O fantomă bântuie prin Europa – fantoma comunismului. Ein Gespenst geht um in Europa – das Gespenst des Kommunismus, în orginal.  Fraza nu mai are nevoie de nicio prezentare. Introducerea aceasta abruptă a Manifestului din 1848 constată și în același timp incită. Pe de o parte, desigur, constată, pentru că ne aflăm la o jumătate de secol de la Revoluția franceză, care mai degrabă eșuase. Așadar, era limpede că ceea ce devenise fantomă aștepta momentul prielnic reîncarnării. Scânteia, cum s-ar spune, fusese aprinsă, imposibilul devenise posibil. Dar și incită, îndeamnă, accelerează circulația fantomei prin mințile oamenilor, tocmai pentru ca aceste minți să se adune și să se mobilizeze pentru ca Revoluția să se realizeze.

Dacă circula, înseamnă că era vie. Era vie în oameni – în unii dintre ei, în cei care se constituiau, sau se lăsau constituți, într-o clasă, avatar al „ordinelor” de odinioară, de pe vremea când lumea europeană era ordonată.  

In 2022, după mai bine de un secol și jumătate de la Manifestul comunist, o cărticică* alcătuită din 76 de paragrafe și zece capitole încearcă să revendice constituirea unei alte clase, diferită de cele de-acum tradiționale, adică moderne : „noua clasă ecologică”, sau o „geoclasă”, conform lui Nikolaj Schultz care lucrează la o teză de doctorat, la Copenhaga, pe această temă, și a lui Bruno Latour, cel care știe – nu de curând – că fantoma ecologismului NU bântuie (încă) prin Europa, cu toate că ar trebui. Broșura/manifestul este disponibil în franceză și în germană, va fi și în engleză anul viitor.

Dar fantoma comunismului răspundea unei dorințe, nu doar unor nevoi. Era deopotrivă imaginabilă și utopică, și de aceea, mobilizatoare. Promitea mai mult, mai bine, mai repede – este vorba despre ceea ce Latour numește, în altă parte, un dublu click. Fantoma ecologismului are un cu totul alt profil. Ea nu promite nici mai mult, nici mai bine, nici mai repede. Mai degrabă putem vorbi despre fantoma unui dezastru climatic, care se cere alungată. Latour știe foarte bine și asta : „a te îndrepta către menținerea condițiilor de locuibilitate nu se poate asocia, deocamdată, cu nimic entuziasmant.” (p. 41) Cum să entuziasmeze o menținere ?

Traseul textului e următorul: autorii convin că ideea lui Marx – clasa – n-a murit, dar trebuie reluată, regândită într-un context nou, cel al noului regim climatic și al discursului științelor naturale, care reformulează astăzi un așa-numit „sistem-Pământ”, sau „sistem-Gaia”, conform căruia nu planeta, ci viul pe care-l găzduiește este cel care își creează propriul mediu, cel care se auto-re-produce și care în același timp produce diferențele care-i definesc istoria. Într-un fel, ipoteza Gaia echivalează cu teza existențialistă a preeminenței existenței asupra esenței (orice ar însemna cuvintele astea în diferite contexte), doar că nu raportată la oameni (la cei moderni mai ales), ci la toate viețuitoarele, la viul care face din planetă un ceva – un obiect ? – viu.

Cum spuneam, problema esențială pe care Latour încearcă să o rezolve de peste un deceniu – el împreună cu o cohortă de oameni de știință, universitari, artiști, dintre care unii au întemeiat celebrul masterat SPEAP de la Sciences Po din Paris –  este cea a insuficientei intensități afective a ecologismului. Problema este explicit pusă în capitolul V, intitulat „O dezaliniere a afectelor”, acolo unde autorii constată că, deși li se spune, prin media, și deși încep să vadă tot mai mult că noul regim climatic amenință perpetuarea acestui cosmos viu în care existența noastră ia forma vieții, oamenii nu se mobilizează suficient. Filmul „Don’t look up” de Adam McKay, despre care s-a vorbit mult iarna trecută, pune în scenă, destul de grosolan însă, tocmai o astfel de pasivitate, venită însă din partea clasei politice americane. Însă, între omul de știință onest și politicianul corupt, „poporul” pare absent. În primul rând, pentru că nu știe și nu este lăsat să știe. A ști devine, în paradigma nouă, ecologică, mai important decât a dori – dar vestea aceasta nu poate fi decât una proastă. Latour și Schultz cer în acest capitol „redefinirea afectelor legate de libertate care n-au încetat să se schimbe de-a lungul istoriei” (p. 41), dar este limpede că această redefinire nu poate fi, pentru a avea eficacitate, una teoretică. Sigur, antifraza „cu cât suntem mai dependenți, cu atât mai bine” (aceeași pagină), referitoare la interdependența vieții viețuitoarelor între ele și a mediului ca viață, sună bine – dar cine vrea să fie dependent? Din nou, epistemologia bate estetica, sau intelectul bate sensibilitatea: trebuie să ști, mai întâi. De acord că există locuri pe glob unde criza climatică se simte, doar că asta provoacă teamă și nu entuziasm, animă o urgență punctuală căreia îi ia mult să devină proiect global.  

Toată mini-teoria care precede acest capitol central, deși are dreptate, are mult de așteptat pentru a deveni, ca să fac un joc de cuvinte facil, afectivă. Desigur, modernitatea a pus accentul pe producția cu orice preț, ceea ce duce acum la falimentul procesului de producție însuși, pentru că, nu-i așa, producția este încastrată în mediu, depinde de el, astfel că supra-producția începe să semene cu arderea mai rapidă a unei lumânări: căldura împrăștiată momentan e mai mare, dar lumânarea se topește mai repede.

Pentru a upgrada adaptând terminologia marxistă, autorii propun un nou vocabular politic: în loc de producție, ei spun zămislire sau naștere – engendrement în limba franceză – iar în loc de dezvoltare, anvelopare, în sensul grijii față de un interior în care ne aflăm și din care nu putem ieși – viața nu are exterior. O întreagă metafizică, dar și un întreg materialism se regăsesc aici. Ce este metafizica?, celebrul opuscul heideggerian din 1927, poate fi acum reformulat în termenii microbiologici și chimici ai lui Lynn Margulis și James Lovelock – desigur. Dar Heidegger vorbește despre o angoasă pe care acest materialism ecologic, foarte clar expus în capitolul doi, „O prodigioasă extensie a materialismului”, nu o produce. Este foarte corect ca Latour și Schultz să propună o nouă definiție a sensului istoriei în aceste momente de criză – pe urmele lui Dipesh Chakrabarty, de fapt, din The Climate of History: Four Theses (citat deja de 4000 de ori din 2009 încoace) – doar că acest nou sens al istoriei, care face ca timpul istoric și cel geologic să devină confluente, nu mobilizează la fel de mult precum o făcea vechiul, modernul sens al istoriei. Noul sens al istoriei este unul recuperator, nu merge înainte decât ca sustenabilitate a ceea ce este (deja). Alt sens, altă temporalitate.  

Cred că e limpede de ce: pentru că sensul modern al istoriei oferea iluzia unei umanizări a istoriei, chiar dacă cei care îl controlau erau, față de toți ceilalți, Übermenschen. Pare că a fi supraom e mult mai mobilizator decât a fi post-om. Or, ceea ce cere Latour acum este o mobilizare în sens invers, în vederea unei încetiniri. O mobilizare, adică a accelerare, care să vizeze o decelerare, o încetinire a producției; inovații care să rezulte în consum redus, nu în confort sporit; o mobilizare către liniște – un soi de pasiune a Neutrului, am putea spune, gândindu-ne la utopia afectivă pe care Roland Barthes o formuleză spre sfârșitul vieții, asta după ce, în tinerețe, se duelase cu discursurile dominante ale vremii din poziția modernului.

De la capitolul cinci încolo, textul se adresează mai degrabă celor care gândesc posibilitatea unei noi politici ecologice, adaptate noii realități a mediului și a viului: una care să pună accentul pe educație și pe cercetare, pe cunoașterea tuturor formelor de expresie culturală a societăților, pentru a reuși să aprindă afecte noi, afecte „ecologice”, care să creeze o masă critică și să producă un soi de revoluție silențioasă. Această a doua parte pare mai puțin spectaculoasă, dar este fără îndoială foarte interesantă. Conștiința eco-politică pe care o caută Latour stă în afectele celor care știu, celor educați, și nu ale maselor pe care se sprijinea politicul până spre finalul secolului trecut. Dacă în acest punct „suntem în mod clar pe cale de a schimba estetica” (p. 73), rămâne un ecart imens între popularitatea acestei estetici la nivel global, față de cea modern-tradițională (Don’t Look Up este doar o tentativă singulară de a populariza această nouă estetică, dar mă tem că o face cu mijloacele celei pe care vrea să o înlocuiască).

Trebuie să subliniem faptul că această nouă politică este una declarată de autori ca fiind „de stânga” – fapt afirmat încă de la pagina 17: pentru Latour și Schultz, ecologismul este o politică de stânga într-un nou context, planetar, care rămâne la fel de anti-naționalist și de cosmopolit ca orice politică modernă (de pus în opoziție cu anti-modernă) și care încearcă să-și găsească un punct de reper în Europa unită, unită supra-național și supusă unor reglementări care încep să țină cont tot mai mult, cel puțin aparent, de realitatea climatică. Sigur că, însă, această politică europeană poate funcționa de sus în jos, și o face, dar este departe de a o face de jos în sus. Problema rămâne aceea a lucrului cu care se poate înlocui politica – dar și politicul, scriu autorii – modern/ă, a/al unor platforme ideologice axate fie numai pe oameni sau pe oameni și pe o natură patrimonializată, de păstrat la adăpost de ei, ca și cum lumea ar fi separată în natural și social (formularea îi aparține lui Latour). Sigur, ar fi bine dacă, recurgând din nou la substituțiile terminologice ale autorilor, creșterea ar putea fi înlocuită de prosperitate. Dar în care minte creșterea nu este asociată prosperității?

O fantomă bântuie umanioarele; bântuie politicul, însă ea nu bântuie încă masele, pentru că însuși conceptul de masă este altul. Iar temporalitatea sărăciei și a pulsiunii de a avea (mai mult), vitală, nu poate fi ușor înlocuită de o temporalitate rațională a geo-istoriei. Omul ecologic este, în final, tot un om nou. Sigur, după un model opus celui pe care-l oferă Bulgakov în Inimă de câine, căci acest om nou ecologic este un/o intelectual/ă, educat/ă, de cultură umanistă și științifică laolaltă. Cine se angajează să-l – zămislească?  

____________________

* Bruno Latour, Nikolaj Schultz, Mémo sur la nouvelle classe écologique, La Découverte, Les Empêcheurs de penser en rond, 2022. 95 p.

P.S.

Deși nu poate fi afiliat niciunui grup de gânditori, Bruno Latour face parte din generația „noilor filozofi”. Poate de aceea respinge și discursul teoretic revoluționar, în frazele căruia s-a format -am numit aici French Theory – fără să adere însă nicio clipă la anti-intelectualismul acestora. Lyotard îl citează în „Condiția postmodernă”, în 1979, cu un articol, în vreme ce François Cusset abia îl aminteste în cărțile sale de istorie intelectuală contemporană.

Opera lui Latour este cea a unui gânditor care a făcut teren în aceeași măsură în care a citit cărți. Antropolog în Coasta de Fildeș sau la Institutul Salk de lângă San Diego, istoric al științei prin cartea despre Pasteur, Latour deschide două mari drumuri în gândirea contemporană:

cel al de-modernizării antropocentrismului atât de stânga cât și de dreapta, prin considerarea, în orice fenomen fie el „istoric” ori „natural”, a agenților-actori care contribuie la el. Om sau microb, medicament sau text literar, toate acestea sunt „actori” ai realului. Pe de altă parte, Latour este cel care identifică, pe urmele lui Michel Serres căruia îi datorează enorm, marele „defect” al French Theory și al filosofiei moderne: acela de a distinge între cunoașterea „spiritiuală” și cea „naturală”.

În ultimii ani, Latour a încercat să schițeze o „politică ecologică” diferită de cea pe care o criticase în anii 1990, în „Politicile naturii” (1999). Se poate spune că, dacă „N-am fost niciodată moderni” (1991) este manifestul inaugural al unei gândiri ecologice al cărei artizan este, „Cercetare asupra modurilor de existență” (2012) este principala lui operă metodologică, de implementare a acestei gândiri.

Dispariția lui Latour, survenită recent, pe 9 octombrie, lasă un gol nu doar în cercetarea socio-antropologică a științei, ci și în cea politică; în studiile literare; în antropologia religiei în modernitate; în critica și în practica dramatică și artistică; în învățământul academic, acolo unde a întemeiat un master interdisciplinar la Sciences Po.”

[Vatra, nr. 10-11/2022, pp. 20-22]