Markó  Béla – Poeme

Fantezie

(Képzelőerő)

Puterea poeţilor e fantezia.

Să-ţi imaginezi de ce râd în zori

pescăruşii când trec hohotind

pe deasupra casei noastre.

În văzduhul ce se luminează se poate

distinge clar cum se strâng rotindu-se

în cercuri, plutind alături în tăcere,

apoi se împrăştie dintr-odată gălăgioşi.

Trebuie să cunoşti, în asemenea clipe,

istorioara pe care şi-o spun acolo sus;

şi nu numai întâmplarea, trebuie să ştii

şi cuvintele care învelesc imaginile

colorate, precum cojile tari sămânţa.

Nu există o putere mai mare decât

să te ridici în imaginaţie acolo sus,

să se amesteci neobservat printre ei,

apoi să închizi râzând fereastra mansardei

şi să mai dormi o vreme, deoarece avem

nevoie de amintirea acestui zbor de pescăruş,

ca să ne trezim şi noi mai încrezători.

Numai astfel putem locui cuvânt cu cuvânt

propoziţiile. Numai aşa ne putem asuma

riscul ca la un moment dat cuvintele

să ajungă la o asemenea încărcătură,

orice sens imaginat de dimineaţă să devină

atât de vizibil, încât să nu-l mai putem

nicicum trata indiferenţi, să nu ne pese,

şi nu ne vom mai putea duce înainte

pe drumul început pentru că tocmai atunci

am început să explicăm, de exemplu,

că: ura izvorăşte de acolo de unde.

Propoziţia neaşteptată nu se încheie,

pentru că începe, brusc, să ne frământe

pronumele demonstrativ înlocuitor al

adverbului care răspunde la întrebarea de unde:

de acolo. Dacă suntem într-adevăr poeţi,

trebuie să uităm o vreme de pescăruşi,

pentru că trebuie să avem în faţa ochilor locul

de unde izvorăşte ura, adică există undeva

un început, un izvor de netăgăduit real,

un firicel transparent, într-atât de mic,

încât nu are cum să ne sperie, pe bune,

abia curgând, o ură micuţă, părând cu totul

inofensivă. Urăţică. Apoi, şi dintr-o parte,

şi din alta, se mai varsă diverse pârâiaşe,

până inundă totul, imposibil de zăgăzuit,

ca un râu revărsat, şi-atunci deja încercăm

zadarnic s-o dăm uitării. Nu se mai poate.

Trebuia s-o observăm deja acolo, la izvorul

acela total transparent, când cineva a spus

în şoaptă doar atât, că nu-mi plac aceşti

împuţiţi etc. Dacă ai putere imaginativă,

deja şi simţi potop de duhoare, putoarea

insuportabilă a unui popor, a unei naţiuni,

a unui oraş, a unei case, pentru că puterea

fanteziei, mai devreme, mai târziu, te distruge.

E greu să fii poet când sus râd pescăruşii

şi ne simţim vizaţi. Iar ceva mai târziu

imaginaţia strecoară asta în cuvântul poezie.

*

Măşti

(Maszkok)

Cine crede că literatura e literatură e idiot

Hervay Gizella1, Prefaţă

Da, aşa e, într-adevăr, literatura nu e literatură.

Trebuie să loveşti, să tai cu ea, să baţi un cui

în perete sau să-l împuşti, în sfârşit, pe dictator.

Cuvântul nu-i niciodată cuvânt, trecutul nu-i trecut,

viitorul nu-i viitor. Însă întrebarea e dacă toate

acestea au vreo logică. Ori lumea asta e precum

o ceapă, măşti suprapuse strat peste strat,

iar la capăt, după ultima, nu există o faţă?

Înţeleg, şi nu numai că înţeleg, dar am trăit,

adică e evident că am şi apucat, indubitabil,

epoca aceea. A meritat? Nu ştiu nici acum.

Pentru cine literatura n-a fost literatură?

Pentru tine? Pentru mine? Oare am obţinut

astfel ceva? Dar mult mai important de-atât

e, desigur, că poezia nu-i poezie, nici n-a fost

niciodată, şi nici libertatea nu-i libertate, dar

dictatorul e dictator? Căci dacă e, atunci

undeva e o fisură. Minciuna e într-adevăr

minciună? Dacă da, atunci trebuie să schimbăm

această judecată sumară şi se va fragmenta

tot ceea ce am crezut până acum întreg. Adică,

în logica asta, răul e rău, dar binele nu-i bine.

Scopul e răul, binele-i doar unealta răului.

Ultima oară ne-am întâlnit în 1978, la Budapesta.

În decurs de o săptămână ne-am întâlnit de două

ori pe stradă. Tocmai ieşeai de la metrou,

eu intram. Tu în urcai, eu coboram. Ne-am oprit

pentru o clipă. Am schimbat câteva cuvinte. Apoi

am continuat urcarea, coborârea. Nici asta n-a fost

ceea ce părea. Nici urcare, nici coborâre. Ce colosală

singurătate să te intersectezi de două ori cu cineva

în furnicarul unei metropole. A doua oară în faţa

unei librării, cred. Ei bine, atunci nici singurătatea

nu-i singurătate?  Dragostea nu e

dragoste? Ura nu-i ură?

Sau totuşi? Viaţa nu-i viaţă, zadarnică-i orice

încercare? Totul e altminteri?

Lacrima nu-i lacrimă? Nici umbra pe faţă

umbră? Smocuri însorite de iarbă între şanţuri

întunecate? Ar trebui să găsim o poezie care e

doar poezie. Dar mă tem că aşa ceva nu există.

Alegerea nu-i alegere. Orice, oricum ai alege,

devine altceva. O singură dată a fost totul adevărat.

La sfârşit. Pentru că s-a împlinit ceea ce ai vrut.

Nu o nouă fereastră spre exterior. Nu o uşă nouă

spre interior. Nici urcare. Nici coborâre.

Moartea e numai moarte.

________

1 Hervay Gizella (1934-1982) remarcabilă poetă maghiară, a fost soţia lui Szilágyi Domokos. S-a sinucis la Budapesta.

*

Nu mă văd

(Nem látom magamat)

Femei în veşminte negre,

bărbaţi în veşminte negre.

Fiecare tace.

În negru şi mama, şi tata.

Doar cămăşile sunt albe.

Şi bunica are veşminte negre,

culcată la mijloc.

Mama mamei.

Dacă mă uit îndărăt,

după şaizeci de ani,

nu ştiu ce culoare au

hainele pe care le port.

Îi văd doar pe ei, nu şi pe mine.

Mi-e sete, îi spun

mamei cu voce tare.

Dă fuga afară, mi-aduce apă

într-o ulcică roşie.

Văd ulcica roşie.

Luminează şi acum.

Beau.

*

Faust personal

(Saját Faust)

Timp de câteva minute, câteva ore sau câteva

zile. Cât eşti mulţumit. Să lărgeşti fisura

aceea. Ca să te poţi strecura prin ea dincolo.

Ca să poţi trece într-o altă dorinţă. Într-un

alt ţinut. Într-o altă aşteptare. În astfel de

momente, totul încetineşte, e lucrul de care

ar trebui să profiţi. Nu-i sigur că-ţi va reuşi.

Poate nici nu trebuie. Mulţumirea nu durează

mult. Din când în când, lampa avertizoare

pâlpâie, apoi nici nu se mai stinge. Trebuie

să te bucuri cu adevărat pentru revenire. Acolo

de unde am pornit. Ştiu că asta e numai

satisfacţia lui Sisif. Când sus, pentru o clipă,

se opreşte piatra. Sau aşa ceva. Da, aşa e, asta

mi-e viaţa. Viaţa noastră. Viaţa. Să descoperi

iar şi iar ceea ce deja cunoşti. De parcă nu

l-ai fi cunoscut niciodată. Să te pregăteşti

pentru el ca prima oară. Nu trebuie să dai

ocol pământului. Ajunge să iubeşti pe cineva.

Pe bune. Ieşi, apoi te întorci din nou.

De aceea revine aceeaşi clipă, poate diferă

totuşi. Mefistofel, iscoditorul lui Faust, nu

va înţelege asta niciodată. Când spun că

te iubesc, mă gândesc, de fapt, că

te voi iubi. Pentru că numai atunci

ne cunoaştem cu adevărat, dacă nu.

*

Supravieţuitoare

(Túlélők)

Au revenit ciorile, sunt aici. Mărturisesc

că mă bucură. N-aş fi crezut că degeaba

le-au alungat din preajma cartierului în

construcţie, au prins din nou putere

şi poate sunt mai multe decât înainte.

Dimineaţa, pe la şapte, ajung deasupra

casei noastre ca un nor negru, croncănitor.

Aparent, zboară în dezordine, fiecare

cum vrea, şi totuşi, în clipele acestea sunt

puse în mişcare de o voinţă comună unică,

nici nu se aşază, nici nu se risipesc, de parcă

cineva ar scruta cu ochii miilor de ciori

ce se află acolo jos, pe pământ, şi ar fixa

cu maximă acurateţe situaţia de moment.

Peste o jumătate de oră dispar cu totul.

Mai târziu revin în grupuri mai mici

sau solitare. Uneori, în ogradă zac coji

de nuci sparte. Deşi nu există niciun nuc

prin preajmă. Se pare că locul acesta li-e

potrivit. Şi acesta. Însă vântul rostogoleşte

uneori şi câte-o nucă întreagă. O ridicăm,

o ştergem, o spargem, o mâncăm. Nuca

ciorilor. Ori a unui nuc necunoscut.

Sau a lui Dumnezeu. Ori a diavolului.

A noastră. Asta deja e doar  o chestiune

de interpretare. Ca să devină mesaj.

Umblăm şi noi brambura pe calea devenirii

omeneşti, şi ciorile supravieţuitoare. Un nor

întunecat încearcă să-mi spună ceva,

la sfârşit strigă la mine. Dar nu-l înţeleg.

*

Dorinţă hibernală

(Téli kívánság)

Pe neaşteptate, până dimineaţă s-a aşternut

zăpada, deşi am crezut că iarna va trece fără ea.

Totul străluceşte la fel de intens

ca lumina verii care orbeşte trup şi suflet.

Ar fi bine să stăm din nou afară pe verandă

în timp ce soarele clăteşte

stăruitor paharele pe masă

şi munţii şi văile din preajmă.

Am urmări mierlele pe crengi, ca şi anul trecut.

Umblă câte două, rar se întâmplă să vezi

o mierlă singuratică; uneori ne acoperă

pentru o vreme un fel de umbră.

Ar fi bine să urmărim

din nou mierlele legate între ele

printr-un fir lung, elastic, nevăzut.

Ştiu că nu vor fi aceleaşi.

Dar noi le-am privi la fel.

*

Pe drum

(Útközben)

Totul depinde de încetineală.

Da, n-am greşit, vorbesc despre

încetineală şi nu despre iuţeală.

Nu-i voie să te grăbeşti. Este important,

evident, ritmul constant, să nu te opreşti

nici măcar o clipă, dar poţi să ajungi

la ţintă numai dacă schimbarea e aproape

insesizabilă. În chipul acesta se poate asuma

şi trecutul, care nu va dispărea la urmă.

Deodată, o ţiglă nouă pe acoperiş.

Mai deschisă la culoare, însă oricum

se va bruna cu timpul. Sau o celulă. Un rid.

O creangă ruptă. Câte-o nouă cicatrice, dar

numai rând pe rând. Esenţialul e să nu existe

prea multă lăcomie. Să nu vină brusc. Doar

câte una. Doar ici-colo. Doar puţine.

Nu trebuie tulburat calmul superficial

al celui ce-şi aminteşte. Eşti asemănător,

dar nu acelaşi. Însă nu-şi dau seama.

Te-aş putea ţine minte în felul acesta.

Dispare o amintire. Ori se răceşte un cuvânt.

Dacă te văd continuu, n-ai cum să fii

un străin. A trăi este egal cu a te schimba

cu încetineală sigură de la o zi la alta.

Cu cine ai fost împreună, te va recunoaşte

şi după ce nu vei mai fi tu însuţi.

Dar trebuie să ai grijă să-l iubească

pe cel ce ai fost. Şi când va veni vremea,

să moară numai cel ce ai devenit între timp.

*

Ploaie de decembrie

(Decemberi eső)

Acest decembrie e de nerecunoscut.

Plouă de azi-dimineaţă peste zăpada-ngheţată

şi, dacă nu se opreşte, va şi învinge, poate.

Suntem de-un sânge… am putea cita şi noi

acum din Cartea junglei. Omătul e bătut

de ploaie. Oglinda e presată de imaginea răsfrântă

şi mă tem că va crăpa. Şi totuşi, nu. E de parcă

peste-o amintire străveche ar aşeza un sens nou.

Apoi se desprind. Se topesc, se îngheaţă reciproc,

încrâncenaţi. Fulgul de zăpadă în zbor şi stropul

greu de ploaie, transparent, abia se pot asemăna.

Ca un bărbat îmbătrânind şi o femeie iar şi iar

împlinită? Nici măcar în această măsură.

Mai devreme sau mai târziu, zăpada se topeşte.

Sau îngheaţă apa. Dar în acelaşi timp?

Aş mai avea atât de multe de spus.

În jurul meu totu-i poezie. Ar trebui, în sfârşit,

să-i pun capăt. Însă toate cuvintele mele sunt

refolosibile. Mi-e teamă că le veţi folosi

pentru a spune cu ele exact contrariul.

Ură în loc de iubire. Distanţare în loc de

atingere. Nu-mi pot asuma decât clipa în care

stropul de ploaie se izbeşte de gheaţă.

Iar şi iar. Bărbat şi femeie. Femeie şi bărbat.

Un abur ridicându-se pentru câteva momente

acolo unde se întâlnesc viaţa şi moartea.

Asta cere o mică poveste.

Căci nu au sens în sine nici literele,

nici cuvintele. Doar propoziţiile ce se împletesc

fericite şi-apoi se despart gâfâind.

*

Ars vivendi

Nu-i adevărat că arta e ca viaţa.

Că porneşte de undeva, piano de cele

mai multe ori, cu unul-două instrumente,

apoi intră rând pe rând toate celelalte

şi-ajung la apogeu într-un acord grandios,

iar spre final amuţesc din nou, unul câte unul,

că numai câteva rămân alături de noi

până în clipa ultimului acord. Aşa e opera

muzicală. Dar nu şi viaţa. Aşa cum

şi pictura are, în fond, legătură

cu creaţia, deşi cred tot mai mult

că nu-i acelaşi lucru. Deoarece când

porneşti încet cu pensula de la stânga la dreapta,

deja ştii până unde vei ajunge. Vezi

marginea pânzei şi aerul de dincolo de ea,

pe care nu-l poate mâzgăli niciun fel de

vopsea. Poţi să tragi de timp, să ştergi,

să corectezi, dar distanţa nu se schimbă.

Iar asta, repet, nu-i, cu certitudine, viaţă.

Nici sonetul nu-i. Deşi multă vreme am crezut

că fiecare sonet e o viaţă. Mai precis, naştere,

împlinire, moarte în paisprezece rânduri.

Numai că acum deja ştiu care-i diferenţa.

Ştiu cu atât mai bine cu cât mi-e mai drămuit

timpul. Asta în sensul că nu mai am

de numărat în decenii, ci numai în ani,

în cazul cel mai bun putând să mai sper

la vreo zece-cincisprezece ani. Şi de-altfel,

cu iubirea nu seamănă nici opera muzicală,

nici tabloul sau sonetul, deşi au, evident,

oarece legătură cu dorinţa spuzită care

se reaprinde iar şi iar. Cele paisprezece rânduri

date dinainte sunt cel mult ca dragostea nerepetată.

Ce-i cu adevărat important nu vorbeşte despre orgasmul

viorilor, trompetelor, tobelor şi talgerelor.

Şi nici despre moleşeala ce-i urmează.

Pentru că dragostea nu se sfârşeşte după cele

paisprezece rânduri. Şi nici viaţa nu se sfârşeşte

astfel. Poate nu va avea decât două rânduri.

Sau zece. Sau poate şi mai multe. Aş spune

dacă nu m-aş teme să nu par sentimental,

că opera e în orice clipă încheiată. Deşi

despre asta e vorba. Nu se întrerupe nicicând.

Nu se îndreaptă spre moarte. Nu are direcţie.

Şi un singur picior de vers valorează cât

paisprezece iambi pentametrici ori hexametri.

Oriunde se sfârşeşte, dragostea oricum

e împlinită. Şi ce am scris până aici nu depinde

de câte rânduri se vor mai fi aflând în urmă.

traducere de Kocsis Francisko

[Vatra, nr. 12/2022, pp. 8-10]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.