Într-un articol relativ recent din London Review of Books¹, Sheila Fitzpatrick arăta cât de complicată și neelucidată rămâne problema naționalităților și națiunilor din fosta Uniune Sovietică. În continuare, toate cele trei interpretări existente ale acestei chestiuni păstrează de partea lor o doză respectabilă de verosimilitate: „E o enigmă modul în care ar trebui să ne raportăm la Uniunea Sovietică, acum că a dispărut. A fost oare un imperiu rus deghizat, care s-a fragmentat atunci când coloniile lui s-au eliberat în sfârșit? A fost o federație binevoitoare în care fratele rus mai mare și-a subsidiarizat generos frații mai tineri și a plătit pentru educația lor? Sau a fost, poate, un stat multinațional în care conducătorii republicilor constituante au dobândit atât de multă libertate de acțiune încât în cele din urmă au putut pur și simplu să părăsească uniunea și să se declare președinți ai unor națiuni suverane?”

Deși împărtășită de toate cele trei ipoteze, verosimilitatea nu este însă egal împărțită între ele, și nici sursele de credibilitate pe care se bazează ele nu sunt aceleași. După cum continuă Fitzpatrick, „Prima versiune e, din motive de înțeles, cea mai populară. Ea le convine noilor state independente, furnizându-le un mit al originii numai bun pentru construirea unui sentiment de afiliere națională. (…) Cea de-a doua versiune e cea care le surâde rușilor, deși au învățat să-și păstreze opinia doar pentru ei, în fața scepticismului general [articolul e din decembrie 2021]. Cea de-a treia versiune e ceea ce ar vedea un observator de pe Marte, sau – cine știe? – un viitor political scientist”.

Situația naționalităților din URSS e complicată nu doar de conflictul dintre aceste trei interpretări, ci chiar obiectiv, de situația complicată din teren, de existența sau instituirea unor niveluri diferite, potențial conflictuale, de națiune și naționalitate: pe lângă acel formal primus inter pares care era naționalitatea rusă, existau pe de o parte „naționalitățile titulare”, care aveau dreptul la propria lor republică sovietică, și „naționalitățile minoritare”, care nu-l aveau. În acest sistem, autoritatea centrală sovietică și însăși structura instituțională a uniunii constituiau un posibil avantaj, o instanță la care să poată apela, pentru ambele tipuri de naționalități conlocuitoare: structura uniunii permitea, pe de o parte, suficientă autonomie și generoasă susținere pentru construirea specificului cultural național pentru membrii titulari, jucând, pe de altă parte, adesea rolul de tutore și aliat al minorităților naționale în încercările acestora cu „titularii” teritoriului respectiv.

Toate acestea sunt, într-o anumită măsură, valabile și pentru un caz din afara perimetrului strict al Uniunii Sovietice, dar aflat, în perioada despre care vorbim (anii 1950), sub imediata autoritate a Moscovei – și anume scurta istorie a Regiunii Autonome Maghiare din RSR, căreia Steffano Bottoni i-a dedicat o recentă monografie². Și aici, în acest joc în trei al naționalităților – fratele sovietic mai mare, naționalitatea „titulară” română și cea maghiară „conlocuitoare” – autoritatea sovietică, chiar Stalin însuși, cel care a conceput și impus crearea regiunii autonome în ciuda rezervelor românești, au jucat un rol istoric de aliat și binefăcător al minorității naționale. În toată istoria românească post-1918, și în ciuda tuturor dezbaterilor încă vii despre dreptul la autonomie și autodeterminare, doar Stalin a fost cel care i-a recunoscut și pus în practică acest drept minorității maghiare din România, prin instituirea RAM în 1952. Pe de altă parte, e la fel de adevărat că procesul de românizare forțată sau, dacă nu, de izolare și subdezvoltare a regiunilor maghiare din Transilvania a (re)început chiar din timpul existenței Regiunii Autonome Maghiare (1952-1960), fiind expresia modului în care comuniștii români au implementat în răspăr și à contre coeur un proiect stalinist în care nu credeau, pe care nu-l voiau și de ale cărui consecințe presupuse chiar se temeau; după cum intensificarea procesului de românizare (a regiunii Mureș) și izolare/subdezvoltare (în Harghita-Covasna) s-a intensificat imediat după desființarea administrativă a RAM, și tocmai ca reacție la acest proiect considerat străin și ostil de neam de la bun început³. Prin urmare, de pe urma acestui proiect sovietic, se poate spune că au beneficiat și au pătimit dialectic ambele naționalități conlocuitoare implicate – dar nu în același timp și în același fel.

Acest aspect e confirmat de Bottoni, care observă: „Caracterul maleabil al premisei anticolonialiste leniniste constituie un element-cheie pentru înțelegerea dinamicilor complexe ale formării și desființării autonomiei maghiare din România comunistă. Tocmai această premisă – nerevizuită oficial niciodată – a făcut posibilă elaborarea cadrului teoretic necesar instituirii autonomiei teritoriale a Ținutului Secuiesc la începutul anilor 1950, dar, zece ani mai târziu, exact același argument a permis regimului comunist românesc să-l manipuleze ca pe un instrument de legitimitate împotriva propriei minorități maghiare din Transilvania” (p. 55). Această ambiguitate, sau dublu uz, a(l) viziunii bolșevice asupra chestiunii naționalităților, care a permis să fie mobilizată atât de minoritățile naționale în revendicarea dreptului lor la autonomie și autodeterminare, cât și de naționalitățile titulare în revendicarea aceluiași drept, dar în raport cu fratele sovietic mai mare și pe spezele minorităților conlocuitoare, nu este doar una sincronică, simultană, ci prezintă și o desfășurare temporală, cu momentul Budapesta 1956 pe post de macaz ce face trecerea de la primul uz la al doilea – de la RAM ca autonomie măcar formală acordată unei comunități naționale cu un anumit trecut progresist și cu o anumită deschidere inițială față de comunismul de inspirație sovietică (în bună parte ca reacție la masacrele vindicative săvârșite în zonele secuiești, sub ordinele lui Maniu, de armata română eliberatoare în 1944), la spectrul naționalismului, revizionismului și anticomunismului maghiar, ce au răbufnit în 1956, și a căror influență trebuia curmată în fașă în România, în primul rând sub forma autonomiei Regiunii Autonome. După cum rezumă Bottoni: „revoluția din Ungaria a reprezentat punctul de cotitură pentru politica națională a PMR, după care partidul nu a mai văzut chestiunea minorității maghiare din Transilvania ca pe o problemă politică și culturală, ci ca pe una de securitate a statului care, în cele din urmă, avea să legitimeze introducerea „național-comunismului” în România” (p. 325). După 1958 și retragerea trupelor sovietice de la noi, spațiul de manevră al autorităților comuniste românești e brusc eliberat de opreliști, iar reconfigurarea și apoi desființarea RAM nu vor întârzia prea mult: „În martie 1962, la nici un an după restructurarea Regiunii Autonome Maghiare, imensa statuie a lui Stalin, dezvelită în piața centrală a orașului Târgu-Mureș la sfârșitul anului 1955, a fost îndepărtată pe furiș în cursul unei singure nopți și transportată într-un loc necunoscut, nemaifiind găsită niciodată. (…) Îndepărtarea statuii lui Stalin de la Târgu-Mureș avea o importantă încărcătură simbolică. Sfârșitul metaforic al dominației sovietice asupra României mergea mână în mână cu prea puțin glorioasa desființare a autonomiei maghiare pe care Stalin o încurajase chiar în centrul țării” (p. 393). Între acest sfârșit obscur, și începutul său deloc mai glorios, săvârșit în 1951-1952 în culisele sovietice ale recomandărilor pe marginea noii constituții românești, Bottoni reconstruiește în mod foarte bine documentat cadrele instituționale, coordonatele juridice, actorii principali și viața socială din această „seră”⁴ care a fost Regiunea Autonomă Maghiară.

______________

[1] Sheila Fitzpatrick, „Get Your Story Straight”, LRB, vol. 43, no. 23, 2 December 2021.

2 Stefano Bottoni, Moștenirea lui Stalin în România. Regiunea Autonomă Maghiară 1952-1960, traducere de Mugur Butuza, Humanitas, București, 2021.

3 Nu neapărat după – ci și în paralel cu existența RAM. După cum notează Bottoni, „primul efect palpabil al înființării RAM a fost intimidarea maghiarilor care trăiau în alte regiuni ale României” (p. 118).

4 Vezi discuția din capitolul final despre natura acestui experiment administrativ, în care Bottoni respinge metaforele rivale și încetățenite în ce privește RAM, și anume cele de „vitrină de prezentare” sau „ghetou”, optând în schimb pentru imaginea „serei”.

[Vatra, nr. 10-11/2022, pp. 19-20]