Andreea Pop – Puțină stilizare și-un pic mai multă fragilitate

Un debut în care viziunea poetică e tradusă prin câteva scenarii tandre ale vulnerabilității scrie Ion Agaci în Șampanie pentru acest sfârșit (Tracus Arte, 2021). Poemele lui, încărcate de imagini ale interiorizării – ca tot atâtea forme de exorcizare a unei sensibilități agresate –, se derulează cu un soi de tristețe grațioasă, au aerul unei materialități aproape simbolice, himeric-diafane, în orice caz, una care ține de stilizare și procesare a perspectivelor.

E modul lui cel mai specific de a vorbi despre niște situații care nu inovează prin tematică, ci se plasează într-o zonă a umanului ușor de recunoscut și empatică cu cititorul – spații afective familiare, dar pe care poetul le trece printr-un filtru ceva mai „educat” al perspectivelor. Emisia lirică merge, adică, pe linia unor cosmetizări emoționale care nu contrafac efectele textelor, cu toată ritualizarea asta, ci le direcționează în favoarea unei realități cu consistență ceva mai volatilă. Majoritatea textelor lui Ion Agaci își prelucrează, astfel, anxietățile prin depanarea unor teritorii personale, în care e loc de frică, trasare a limitelor și reflecții pe marginea bolii (cu o recurență simptomatică, aș zice, pentru un poet tânăr), dar și de tatonări mai mult sau mai puțin internalizate ale dragostei: „ca pe o nouă zonă de confort, vizionară/ noi purtăm negrul uzat al memoriei.// eu te duc la lacul morilor/ ca să-ți arăt rațele moarte,/ cum stau întinse pe malul cimentat/ ca niște exponate în aer liber.// eu te sun să-ți spun să te îmbraci cât de frumos posibil/ ca să te duc la lacul morilor/ să-ți arăt locul în care vreau să ne construim o casă/ și să-ți arăt de ce ar trebui să devenim bogați.// noi nu suntem destul de mult treji/ ca să aducem lucrurile de partea noastră./ și chiar dacă nu mai bem ca înainte/ tu ești deziluzionată,/ dar nu știi că trebuie să profiți/ până și de asta.”, [ca pe o nouă zonă de conform, vizionară], sau, în poemul imediat următor – „în depărtare dar foarte clar se auzeau două acordeoane/ noi fugeam în forul iernii/ pe calea ferată/ spre cea mai apropiată stație de evacuare din oraș/ m-ai întrebat dacă ne va ajunge/ o șampanie pentru acest sfârșit de viață/ trăită într-o Canadă personalizată/ ca-n filmele lui Dolan”, [în depărtare dar foarte clar se auzeau]. Undeva la limita unui estetism ușor emfatic se poziționează toate temele astea, destul de generaliste, cum ziceam mai sus, pentru că e aici mult studiu & efort în decantarea demonstrațiilor interiorizate pe care mizează Ion Agaci, estetism evitat cu succes, totuși, printr-o plasticitate a versurilor, aș zice, moderată, ori mai degrabă temperată, ținută în frâu.

Ceea ce nu înseamnă că debutul ăsta nu are un oarecare rafinament al viziunii de care poetul nu face rabat, ci, dimpotrivă, îl practică prin apelul la filtre cinematice, prin care tot amestecul de dragoste/ mizerie/ introspecție care stă la baza poemelor lui capătă un oarecare glam, prizează o anxietate cu ținută, elegantă aproape. Recuzita asta filmică ușor solemnă e profesată uneori cu un aer melancolico-teatral și visător-absent, în același timp, așa cum se întâmplă în [dacă aș număra toate locurile]: „dacă aș număra toate locurile/ în care am dormit mi-ar fi rușine/ să mă mai plimb prin acest oraș.// m-am mutat dintr-un oraș în altul/ și nu s-au schimbat decât/ proporțiile anxietății mele/ egale cu aceste bulevarde largi./ cântă: «my personal opera singer»/ când mă aflu în loja ta,/ toarnă: «my personal bartender, I’m your Long Island,/ always remember»/ captează-mă pentru mai târziu, când vei rămâne singur/ «my personal filmmaker»/ eu voi fi cartea voastră de vizită/ dar simt/ că ceva fără precedent de important a fost ratat/ iar cineva apasă cu răzbunare pedala una corda/ a unui pian.”. Și totuși, chiar și-n ciuda unor „reprezentații” de genul celor de mai sus, poezia lui Ion Agaciu din Șampanie pentru acest sfârșit e, până la urmă, ferită de orice soi de estetism pentru că descrie niște lucruri destul de relatable. Cred că aici e cheia de salvare a „exorcizării” rafinamentului de care ziceam mai sus, prin faptul că vorbește cu naturalețe (dar și printr-o punere în scenă elaborată, nu mai puțin) despre momentele de criză și reconfigurare intimă, într-un limbaj care nu exclude, unul care punctează momente de sondaj identitar ușor de apropiat, lucruri în jurul cărora gravitează aproape oricine măcar odată, cu toată „împachetarea” lor aleasă: „tu, subscriu,/ cinematografia înlăturării crustei mele,/ exemplu al stereotipizării,/ prin lipsa ta, tu îmi fermentezi serile,/ dar nu te învinovățesc.// saliva suprasolicitată, constat cu abjecție/ – în privința ta sunt nevoit să fac abuz de inteligență,/ sau a mai romanticiza căderile/ de calciu -, conduce la sterilitate.// ar fi nefiresc de ușor să-mi explic întreținerea/ acestei rugini,/ rămân cu impresii valoroase,/ din orice context m-aș scoate și, totuși,/ tăcerea e cea mai prețioasă lecție de care beneficiez.// aveam astăzi nori grei deasupra capului/ când pășeam pe iarba proaspăt tăiată/ când am înțeles că nu există locuri care să ne aparțină,/ ci doar locuri ce ne complimentează singurătatea./ și am simțit plăcere venind/ din direcții pe care nu le mai luasem vreodată în calcul,/ plăcerea de a observa frumosul în alții./ tu, subscriu,/ ești cinematografia interpretării acestei frumuseți.”, [tu, subscriu] Convingătoare, oricum, filmele astea ale lui Ion Agaci despre precaritate și fragilitate, chiar cu tendința lor spre decartaj sentimental și paradă vizuală.

Șampanie pentru acest sfârșit e un discurs-imagine intens, practicat cu un firesc al pledoariei pentru recuperările & repoziționările personale pe care le încearcă și ferit de decorativism, cu toate ornamentele lui vizuale. Îmi place jocul ăsta al autoreflecției cinematice & extazului meditațiilor existențiale pe care îl desfășoară Ion Agaci – și o face fără emfază, dincolo de mode poetice și cu multă convingere personală. Debutul lui – o stenogramă a dezintegrării/ căutării sensului cu o execuție reușită.

_______________

* Ion Agaci, Șampanie pentru acest sfârșit, Editura Tracus Arte, București, 2021

[Vatra, nr. 10-11/2022, p. 18]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.