembrie,

cu lumina poleindu-mi frunzişul

în care toate vorbesc

într-o limbă curată,

rostirea e lumină,

curge prin ea infinitul,

lumile care nu se văd,

miracolul din care creşti zilnic,

precum frunzele din apă şi soare,

în adâncuri

adie tăcerea ta,

argila din albia râului

cu maluri verzi şi apă vie,

grădini de tăcere în mine,

şovoaie de ape nerostite străbat

pajiştea pe care-aş vrea s-o ating

cu tălpile de lumină ale iubirii

care-mi rosteşte tăcerea.    

*

Smochinul

Miresme de cafea şi frunzişuri,

reverberaţia unei şoapte,

licărul dinlăuntru rostogolind tulburarea

peste marginile verzi ale zilei,

strălucirea verde şi coaptă,

ca o boabă de spumă,

aşterne urma ei proaspătă

pe foaia mea goală,

o mare, un toiag şi un sihastru

îmi fac semn printre rânduri,

toiagul se înfige-n nisip ca un catarg

peste revărsarea de valuri,

pustnicul se face corabie cu pânze

ancorată la ţărm după potolirea furtunii,

puntea de lemn îşi leagănă umbrele străvezii

peste alge şi cochilii cu gurile pline de ape,

corăbierul îşi ridică toiagul,

pe punte răsare un smochin verde, cu fructele coapte,

miresme ciudate despletesc în aerul blând

smochinele aromate pe foaia mea albă.

*

Liniște vătuită

Să treci prin singurătatea grădinii,

s-o legeni ușor, să-i împart veșmântul cu tine

când ziua stă suspendată în aer și nimic nu se mișcă,

liniștea-i de vată, parcă și-ar ține răsuflarea,

nici un foșnet, vreo pasăre ori vreun zgomot

nu mișcă aerul, nu clatină tăcerea,

auzul, neted și surd, pare înfundat,

un ochi de apă care-a uitat să se-nchidă,

îmi întind urechea spre dreapta,

o întorc spre stânga doar o să dezlege mișcarea,

nu se aude nimic, cobor tăcerea în mine,

poate așa se va desprinde ceva dinlăuntru

deschizându-se spre afară să clatine liniștea,

să miște aerul și frunza, să aud

cum treci prin singurătate

cu surâsul întors spre mine.

*

Piatră de hotar

Stau pe o piatră de hotar

ca un pustnic între lumi,

piatră de altar șlefuit

de adierea luminii,

o rază îmi mângâie chipul de ascet

până-n străfund de ocean

unde se limpezesc zările.

*

Pe o piatră cândva vorbitoare

Într-un halou de tăcere,

pe  insula mea pustie,

nisipul se face valuri,

răscolit de furtună,

vântul își trece vuietul prin mine,

mă tot  întoarce ca pe un răboj

când pe o parte, când pe cealaltă,

cu fețele ca niște pânze umflate,

decolorate și tăbăcite,

mă afund în tăcere,

nu mai rostesc decât în adânc,

pe o piatră cândva vorbitoare

unde m-așez ca să uit,

nu văd decât șirul înnegrit pe răboj,

pe care aș vrea să îl șterg,

să-l rescriu în culori,

un nou început în reculegerea mea.

***

Miruna Vlada

Testate în laborator

propun ca aceste versuri

aceste aparente reflexe condiționate

ale mâinii mele

să fie mai întâi testate pe lilieci. da, liliecii sunt o variantă de maimuțe, deci mai apropiați de om

decât șoarecii

putem vedea reacții mai relevante

tu nu vezi că

toate testele pe șoareci nu mai explică nimic

doar o formă inofensivă de genocid

în numele cui?

care specie controlează pe care?

literatura e uneori atât de crudă

că ar trebui

mai întâi

testată în laborator

înainte de a ajunge la oameni

în numele cui?

înainte de a ajunge pe buzele lor inconștiente

pe pielea lor absorbantă de panică și sânge nepregătită de delir

și eu aș fi vrut să fi fost testată în laborator înainte să apar pe-aici

Nu ramane în urma mea decât

Un spasm afectiv

*

Singurătatea

e

un chirurg

cu Parkinson

*

Mutația Delta 32

În medie,

1% dintre oameni

au o mutație pe cromozomul 5

el face să le lipsească receptorul pe care se poate prinde virusul HIV

1% dintre oameni

nu își mai așteaptă moartea în somn ci direct pe net, live

vrei să fii cromozomul meu 5?

Cromozomul 5 determină de multe ori – printre altele – și pigmentația deschisă

a pielii și a părului

rușii sunt blonzi? nemții sunt blonzi? cine mai e blond și neinfectat?

chinezii chiar au modificat genetic embrioni umani pentru a obține copii imuni la HIV

de fapt, pentru a obține copii

mai inteligenți

ființe cu adevărat superioare

Hey Siri

de ce faci aceste mutații pe mine?

Mutația Delta 32

e aproape absentă la africani

și la toate populațiile sudice

cel mai mare procent fiind în Germania aproximativ 15% din populație

În România,

este prezentă la 8-12% din populație în funcție de fenotipul fiecăruia (meridional sau nordic)

 este posibil ca

nemții și nordicii să fie mai protejați genetic

în fața oricărui virus-rudă cu HIV

Hey Siri, rasistule

 înger-îngerașul meu,

vreau să te mângâi și să te infectez

*

Obezitate informațională

Tot ce pot să mănânc e laptele

din cutiuțele alea mici de turnat în ceașca de cafea Lapte condensat fără calorii

Bei te simți sătul calorii 0

Un pachet de 20 – să țină loc de un prânz.

și așa slăbesc câte 30 de kg cu ele

apoi pun la loc 45 anul următor

eu scriu cel mai bine când mi-e foame

Mă îngraș fix cu greutatea unei alte ființe umane

Nu o scot din mine

O depun pe mine să rămână mereu cu mine

O ființă din grăsime naturală flască 100% bio

O ființă care se dizolvă în aer când

dieta arde grăsimile și ființa dispare

o ființă siderală așezată strâns

peste șolduri și burtă înfășurată de mine să îmi țină de cald să îmi țină de urât să îmi țină de frumos să mă sufoce

e ca și când mă îmbrac cu un alt om de 45 de kg

și devin invincibilă

nu mai pot scrie la persoana 1

m-am maturizat suntem mereu două ființe aici și acum eu pot decide în orice moment exterminarea celeilalte devin invincibilă

*

 Baby Terminator

Copiii îți distrug corpul.

Tu îți distrugi corpul.

Copiii își distrug corpul.

Tu nu mai ai control asupra corpului tău demult.

Companiile de beauty au control asupra corpului tău.

Copiii au stricat telecomanda corpului tău.

Companiile de beauty dețin telecomanda asupra corpului tău. copiii sunt răul cel mai mic.

tu ești răul cel mai mic al corpului tău.

companiile de beauty, companiile criminale de pharma, noul gulag corporatist pe care îl finanțăm de bunăvoie.

My belly is my wasteland

***

Alina Purcaru

(Selecție de poeme din volumul Tot mai multă splendoare de Alina Purcaru, apărut recent la Editura Cartier)

Adăpost

Energia obiectelor îndelung folosite –

asta mi-a plăcut

o alăturare fără precedent

și fără dubluri.

Foarfeca mea trece

prin țesutul moale

al jucăriilor vechi

din ele fac figurine magice

pocit e totul de acum,

atât de intim.

Le așez în geam

în loc de ceva sângeros.

Ne-am construit bărci

din rămășițe reutilizabile

învățăm pentru prima dată

nume de păsări

sub acest soare nou

ne arătăm rar.

Mama îmi scrie: e bine ca omul sa trăiască intens și în armonie –

într-un mesaj de noapte bună

palpită

paradoxul vieților noastre arse

dar încă  nu de tot.

Vedere din templu

Last dance

Let the entire cast dance

Do the dismembered blast dance

As we get atomized!

Klaus Nomi, Total Eclipse

Un râu otrăvit din Argentina

marea răzbunătoare din Liban

sute de mii de oameni își beau cafeaua

cunoscându-le adevărul

distrugător

sute de mii respirând oroarea

transpirând cu amintirea morților

întinsă peste orele de program

îngropând speranța

zi după zi

și pentru noi

e totuși prea puțin.

ghețarii hăcuiți, puși pe cântar

sunt prea puțin

prea puțin furtunile, tornadele,

prea puțin arșița care mușcă din raiul podgoriilor

arșița care pustiește până și amintirile,

mai puțin viețile noastre,

mai puțin siguranța imaculată

 în care ne ascundem capul,

mai puțin formele de confort

pe ele le elaborăm, evlavioși

ca pe altare, zilnic le  împodobim

cu cea mai proaspătă iasomie,

ritualurile elementare de adorație

în templele noastre răcoroase,

ferite de cutremure

ele ne-au mai rămas,

orice altceva

depășește capacitatea noastră

de credință. 

dulce e numele tău, amânare,

dulce ca refuzul, când ți-l poți permite

mirosul tău tare de iasomie,

de crini peste cadavre

plutind în flăcări –

un loc în care viața pare un film

cu incinerări ritualice,

greu de înțeles

un loc în care viața 

nu pare ceva comun.

*

Mozaic. Despre artă

Și mai e acestperete

Pe care îl tot împing ca pe un paravan –

o fațada lăcuită,

o imagine

din sute de mii de bucățele colorate

făcută.

Îmi treceam degetele peste suprafața lor lucioasă

gresie albastră lângă gresie albastră

lângă gresie albastră

un fel de cer pe verticală,

 asamblat cu foarte multă grijă

netezit.

Foarte frumos mi se părea

și nu reușeam decât foarte rar sa văd

imaginea întreagă:

                un miner cu cearcăne de mozaic

și o mare cască albă

                  un chip înalt

cât tot peretele

                     liceului industrial Vulcan

făcut din bucățele mici de gresie

                       vizitat la fiecare plimbare

de doua fetițe și mama lor

                        care le cumpăra langoși

și le explica

ce e lángoș

ce e miner

ce e liceu

ce e locul nou în care trăim acum

ce sunt aceste blocuri

Ce e aia artă?

Ce e arta aia?

Ce e arta asta cât blocul nostru de mare?

Și când a intrat cuvântul nou

în viața noastră?

Când ne-am uitat prima dată la ceva frumos

fără să vedem

imaginea întreagă?

Un perete înalt, o străină frumoasă venită în vizită,

un cadou rar, pe care-ți e rușine să-l deschizi

cu toată lumea de față

o vedere decolorată cu marea,

o scenă dintr-un film,

nepotrivită pentru vârsta noastră.

Și când ne-am minunat?

Când ne-am uitat prima dată

și n-am înțeles

și doar ne-am minunat

și ne-am dorit mai mult

și la fel?

Ne amintim:

mergem de mână să vedem peretele

și mereu cumpărăm langoși uleioși 

mergem de fiecare dată la perete

când plecăm de acasă

și când ne întoarcem acasă.

Ne  amintim

langoșii

plimbarea,

parcul traversat

peretele care ne așteaptă

albastru,

lângă chioșcul cu langoși.

Nu avem nevoie de adrese,

nici să numim lucrurile altfel:

legăm firesc ceva ce cunoaștem

(cum e drumul spre casă)

de ceva ce ne dorim,

(cum sunt langoșii,

cum e peretele,

cum e mama)

de ceva inevitabil

cum e plecarea.

Pentru noi e de ajuns.

Ne amintim:

aceeași mână care ne ducea la plimbare

ne-a tras departe de el.

cât mai departe de el

și am făcut la fel:

l-am împins între munții de care mi-a fost mereu frică

un miner cu mult mai înalt decât tatăl meu

și chiar decât blocul nostru de patru etaje

de pe strada V.I. Lenin (devenită apoi Jiului ) –

cel mai frumos perete pe care-l văzusem vreodată

împreună cu fetița soră

mai frumos decât orice perete de bucătărie

cu gresie de sus până jos – 

cea mai frumoasă artă

și cea mai străină.

Ne amintim:

Când ne-am uitat prima dată

și n-am înțeles

și doar ne-am minunat

și ne-am dorit mai mult

și mai mult

până când

pe rând

am plecat

Notă despre realitate

O șopârlă mică și roșie pe care am ținut-o numai puțin în mână și am botezat-o, împreună, Scarlet,

(dar asta a fost mai târziu)

munții de jur împrejur.

*

Știi

„We didn’t need dialogue. We had faces!”

 (Norma Desmond în Sunset Boulevard)

Și data viitoare, când o să ne întâlnim,

o să purtăm tot chimonourile noastre imaginare,

create de Therry Mugler,

pentru noi și pentru Bowie,

și pentru Klaus Nomi

și pentru când nu ne întâlnim,

și numai stăm acasă cu maia și facem gogoși,

cum spui tu,

când nu vrei să ne amestecăm pe nicăieri

ne e prea lene.

Stăm acasă cu maia și facem gogoși

și lumea întreagă poate să aștepte.

Avem propriul cinema

our own private old hollywood wisdom

și între boluri și tigăi e pace,

și nici de vin nu mai avem nevoie,

(dar o caserolă întreagă de înghețată de vanilie tot ai putea să razi) 

Cînd nu suntem împreună, suntem scrisori netrimise,

care cumva ne ajung

înțelegerea din grădină,

primii mugurași sau dulceața de cireșe amare

pe care ai fiert-o mult prea mult,

ni se lipea de dinți

și tot am insistat s-o ridicăm în slăvi:

e perfectă, numai să n-o ținem în frigider.

Felul în care ne ridicăm în slăvi

pentru cea mai mică izbîndă:

cum te-ai gândit tu să

cum ai aranjat tu să

cum numai tu ai fi în stare

Cosa sei, cosa sei, cosa sei

Cosa sei, cosa sei, cosa sei

Sei qualcosa di più

Senza te io che cosa farei

(da, da, ne ridicăm în slăvi, ne face bine, nimic nu se compară

ne ridicăm în slăvi și ascultăm șlagăre de la San Remo

ne face bine, nimic nu se compară )

Am intrat într-o casă care parcă crește dintr-un copac

și liniștea ei bună mi-a intrat în oase

 cum e copacul în care ne adăpostim noi e

ca-n Fata din dafin

numai că putem intra și ieși după bunul plac

Deschide-te,

 dafin verde

să iasă

fată curată,

de soare nevăzută,

de vânt nebătută,

pe pământ neumblată,

de voinic

nesărutată!

Noi am schimbat descântecul vechi

cu versuri din Ricchi e Poveri,

am făcut dafinul să se deschidă

după ce soarele ne-a văzut și vântul ne-a bătut

și după ce am umblat pământul

ne-am păstrat casa noastră de sticlă

care se învârte după soare

casa noastră deschisă,

oriunde ai fi,

oriunde aș fi. 

*

Flavia Adam

burnout

am încetat să îmi evaluez instinctul

de conservare

cu mușcături din ce în ce mai exacte

degust momentele zilei

azi s-a mai prăbușit un pod

și visurile cuiva au rămas

sub epiderma unei mase livide

și nu am cum să nu mă gândesc

că trupul meu și mintea mea

ar fi putut să fie în locul acela atunci

războaie inflație secetă foame

corupție încălzire globală meschinării

rețeta unei prăbușiri de succes

compasiune revoltă anxietate

sistemul imunitar îmi cedează

de aici la burnout mai e doar un pas

ar fi un demers adecvat să urc pe un bloc

și de acolo și să strig

opriți-mă

eu nu reușesc

*

o rană mai veche

mi-am amintit de moartea bunicii

oglinda nu mai expune nocivul meu chip

doar pe-al ei

doar pe-al ei

îmi simt oscioarele cum pâlpâie pe ici-colo

nu intens

nici continuu

cam cât ar lumina un bec cu filamentul uzat

cât valorează o jumătate de adevăr

cu jumătate din el poți umple recipiente

pe care-apoi să le-acoperi

cu propriul corp

exonerați-mă de judecăți inutile

vorbește lehamitea nu și gura

un mic disconfort e o rană

nevindecată complet

poate de când m-am rătăcit

la cinci ani la mare

și tata când m-a găsit

m-a bătut

ca să nu mă mai pierd

*

ce nu ați zice despre mine

n-ați zice

că nu contez suficient pentru mine

că rareori reușesc să exprim

simultan suspans și revoltă

n-ați spune că n-am curaj să trăiesc

să împletesc un fundal de poveste

n-ați zice

c-am detectat firișoare de teamă

în țesătura fină a rochiei mele

că frica mea e-un semnal

pe care ceilalți îl linșează

n-ați spune că dacă azi aș pleca

o apă plină de strălucire ar inunda

locul gol

c-arunc în calea voastră

cuvinte

în fața cărora frumusețea pălește

*

penurie

când cuvintele se retrag

ce rămâne

cu ce inimă îi poți spune

mâinii tale

gata s-a terminat

de unde să scoți

un răsărit identic celui de ieri

un răsărit care nu se va repeta

când cuvintele se opresc

ce rămâne

un om gol

pe suprafața unui peron

înfășurat în vegetația nopții

o liniște luxuriantă

strălucitoare

în care s-adormi doar o dată

și orice ar fi să nu te trezești

*

cu fața spre nord

ce-ar zice inima ta

dacă această dimineață de luni

s-ar transforma într-o colonie de viespi

ce-ar crede mâinile tale

când desfăcându-mi nasturii rochiei

ar întineri

ce-ar zice sângele nostru cel zvelt

acum când stăm cu fața spre nord

și renunțăm

ca niște oameni care de mult și-au pierdut

ultimul gram de speranță

*

Camellia sinensis

liniștea mea e transparentă

precum chihlimbarul

nu are gust și nici nu are miros

dacă nu acum

poate mâine

cele mai putrede gânduri

mă vor purta departe

într-o plantație de ceai

rămâneți cu bine

opriți orice zgomot

opriți-mi mâna să pot să aud

ce se întâmplă cu sângele meu

când nu mai scriu

*

deșertăciune

de această dată cine va scoate sabia

cine va ocoli

cuvintele peste care noi tropăim

vreascuri umede

pe care nici rugăciunile nu le-aprind

nici femeile nu le-astupă

cu părul lor greu

cine va da socoteală întâi

deșertăciunea apusului se lipește de noi

și dispare

vie împărăția Sa

aștearnă-se peste toți

ca un strat nou de piele

facă-se voia Sa

bunătatea Lui să ne tulbure

ca un vânt iscat din senin

ce întârzie să doboare crucile șubrede

*

ex nihilo nihil fit

argintărie îmi este tot trupul

dar cine s-audă

cine să vândă clinchetul sângelui meu

la preț de nimic

quo vadis Domine

nopțile mele de marmură și-antracit

Ți le aduc la picioare

quo vadis Domine

eu nu pot păși ca Fiul Tău

pe ape înmiresmate

țărână sunt

la fel cum sunt și-aceste cuvinte

nevrednice să se-nalțe

la Tine

Muntele Sfânt

cu greu mai percep

la linia orizontului marea

în locul ei o făptură scheletică

mimând învierea

poate chiar astăzi vorbele mele

vor fi expuse pe ziduri

și cineva se va pune de-a curmezișul

verdelui lor

pe Muntele Athos

femeilor li se interzice accesul

și totuși

acolo a fost descoperit

un trup de femeie

eu nu mă adăpostesc de-un război iminent

de incertitudinea unui mâine defect

numai de frigul din

inima mea

înconjurată de aer sfințit

poem în fața mării

pe urmele mele cine să înnopteze

cine să tulbure locul

în care nu știu când voi ajunge

nici lumină nici întristare

de-a stânga și de-a dreapta mea

nici măcar îngerul ce mi-a stat

alături o vreme

nici vulturi

nici acvile de munte

nici turnuri de nisip sau de piatră

doar vocea Lui rostogolindu-mă

ca pe-un cântec

spre înălțimi

***

Gabriela Feceoru

unde e acasă?

ridicat deasupra rigidității

corpului uman placid

poate sunt o emisferă

poate sunt o rămurea

uitasem că singura mea casă

e locul în care îmi permit

să spun: acesta e capătul sufletului meu

respirația mea sacadată se oprește mortal

le voi spune prietenului meu

știu că mă căutați

zborul meu e atât de jos

în subteran și mitraliat

pisoiașul roșcat mi-ar roade gâtlejul

ca acelei păsări deunăzi

chiar dacă el era numai un pui

și pasărea de două ori mai mare ca el

toată ziua a despicat-o

privesc spectacolul animalelor

cu pupilele mărite

mă pun în pielea lor

a celor care m-au devorat

ca pe o pasăre

în timp ce mieunau duios

și eu le spuneam că pot fi devorată

am amintiri despre un magazin improvizat

în Petroșani

amintiri despre un magazin de unde luam

lapte praf vărsat și zahăr vărsat

amintiri hălăduind pe strada Păcii

ajungând la ușa prietenei mele din copilărie

visez des că sunt pe strada Păcii

reconfigurez blocurile și distanța

dintre amintiri. Cartierul Parângu

se prelinge prin mintea noastră

de copii crescuți de mame strămutate

măritate-ntre munți

în văgăuna asta care va fi

prima imagine înainte

să clipesc ultima data

unde e acasă pentru mine, tata?

*

casa voastră va fi pe Pământ

tu fii acasă pentru mine

tu fii o casă

ia-mă acasă și mă poartă

zidește-mi o casă

să spun că-s acasă

să-i spun acasă

să mă duci spre casă

să cred că-s acasă

să simt ce-i o casă

să aud tropote de pisici pe casă

pisici într-o casă

ce-nseamnă acasă?

ce-nseamnă acasă?

unul nu se înțelege pe altul

nu poți să-I pui împreună

nevoi diferite și cum le împarți?

unde nu a fost iubire

și nimic de plăcut

s-a țipat

ca la cineva care nu e de-al casei

ca la cineva care nu e de-al casei

obosim ca pescărușii să înotăm în aval

ne dor mâinile să ne mai nămolim iar

am corpul înglodat în nisip

ca Dumnezeu când ne-a spus

casa voastră va fi pe Pământ.

*

niciodată acasă

să cred că ce voiam e greșit

că nimic nu contează

cum se iscă literele dintr-o flmă

că nu contează nici asta

trăim într-o mare de obiecte

ne iau spațiul

ne sufocă

pot amenaja casa

și ca-n the hours

să plec undeva departe

cândva fără veste

să nu mă mai întorc

niciodată acasă.

*

ambarcațiune

nu mă lăsa să cred ce-mi spun ei

și ia-mă dintre oameni ce nu vor să știe

numele tău și faptele tale

ia-mă dintre oameni care măsoară

cu timpul și vorba și fapta

iubirea puțină

ca numai o atracție

o stâncă de aș fi

ca un ideal de explorat

de turiști

o insula plină de viață

dar eu netrăind

și veșnic alții călcând

peste iarba mea însuflețită

peste nisipul sclipitor al mării mele

așa mă bucur când văd oameni

fericiți urmându-și propria fericire

fără a se gândi că pe cealaltă jumătate de insula

câțiva mor de foame

mă bucur pentru cei care nu țin doliu

și știu că atunci când ai râs

numai atunci a contat

numai atunci ai trăit

restul e doar o ambarcațiune

pe cale să dispară la orizont.

[Vatra, nr. 10-11/2022, pp. 153-161]