Iulian Bocai – Alegorie și explicație (sau despre literatură și filozofie)

Chiar și dacă am începe de la distincția clasică dintre rațiune și sentiment și am pune filozofia de partea celei dintâi și literatura sub semnul celui din urmă, n-am reuși să limpezim apele foarte mult. În general, se spun și-n literatură, și-n filozofie aceleași lucruri despre viață, se fac nu de puține ori aceleași judecăți despre oameni. Mai ales în partea ei morală, scoți din canonul literaturii occidentale aproximativ aceeași înțelepciune pe care o poți „obține” din Aristotel, Hume sau Schopenhauer. În literatură, aceste gânduri, când nu subîntind întreaga operă, sunt mai răsfirate, e drept, dar în nucleul și cu atât mai mult în expresia lor ele sunt și mai concise, tocmai pentru că nu vin ca urmare a unei curiozități sistematice pentru subiect. Apoi, pentru că lucrează ambele cu limbajul, metaforicul e tot atât al poeziei cât e și al filozofiei și am greși dacă am căuta diferența între ele la nivel stilistic – distanța de alonjă retorică, pregnanță sugestivă, fast discursiv între Proust și Wittgenstein e la fel de mare ca cea dintre Proust și Hemingway.

A existat – e adevărat – un scepticism încă din Antichitate împotriva retorizării filozofiei sau o mefiență față de orice discurs care părea să pledeze pentru idei prin forța cuvintelor, și ca atare să deturneze discursul și să-l facă despre cuvintele însele, să-l facă – adică – literar. El e un scepticism peren și-n literatură însă, unde se cunosc revolte literare repetate împotriva verbozității care, pierdută în meandrele ei autoreflexive, produce fraze fără a mai produce sens. Suspiciunea față de decorul excesiv în literatură este echivalentul literar al preferinței filozofilor analitici pentru articolul scurt, care se păstrează la obiect, visând să găsească un limbaj universal care să-i scutească de povara exprimării în vehiculul imperfect al limbilor naturale. Oricare dintre ei ar putea spune, pe urmele lui Calimah, că „o carte mare este un mare rău”.

Alteori, nu doar frumusețea e înțeleasă drept corupție, ci nevoia însăși ca mesajul să ia formă prezentabilă, obligația expresiei, care – indiferent unde vrem să ajungem – ne impune să fim logografi și să diluăm ceea ce se cere comunicat. Așa se face că și filozofii, și artiștii au visat și unii probabil că visează încă să atingă realitatea universului direct cu mintea, fără medierea limbajului. Fanatismul mistic al credinței că adevărul pierde din splendoare de îndată ce-l îmbraci în cuvinte are o istorie îndelungată în Occident, de ambele părți ale acestei distincții, deși n-au lipsit mari filozofi, cum era Kant, care regretau că nu știu să scrie bine și care erau așadar conștienți de lucrurile pe care filozofia lor le pierde prin această lipsă.

Până la un punct, e adevărat, lecturile literare îți aduc un fel de orientare în viață care nu e complet ateoretică (și care poate fi numită filozofică), iar lecturile filozofice te învață să scrii, fiindcă ceea ce este tehnic într-o scriitură este nu doar cum sună cuvintele, ci și felul în care se organizează gândul pe hârtie; mult din ce credem estetic nu e atât abilitate imaginativă, cât exercițiul de a structura imagini în intervale coerente de sens.

Nu trebuie să faci un efort prea mare ca să le găsești asemănările, dar totuși distincția între aceste două specii literare ale istoriei intelectuale se face – și nu se face degeaba.

Cea mai pregnantă diferență e, cred, asta: filozofia își împinge explicația până la capăt, ea încearcă să epuizeze și clasificarea, și argumentul, pe când literatura se mulțumește să trăiască mereu în anticamera explicației, mereu aproape numai ca sugestie. Nici nu are nevoie de mai mult. În literatură nu trebuie să faci întregul argument vizibil, nici măcar nu trebuie să-l cunoști în toate componentele sale; îți trebuie doar arta insinuării care creează ori forma gândului, ori emoția, ori pe-amândouă. Acesta este motivul pentru care mare parte din istoria literară tradițională se gândește la materia ei ca la o ordonare de locuri ale extazului posibil.

În orice ți se comunică alegoric, fără să numească cu subiect și predicat etapele procesului de gândire care au dus la concluzie, și ca atare fără să poată fi examinat cu adevărat, există o tentație anagogică: adică credința că te vei putea ridica de la sensul propriu al cuvintelor la sensul lor absolut. În poezie, acest lucru ia forma incantației revelatorii: o bună parte din poezia modernă speră că-i poate comunica cititorului nu atât un sens, cât o sensualitate. Filozofia mai ales modernă e conștientă de acest pericol al cuvintelor care pot să creeze imagini prin alăturare sugestivă și nu-i cedează decât atunci când rămâne fără argumente; este de datoria ei să rămână conștientă de el și să limpezească sensuri, fiindcă ea caută cunoașterea a cărei posibilitate este cea mai certă și știe că aceasta nu poate fi obținută prin alegorie și sugestie. În filozofie sensul alegoric trebuie explicitat, așa cum în literatură sensul explicit este alegorizat. Dar odată alegorizat devine echivoc, fiindcă sita simbolică a alegoriei îl cerne întotdeauna imperfect.

Alegoria – arătarea lucrurilor ca și cum s-ar întâmpla, așteptându-te să înțelegi din ele ceea ce în mod explicit nu apare niciodată acolo – este, din punct de vedere al oricărei demonstrații, o amăgire. Nu s-a înțeles mereu în istoria culturală europeană această proastă capacitate explicativă a alegoriei și n-a ajutat nici că texte esențiale ale culturii s-au folosit de povești acolo unde simțeau că ideile lor rămân fără cuvinte sau că poveștile ar face o treabă mai bună decât silogismele. Anecdota din Olympiodorus cum că la moartea lui Platon s-ar fi găsit o copie a unor comedii de Aristofan la capul filozofului exprimă bine această continuă indecizie între filozofic și literar: filozoful știe mereu ce-i lipsește citind literatură: eficiența ei simbolică, capacitatea de a produce sens din întorsătura frazei în timp ce-și vede de drum și poate uneori abilitatea de a fi și perfect vulgară, lumească, și profundă în același timp. Adică ce se invidiază filozofic la literatură este perceputul ei primitivism, lipsa de constrângeri. Sigur, există mari filozofi care s-au folosit de echivoc și de abilitatea cuvintelor de a însemna mai multe lucruri în același timp, dar avem sentimentul că trișează când o fac.

Ambiția veritativă a filozofiei e mai mare de atât și chiar și acolo unde se folosesc de resursele de ambiguitate ale limbii, filozofii trebuie măcar să ofere motive, o minimă structură probatoare. Sistematicitatea este de obicei strategia pe care o adoptă pentru a se asigura că lucrurile pe care le spun sunt coerente între ele.

Ordine și constrângeri există însă și-n literatură, cum vede oricine a deschis vreodată o carte de sonete. Dar diferența e asta: în literatură ordinea nu e un mecanism de siguranță pentru adevăr. E o impoziție gratuită, de-aici și marea ei variabilitate culturală, a cărei funcție poate să fie uneori să copleșească atât de mult sistemul perceptiv încât să facă până și lucruri neadevărate să pară cumva reale. Poezia veche se limitează prin ritm, cea provensală prin scheme metrice și de aliterație necunoscute Antichității, cea renascentistă și modernă prin rimă, cea ultracontemporană prin imaginar. Important aici e să existe o limită pentru ca textul să poată fi recunoscut ca artă și pentru ca autorul să-și arate abilitatea („iată, eu lucrez în interiorul acestor stringențe, prin asta mă recunoașteți ca poet”). Literatura n-are nevoie de mecanisme de siguranță, fiindcă nu are nevoie să spună adevărul ca să te mențină de partea ei, și ca atare ce e sistematic în ea are un scop de seducție, nu de apărare. De cealaltă parte, sistematicitatea poartă promisiunea că, într-un final, dacă mi-am construit teoria cu mare atenție, o să obțin o mai bună aproximare a unei certitudini.

Dar în însuși faptul că bănuim că formalul în literatură are un scop de seducție, se ascunde intuiția că poate această seducție e doar inițiatică și că în final ne va duce într-un loc în care, dezbrăcat de podoabe și de simboluri, mesajul literar ni se va arăta în toată strălucirea lui pură: ca mesaj filozofic. Totuși și în principiu, literatura n-are obligația să-ți spună adevărul nud și n-are de altfel nici nevoie s-o facă; poate că ni se pare într-adevăr mai gratuită când nu ne arată ceva, dar ce e ordine prescrisă în opera literară e menită să structureze coerența internă a obiectului. Nu e că literatura nu trebuie să aibă sens, ci doar că nu e nevoită să aibă acest sens pentru a trimite în afara sa ca să ateste o stare de fapt și nici pentru a trimite în altă parte a sa însăși, ca să se confirme pe sine silogistic.

Dificultatea cea mai mare a explicării diferențelor dintre literatură și filozofie constă în nuanțarea acestei distincții; fiindcă e adevărat că literatura adesea chiar face afirmații adevărate: găsești la tragici, de pildă, așa cum găsești și la stoici gânduri despre inevitabilitatea morții, scurtimea vieții umane etc. „Toți oamenii mor” e, din ce știm, mereu adevărat, așa cum poate să fie adevărat și că „Verrières e un oraș în munți”. Dar în literatură obligativitatea adevărului nu e strictă și nici nu e foarte clar dacă se poate spune că există una drept condiție; ea nu doar că-și permite să născocească, dar trebuie s-o și facă, adică pe lângă aceste generalități să adauge și lucruri de genul: „Domnul G. a coborât din mașină”, al căror regim de adevăr e irelevant, fiindcă nu s-au întâmplat niciodată. Că tocmai aceste născociri sunt esențiale se vedea din aceea că literatura nu poate exista în lipsa lor, dar că se poate lipsi de celelalte.

O oarecare iluzie de sistematicitate e creată de literatură atunci când un personaj care are ochi albaștri într-o parte a cărții îi va avea și-n cealaltă și prin aceea că, dacă începe sărac, orice schimbare care-l arată bogat trebuie explicată. Ne așteptăm să se păstreze în ficțiune proporțiile realității; însă dacă un povestitor spune că „domnul G. a coborât din mașină, apoi – bătând din călcâie – s-a ridicat în zbor până la fereastra primului etaj” nu strigăm indignați: nu se poate! E adevărat însă că asemenea lucruri trebuie explicate și e o literatură mai degrabă proastă aceea care nu reușește să genereze motivații chiar și pentru fantastic. În literatură, explicația înseamnă însă: textul reușește să dea sentimentul de lume. Mai ales proza rămâne în mod fundamental explicație de acest fel, de motive, de sentimente, de reacții, lămuriri ale progresului acțiunii, clarificări ale deciziilor etc., dar acestea toate sunt explicații închise în sistemul lor fictiv. Căci putem avea și explicații de forma: „domnul G. putea să zboare pentru că mâncase salată fermecată la prânz”, unde explicația creează doar iluzia justificării. Pentru cititor, sentimentul acesta al lumii, obținut doar prin iluzia justificării, e suficient și nu doar că e suficient: literatura este printre puținele locuri în care sentimentul de lume completă poate fi obținut – el nu este recuperabil ca sentiment decât ori prin revelație mistică, ori prin artă. În realitate, nu putem înțelege completitudinea vieții decât ca scenariu.

La prima vedere, pare că lipsa obligativității adevărului în literatură este o scădere și într-o oarecare măsură este. Dar în privința supraviețuirii ei lucrurile stau tocmai invers: pentru că n-are dreptate și nu-și impune standarde referențiale, literatura nici nu se înșală vreodată. Așa se explică de ce putem citi romanele arthuriene cu plăcere încă, dar fizica scolastică a acelei perioade e depășită și recuperarea ei mai are sens doar ca exercițiu de istorie a ideilor. Și acesta este în fond cel mai mare avantaj al literaturii și secretul supraviețuirii ei îndelungate: arta literară își asigură o parte din permanență prin aceea că se retrage într-un joc în care doar iluzia justificării e suficientă pentru a crea sentimentul credibilității lumii.

Dacă literatura, cum cred c-o face, educă toleranța mai bine decât filozofia, asta e pentru că pericolul dogmatismului în cazul său e mai mic, fiindcă spațiul de invenție e mai mare. Filozofia e mai predispusă dogmatismului pentru că sistemele dezvoltă relativ ușor pretenții discreționare. Literatura poate într-adevăr crea școli cu oarecare orientare filozofică (cum se întâmplă poate cu pesimismul simbolist), dar ele sunt cel mai adesea școli de sensibilitate, care primesc prin literatură o educație sentimentală. La întrebarea: „dar de ce credeți că tristețea e singura reacție potrivită în fața vieții?”, nu poți răspunde cu „pentru că a scris Bacovia un vers despre tristețe”. Pentru filozofiile din literatură nu se poate pleda cu mijloacele literaturii; când am ieșit din spațiul literarului și suntem obligați să ne întoarcem la argument, literatura nu ne mai ajută decât prin aceea că ne-a învățat să scriem mai bine, adică să ne alegem cuvintele cu mai mare discernământ stilistic.

Singurul tip de filozofie care se întâlnește conciliator cu literatura este filozofia de tip religios, dar asta pentru că, fondată pe credința în divinitate, seamănă literarului mai mult decât i-ar plăcea să recunoască. Ce anume adaugă credința în transcendent unei filozofii, adică unei încercări de explicare sistematică a lumii, dacă o face să semene literaturii? Tocmai asta: când am decis că Dumnezeu există și că poate să înfăptuiască miracole, am hotărât în același timp suspendarea pretențiilor referențiale și orice discurs despre el va fi citit în logica irealului, care este și logica literaturii.

Există capitole interesante la istoricii lecturii și-ai cărții, în care se povestește cum în zorii alfabetizării unei clase sociale sau ai unei comunități, oameni cărora li se citește textul literar cred în el așa cum ar crede în orice alt raport verbal. N-avem cum s-o mai testăm, fiindcă nu ne-au rămas nici documente, nici monumente de la începutul artei literare, deși e ceva seducător în ideea romantică că în zorii umanității orice act de limbaj ar fi fost perceput inițial ca un act de expunere a unui adevăr despre lume și că mitul, poezia, teoriile despre structura lumii au un trunchi comun primitiv. Ea tot revine. În acest caz, abilitatea de a te duce la teatru și de a participa la acțiunea de pe scenă fără a crede că iei parte la ea cu adevărat ar depinde de un anumit grad de rafinare culturală iar teatrul, romanul, lectura poetică ar fi spații clinice privilegiate ale transei cathartice, așa cum și le imagina Aristotel, deși spectatorul ar ști foarte bine că el se supune acestei transe în limitele foarte stringente ale actului cultural și că e irecuperabilă vremea mitică în care „se gândea în basme și vorbea în poezii”.

Ne putem imagina revelații care să aibă același rol și poate că unele au, dar ele nu sunt filozofice, fiindcă filozofia nu ajunge la sens prin revelație. Literatura poate s-o facă, dar o face pentru că-ți dă sentimentul completitudinii lumii, sentimentul artistic de a fi copleșit  de aliajul bizar dintre semnificație și formă, pe care-l ai și când te afli într-o catedrală barocă sau când asculți muzică și distanța de la auz la emoție devine imperceptibilă. Spiritele non-artistice văd în această manipulare emoțională ceva similar minciunii și nu se înșală întrutotul. Nietzsche credea că literatura iese la suprafața istoriei după domolirea religiei, dar că lucrează în continuare asupra sufletului cu instrumentele cele vechi ale religiei și că în principiu arta mare ascunde în nucleul ei o formă sau alta de gândire metafizică.

Chiar și azi rămâne în proză ceva mitografic și-n poezie ceva incantatoriu; dacă un autor poate scăpa de automatismele sale de credință, tot se vede nevoit să lucreze în arta sa la nivel simbolic de câte ori se întoarce la ea, tot se vede nevoit să spună nu atât „am nevoie să te prefaci, cititorule”, cât să se întrebe pe sine „cum anume să înlănțui evenimentele și cuvintele în acest text ca să pară că au o coerență pe care viața reală nici nu poate spera s-o atingă?”. Una dintre intuițiile filozofiei europene a secolului XIX era că genul acesta de a înțelege lumea va fi inevitabil depășit prin critică și teoretizare; el era marca unei civilizații bătrâne, dar care trebuia, ba chiar era istoric obligată să se ridice deasupra vechilor ei vitalități alegorice și să se fixeze permanent într-o formă de raționalism filozofic. Hegel o spunea așa: „știința despre artă este în timpul nostru și mai necesară decât a fost pe vremea când arta pentru sine oferea deja ca artă deplină satisfacție”. Asta înseamnă două lucruri: cu cât e mai bătrână, cu atât e mai importantă și inevitabilă pentru o cultură abilitatea ei de a antrena în cetățenii săi un recurs permanent, aproape instinctiv la argument, pe care educația literară nu-l poate satisface. Dar și că: vremea în care arta putea să servească drept explicație a trecut.

Desigur, arta n-a servit niciodată ca explicație stricto sensu, pentru că ea a oferit mai mereu numai iluzia justificării, așa cum muzica inculcă sentimentul fără să ofere corelativul obiectiv al sentimentului. Convingerea lui Hegel și Nietzsche că arta nu doar că poate, dar și că va fi depășită, era bazată pe un optimism spiritual candid, la care secolul XIX a excelat. Ei își citeau istoria așa cum își citeau romanele și credeau că totul, până și lumea sentimentelor, are un sfârșit. Nu puteai să crezi că arta moare decât dacă te gândeai la ea ca la o etapă intermediară pe o scară progresivă a evoluției spirituale, care ducea de la animism la filozofia berlineză.

Dar un lucru rămâne adevărat în această înțelegere: unele lucruri nu pot fi înțelese decât dacă explicația e continuată dincolo de alegoric, cu mijloace care nu mai sunt ale alegoricului și care pot fi învățate, cu greu, dar rămân mereu mai ușor de învățat decât talentul spunerii de povești și cel al gândirii metaforice. Jocul artei poate fi eliberator în intervalul său clinic, dar face ca ce sens îți dă să nu poată fi ușor disjuns de forma și ocazia sa: ăsta este motivul pentru care literatura e recuperabilă mai ales prin recitire și repovestire, pentru care e încurajată mai ales ca lectură. Oricât de mult au încercat să-l lege școlile de curriculum și universitarii de lista de lecturi, mesajul teoretic e mai mobil și mai deschis, te învață mutările și le poți folosi în altă parte. Poate fi mai ușor împrumutat, rezumat, decantat, transformat în ideologie, pe când literatura rămâne dependentă de ritualul lecturii, al participării imersive la text. De-aici vine și fetișizarea ei; mai ales cartea literară e fetișizabilă, fiindcă are – ca opera, clavecinul, mașina de scris – aerul ei particular de relicvă ritualizată, a cărei existență e recuperabilă ca stare sau statut.

[Vatra, nr. 10-11/2022, pp. 120-122]

Un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.