Călin Crăciun – Semnal mitopoetic din diaspora

Raportată la contextual actual, poezia Alinei Bîrsan din volumul Mitopoesis sau singurătatea oului de cerb* apare numaidecât foarte riscantă, o alegere ori naivă, ori una ce și-a asumat situarea la margine, de nu chiar cu totul în afara diviziilor poetice principale. Direcția generală a prezentului e una cât se poate de conectată la ideologia ce-și proclamă apanajul progresismului, cu tot ce-i este lui asociat: pledoaria pentru egalitatea de șanse, pentru transferul de bunăstare dinspre cei care o dețin în exces spre segmentele defavorizate, pentru înlăturarea discriminării pe criterii de gen sau de preferințe sexuale, abandonarea tentațiilor spiritualiste ori misticoide, adaptarea la limbajul internautic, biografismul cu înfățișare realistă și destule altele asemenea, când mai temeinic, când cam falacios justificate teoretic și asociate cu estetica. În schimb, Alina Bîrsan iese din nou în fața publicului cu o poezie cu totul diferită, la intersecția unor siaje cum sunt cel suprarealist, oniric și expresionist. Tocmai de aceea, nu miră deloc că volumul îl are ca editor pe Mircea Petean, un mare amator de astfel de poetică. Firește, din perspectiva ideologică acum cea mai vocală în discursul nostru cultural, o astfel de poezie e deci retrogradă. Cu toate acestea, merită atenție volumul Alinei Bîrsan tocmai pentru că se distinge în peisaj, întrucât e construit, extrem de riscant, fie contra curentului în mod intenționat sau ca rezultat al unor laborioase deliberări estetice, fie în afara lui măcar intuitiv, dar reușind să facă echilibristică pe muchia cea mai subțire dintre desuetudine și contemporaneitate.

Biologic, autoarea ar putea fi plasată în cadrul douămiist, iar debutul, în 2017, ar crea expectanța alinierii în zona postdouămiistă. Însă poezia ei de acum, la fel ca și cea din volumul de debut, e departe de mizerabilism și de biografism expuse în secvențe realiste, manifestând deseori fobia metaforei și a abstractizării. Destul să aruncăm o privire asupra subtitlului („Singurătatea oului de cerb”) pentru a sesiza aerul retro și forțarea limbajului până la joaca de-a schizofazia, pe de o parte, dar, pe de alta, și cu un lung și anevoie de urmărit șir de metamorfoze semantice și de decriptări simbolice la capătul cărora tronează promisiunea dezvăluirii coerenței inițiale a gândurilor. Nu alta e impresia lăsată de poezia Ruj, care deschide volumul și-l fixează într-un cadru simbolic și fantasmatic: „Ușor, năzuia să calce peste păsări,/ sărea peste ziguratul neterminat/ cu mișcări aleatorii.// Ploua peste mașina de făcut înghețată.// El își țuguia buzele, întindea degetele din fluturi,/ iar mâna o lua la vale./ Smucit, tot corpul lui o lua la vale/ subțiindu-se, desfăcându-se în boabe/ de sudoare. Cu vechi deprinderi de marinar/ ochiul lui se acomoda, el/ înota pe jumătate de soare,/ scuipa moale.// Numai că pata aceea se tot alungea și se micșora/ într-o depărtare cu totul neclară.// Undeva se nășteau copiii lor,/ fără să știe.”

Nu miră deci că pe coperta a patra Mircea Petean vorbește despre insolitul imageriei, al unei „fantezii abstruze” ca o trăsătură definitorie a volumului. Într-adevăr, parcurgerea poemelor determină observația că substanța principală este un imaginar de esență mitică, unul în măsură să dea seamă de o mitologie poetică personală, dincolo de universalismul sau colectivismul valențelor diferitelor simboluri. Păsări, ploaie, fluturi, soare, aripi, cai și foarte multe altele sunt cuvinte cheie dintr-o rețea vastă de semnificații, termeni în care se intersectează și astfel se amplifică, la modul fractalic, valorile simbolice ale creațiilor poematice. Tocmai de aceea, Mitopoesis e o alegere cât se poate de potrivită pentru intitularea volumului.

Limbajul simbolic reflectă faptul că autoarea concepe actul poetic ca o formă de devoțiune inaugurală. Zeitatea ei pare a fi tocmai inefabilul, intuiția poetică încă neîntrupată deplin în limbaj, iar o cale de apropiere bătătorită – ritualul – lipsește, nu e încă instituită, astfel că singura formă de accedere rămâne lupta cu limbajul preexistent pentru a-l face capabil să dea formă unor intuiții sau aproximări semantice încă neverbalizate, neconsacrate ca părți ale ceea ce numim „realitate”. În esență, concepția e cât se poate de expresionistă. O creație ca În mișcare este doar una dintre cele care îndreptățesc o asemenea concluzie, căci în ea se reflectă principiul încercării de încapsulare și înfățișare în limbajul existent a unei revelații: „Spațiu redus la un cub aerian,/ acel zâmbet de care pomenea aceea, fără să știe ce vrea să zică, și fără măcar să-i pese.// Ce era? Un animal neîmblânzit. Un struț, ai zice,/ sau un păun, dar mai degrabă o cireadă/ mânată de o regină. Litera «u», de la «uite», «uuuuu»./ Un evantai ce prinde viață,/ un corp desfășurat în falduri de corp/ ca o hoardă de cai alergând/ la infinit, într-un program informatic./ Un strigăt ce marchează fiecare stare cu fier roșu.// Privirea are tentacule gelatinoase nu foarte rapide// Corpul mult mai veloce/ se scurge,/ cu minutele lui cristaline,/ într-un pat luxos.”

Apelul la asemenea recuzită, mitopoetică, după cum îi spune autoarea, poate fi și un reflex al studiului aprofundat, la nivel de doctorat, al psihologiei. Pe de altă parte, existența dusă în diaspora pariziană invită la speculația că apelul la simbolistica arhetipală e un reflex identitar. Ar intra în sintonie cu bănuiala unui mecanisme poietic în care răzbate nostalgia identitară și tonul elegiac care însoțește efortul recuperator al unor stări de grație. Privirea e deci îndreptată spre trecut. Poemele sunt, în ansamblu, rememorări. Doar că relația cu trecutul e înainte de toate inerentă formulei poetice alese, devreme ce verbalizarea viziunii, în sensul încercării de cuprindere a ei în formă, în expresie, e precedată de strigătul uimit ce-i atestă existența. Strict formal, vocea din poeme nu relatează, ci rememorează, analizează și caută să facă inteligibile calm stări și viziuni intense. Dar toate acestea nu sunt proiectate in illo tempore, ci cât se poate de prezente în realitatea imediată, de concrete în prezentul rostirii și de particularizate. Astfel, creația poetei din diaspora își recuperează și prezentismul. Căci simbolurile ei sunt abstrase din universal, sunt supuse unui proces de personalizare, după cum se observă în Rătăcitor: „Eșuez în corpul meu pe o vastă/ pagină albă,/ tot nu mi-am găsit animalul totem.// Doar urme de pași pe linia/ întreruptă,/ și sorbituri de moarte.// Dar pielea de pe mine se încrețește,/ vie,// respir cu greu în ceața deasă!// La geam, eu visez/ la un prânz sacramental.”

Prin noul său volum, Alina Bîrsan își consolidează calea proprie în câmpul poetic actual, distingându-se prin felul în care supune regimul simbolic al limbii unui proces de personalizare, de adaptare la urgența destăinuirii fantasmelor ce-i bântuie realitatea personală.

­­­­_____

* Alina Bîrsan, Mitopoesis sau singurătatea oului de cerb, Florești: Limes, 2022.

[Vatra, nr. 10-11/2022, pp. 15-16]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.