Nina Corcinschi – Iubita geloasă, poezia

După romanul Cornul inorogului – care a avut parte de o receptare spectaculoasă – Bogdan Crețu ne oferă un (alt)fel de roman, care pune mână-n mână critica și literatura, Nichita. Poetul ca și soldatul (Polirom, 2022). Documentată cu maximă atenție, biografia lui Nichita Stănescu se ficționalizează prin imaginația prozatorului – conturându-se, de la o pagină la alta, sensibilitatea, energia, temperamentul marelui poet. Mai exact, modul lui de cuprindere a lumii, de asumare a existenței, de raportare la propria ființă și la alteritate. Ușor, ușor,  lectura cărții ne conectează la energiile poeziei lui Nichita Stănescu, la rezervoarele ei de sensibilitate și imaginație, ne aduce mai aproape înțelesurile poeticii sale. Cartea debutează cu moto-uri din Antimetafizica, care rezumă că „în definitiv, poetul nu are biografie. Biografia poetului e opera lui…”. Aceasta este „religia” în care crede personajul lui Bogdan Crețu. Este și „dispeceratul” narativ de unde pornește combustia evenimențialului, dar și a emoționalului acestei cărți.

Structurată în trei capitole, volumul este străbătut de la capăt la altul de un camerton liric al declinului trupului și al stării de mirabil a poeziei. Nu întâmplător, Bogdan Crețu începe cu sfârșitul, adică instaurează de la bun început contrapunctul muzical al trecerii, fixează tristețea privirii de pe pragul (non)existenței, surprinde liniștea înfiorată de primele sunete ale morții.  Integrează într-o țesătură densă, cu firele narative bine fixate, spasmele trupului de carne, înfiorarea trupului de cuvinte și exultanța trupului îndrăgostit.

Aceste ipostaze compun un personaj al hybrisului, al trăirilor intense. Nichita. Poetul ca și soldatul m-a dus cu gândul la vechile romane de dragoste, de tipul Romeo și Julieta, Tristan și Isolda etc., în care pasiunea pentru celălalt e dusă până în moarte. În astfel de romane doar moartea pare să  fie destinația adevărată a celor îndrăgostiți, care iubesc peste limitele vieții. Ei se dăruiesc unul altuia până la anularea de sine, își trăiesc hybrisul în mod total și definitiv. Pasiunea pentru poezie a lui Nichita e la fel trăită până la capăt. În templul poeziei, poetul intră dezbrăcat de trup, decuplat de viața sa personală. Ceilalți – prieteni, soție, iubită – nu sunt decât martorii oculari ai acestui spectacol al vieții intrate în moarte. Nu pot schimba nimic, dar nici nu ies netransformați din această întâlnire. Nichita din romanul lui Bogdan Crețu este un soldat. Așa își proiectase poetul rolul său în lume. Ambii – și poetul și soldatul – au în destinul lor stigmatul fatalității. Soldatul trebuie să-i apere pe ceilalți cu prețul vieții. Poetul trebuie să-și scrie poezia dăruindu-i-se total, renunțând la proiecte personale, la un destin pentru el însuși. Poezia este o iubită geloasă, care vrea totul doar pentru ea. Realitatea trebuie să se mute în viziune, ca să se nască poezia. Adevărata poezie, credea Nichita, nu are nimic cu contingentul, cu prezentul și concretețea clipei, ci cu eternitatea și misterul. Din magma acestor credințe se construiește schelăria cărții de biografie a creației, de  fiziologie a scrisului, care se hrănește din sevele vieții până la capătul acesteia.

Viața lui Nichita e – se știa bine – una de boem. Poetul e fără casă, fără așezare de gospodar, fără prea multe obiecte care să-l definească ca proprietar. Ceea ce-i trezește sentimentul de posesiune este femeia iubită și poezia. Doar acestea îl scot din albii și dau cu adevărat sens și „greutate” destinului său. Existența lui din ultimii ani e axată pe o poetică a supliciului, asumat și dus cu demnitate și cu un soi de voluptate sacrificială. Durerea trupului de sânge este trăită ca un preț pentru victoria trupului de hârtie. „Și-a trăit viața ca să-și scrie cărțile, acum trebuie să-și trăiască și moartea”.

Spre final îl învață să moară alcoolul, care distruge trupul, dar aprinde spiritul, produce tensiunea, scurtcircuitează agresiunea de cândva. Prin alcool, poezia se încăpățânează să răsară dintr-un trup mai mult mort decât viu. Alcoolul e combustia vieții, care e poezia. Alcoolul provoacă desituarea de corp, fuga de prezent și înfruntarea morții. Chiar și așa, prezența morții e peste tot, în tunelul oranj, din delirurile sale, în pata de sânge de pe perete, în lumina care se amestecă cu întunericul din pleoape. Dar apropierea ei nu e tragică. E ceva ce trebuie să se întâmple. Din aerul rarefiat al poeziei, viața trupului e ceva străin, insignifiant. Durerile trupului sunt obscene dacă atentează la înălțimile eterice ale poeziei. „Refuza să facă legătura dintre el și ficat. I se părea obscen. Jignitor chiar. Nici soldatul rănit nu se gândește la rana prin care i se scurge viața. Se gândește la soția lui albă, fosforescentă, la cicatricea pe care o are pe reversul coapsei drepte și pe care numai el o știe. Se gândește la râsul copiilor. Se gândește la maică-sa. La vitele din bătătură. La jocurile din copilărie. Asta face și el. E un soldat muribund de niște ani buni. Și tot nu bate în retragere. Niciun pas înapoi. Pieptul înainte, la atac! Baioneta pregătită. Și sângele țâșnindu-i victorios pe gură. Câtă vreme se mai poate bucura de Ea, de prieteni, de poezie, rămâne viu. Este exact ca rănitul din copilărie, care îmbrățișase pachetul cu țigări. Se agață și el de ce are. Așa cum se lipește și de unele amintiri. Ca să fie sigur că are trecut. A fost. Încă este. Tot mai puțin. Restul – neconcludent.”

Toate gândurile, reflecțiile, amintirile poetului sunt aduse într-un creuzet comun: al poeziei. Femeile pe care le-a iubit, prietenii care l-au înconjurat –  toți au participat la conturarea atmosferei nu a unei vieți oarecare, a unui destin oarecare, ci a vieții unui mare poet. Situat pe contrasensul existenței comune, ieșit din tiparul unei vieți obișnuite. Perspectiva lui, chiar și în cele mai grele momente ale trupului, e modelată în logica poeziei.

Bogdan Crețu scrie că n-a vrut să pătrundă cu o „imaginație impertinentă” în intimitatea lui Nichita Stănescu, a ales o viziune intimistă, o plasare a perspectivei în interior, acolo de unde poți „să respiri din plămânii lui”. Din interior, lumea se reflectă aluvionar: în flash-back-uri, fragmente ale prezentului, viziuni și senzații, căpătând toate amprenta crepuscularului, a sfârșitului. Starea limită dintre neieșirea din viață și încă neintrarea în moarte conturează o atmosferă tulbure, amestecată, de o tristețe îmbibată de tandrețe.

„Exercițiile de moarte” sunt însoțite de curiozitate și detașare. Moartea trebuie întâlnită conștient, cu simțurile în alertă. Nichita e atent la mișcările corpului cât să poată face diferența: e încă aici sau e dincolo. Realitatea este recompusă de percepția unui corp bolnav, pe fragmente: iată roșcovul, ale cărui frunze sunt „sângele roșcovului”, iată cerga roșie și aspră roșie ca sângele, iată tunelul oranj. De undeva din interior, sângele lui stă să izbucnească pe gură. Nu e nimic de făcut, decât să privească cu ochi lucizi dincolo, să înfrunte cu demnitate „glonțul” morții, întocmai ca un soldat, „cu brațul întins, cu arcul încordat, cu privirea ascuțită, mereu pregătit să lovească”. Oricum e nemuritor, încă de aici, vocea lui trimite ecourile de dincolo, frica de aici tinde să cultive resemnarea de dincolo. Teatralitatea gesturilor conturează concluzia unei vieți trăite ca un rol. De aceea, moartea e ceremonial care nu se poate desfășura oricum pentru poetul-soldat. El trebuie să-i vestească Ei cum e acolo, s-o anunțe despre primele sunete ale goarnelor morții. Nu poate muri într-un accident, în mod stupid, „de moartea altuia”, ci cu martorul vieții lui alături. De mână cu Ea. Moartea e un „proiect”, construit cu migală, din pași mici, care-s inițieri curajoase dincolo. Un pas fusese făcut în copilărie, alt pas – în accidentul de mașină cu Nicolae, altul – în momentul preinfarctului, crizele tot mai repetate în ultimii ani îl pregătiseră, îl învățaseră cum e cu moartea, mai rămânea acordul final.

Străin de cele lumești, Nichita este totodată și dependent de oameni, de public. Dacă relația lui cu obiectele „personale” este de indiferență („lucrurile personale te confiscă …”), oamenii sunt parte integrantă din spectacol. De aceea, casa lui Nichita mereu a fost deschisă pentru „cei care scriu poezie”. „De ce-ai venit, dacă nu scrii poezie?”, o întreabă până și pe Ea, la prima ei vizită. Prietenii sau tinerii poeți necunoscuți (veniți la Nichita ca să-i „valideze”), care se perindă prin casa lui devin „actori”, sunt parte a spectacolului. Ruinat de boală, obosit de viață, în fața lor, Nichita se transfigurează, vorbește în poeme, ascultă nesățios poezie și oricine citește în fața lui capătă aura de poet, e „validat”. Doar iubirea poate să atingă starea limită a poeziei, dar niciodată n-o va devansa. Frica de a nu-l face captiv în detrimentul poeziei îl face pe Nichita un fugar de pe scena iubirii cu Gabriela. O altă mare iubire este cu Ea, femeia blândă și delicată care-i veghează ultimele clipe. Prin ea, e un muribund care refuză să moară, care încă-și negociază dreptul la viață, cu resemnarea scindată. Viața și moartea lui capătă sens într-un contrapunct al iubirii. „Ce fericire totuși: să mori îndrăgostit! Și ce contradicție: să iubești și totuși să mori!”. Orgolios, dar și stângaci, ceremonios, dar și dezlănțuit, maximalist în poezie, dar minimalist în habitatul său, Nichita îl umanizează într-un mod fascinant pe poetul Nichita Stănescu din manuale și dicționare literare. Maturitatea alternată și cu un soi de copilăreală a poetului asigură o notă de ludic acestei cărți îmbibate de dramă. Un gest de copilăroasă candoare este dăruirea de monete prietenilor –  mici crâmpeie de eternitate în efemeritatea clipei. O metaforă a Tinereții mutate în eternitate, în imagine, în artefact.

Cartea lui Bogdan Crețu e de o autenticitate tulburătoare. E construită cu  delicatețe și cu tandrețe. În postfață aflăm că Nichita a fost prima pasiune literară a criticului. De aceea Nichita. Poetul ca și soldatul e scrisă cu subtilitatea și competența unui profesionist și cu empatia și căldura unui prieten. Prin puterea de nuanțare și cuprindere a umanului unui mare poet – e un omagiu adus nu doar lui Nichita Stănescu, ci însăși Poeziei.

[Vatra, nr. 10-11/2022, pp. 16-17]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.