1.  Stimată doamnă Blandiana*, ați crescut într-o familie alături de un preot ortodox. Ceea ce înseamnă, apriori, că tatăl Dumneavoastră a fost perceput – iar împreună cu el toată familia – nu numai drept purtătorul unei ideologii inacceptabile pentru regim, ci chiar ca dușman al progresului și al Statului comunist. Cum a influențat această situație evoluția Dumneavoastră umană și literară?

Prima consecință a situației la care vă referiți este că eu n-am putut să vorbesc niciodată despre „paradisul copilăriei” așa cum fac majoritatea oamenilor, pentru simplul motiv că pentru mine amintirile din copilărie nu sunt idilice. Ele sunt formate din geamantanul cu haine de iarnă care stătea pregătit după ușa de intrare, în apartament, pentru cazul că tata va fi „ridicat”, acesta era eufemismul, ceea ce putea să se întâmple în orice moment și fără nici un motiv; din perchezițiile care răscoleau casa și se terminau cu arestarea tatei; din drumurile mamei la poștă ca să trimită la închisoare pachete pentru care stătea ore întregi la coadă pentru a fi controlate; din plânsul în curtea școlii pentru că numai eu din clasa noastră nu primisem cravata roșie… Aș vrea însă să adaug acestui răspuns o observație, poate ciudată: acest început de viață dificil și plin de nedreptăți (care avea să se continue prin faptul că ani de zile nu am putut intra la facultate sau că, după ce am publicat prima poezie, semnată Ana Blandiana, a fost trimisă o circulară tuturor publicațiilor din țară atrăgându-li-se atenția că „sub pseudonimul Ana Blandiana” se ascunde fiica unui dușman al poporului) mi-a mărit sensibilitatea, dar nu mi-a creat resentimente. Tatăl meu a fost un spirit profund creștin, adică un om pentru care iubirea și compasiunea față de ceilalți reprezentau cheia existenței și ne-a transmis, surorii mele și mie, nevoia de a înțelege și incapacitatea de a urî. Am vrut să pun acest accent, ca o mărturisire, pentru a preciza că împotrivirea mea la comunism nu s-a născut revendicativ din frustrările copilăriei, ci din nevoia de a-i înțelege forța manipulatoare și de a proteja gândirea liberă de moștenirea lui.

2. Încă din anii ʼ60 ai secolului trecut am urmărit destul de intens literatura română și revistele literare. Ca și viața politică din România. Pe de-o parte, m-a uimit faptul că regimul a controlat atent mașinile de scris – înregistrate la miliție, iar pe de altă parte, nu-mi venea să cred câte reviste literare apăreau (cineva a numărat peste 60 de reviste săptămânale, bisăptămânale și lunare), ce polemici tensionate și discuții aveau loc și erau publicate în paginile lor, ce literatură de calitate se năștea „în interiorul terorii” și ce creatori literari extraordinari depășeau fără viză frontiera dintre lumi (de exemplu, Dumneavoastră!). Spre comparație: în Slovacia anilor ʼ70 și ʼ80 au existat două reviste literare lunare și una – bilunară. Nici astăzi situația nu este mai favorabilă… Iar culmea-culmilor – ele nici nu lipsesc.

Anii ʼ60-ʼ70, cu precădere decada 1965-1975, au reprezentat ceea ce eu am numit „luminișul comunismului românesc,” o perioadă de liberalizare uimitoare comparativ cu ceea ce a fost înainte și după ea, de armonizare a speranțelor populare cu tendințele politice ale celor ce ajunseseră la putere. Au fost anii retragerii trupelor sovietice staționate în România după al doilea război mondial; au fost deschise închisorile și eliberați deținuții politici; au fost intensificate legăturile diplomatice, economice, culturale cu lumea occidentală; deși membră a Pactului de la Varșovia, România a refuzat să intre cu trupele acestuia în 1968 în Cehoslovacia. Pe fondul acestei păci interioare și exterioare s-a petrecut o înflorire culturală și artistică, literară în primul rând, dar urmată de toate celelalte arte. Într-un mod aproape miraculos au apărut în arena publică scriitorii, pictorii, cineaștii, regizorii de teatru și de film, compozitorii generației ʼ60, în jurul cărților, spectacolelor, filmelor, concertelor, expozițiilor cărora publicul s-a strâns cum se strâng palmele în jurul flăcării lumânării ca să nu fie stinsă de vânt. Miracolul fusese declanșat de apariția, tot mai accentuată de la zi la zi, a luminii libertății, o libertate având forța vectorială a eliberării, mirându-se încă de ea însăși, entuziasmată de propria sa minune. Este de necrezut ce au putut face și câte opere s-au putut produce în mai puțin de zece ani de proaspătă libertate. Apoi încet-încet porțile politice s-au închis, cenzura s-a întărit, lumina s-a stins. Dar, oricât de reprimată, generația ʼ60 nu a mai putut fi distrusă, numele artiștilor și scriitorilor ei deveniseră prea cunoscute ca să dispară, chiar și atunci când au fost interzise, și au reușit să traverseze întunericul compact al anilor ʼ80 și nu au fost depășiți valoric. Dovadă că forța de izbucnire a eliberării este mai puternică decât siguranța de sine, blazată, a libertății leneșe de acum.

3. De peste jumătate de secol vă cunosc, dar pentru prima dată ne-am întâlnit puțin numai după 1989. După ce am dat mâna cu dvs., am avut impresia că pur și simplu continuăm o discuție începută cu o zi înainte. După cum știu că majoritatea oamenilor v-au perceput la fel: ca o persoană apropiată și directă. La prima și la cea de a doua vedere faceți impresia unui om care este – sentimental și intelectual – echilibrat, empatic față de împrejurări, dar care arată intransigență când vine vorba despre principiile sale. O persoană în care puteți avea încredere. Nu faceți parte dintre cei care sunt „închiși” în propria „izolare creatoare” și care urmăresc ceea ce se petrece „afară” doar de la o distanță. Sau mă înșel? Ori lucrurile sunt ceva mai complicate?

Vă mulțumesc pentru empatia și subtilitatea întrebării, la care nu sunt sigură că voi ști să răspund convingător. Adevărul este că cele două aspecte despre care vorbiți au existat întotdeauna în mine, ascunzându-se una de alta pe rând. Pe de o parte n-aș fi putut trăi fără un contact direct, solar, cu oamenii din jur, în care aveam întotdeauna încredere necondiționat, fără să renunț atunci când mă dezamăgeau, fără să încerc să mă apăr și să mă blindez. Pentru că, de fapt, simțeam că acest contact neprecaut, cu toată bucuria și cu toată suferința pe care le conține, este viitoarea materie primă a ceea ce voi scrie. Pe de altă parte n-aș fi putut scrie fără singurătatea necesară scrisului, și atunci soluția a fost că, de-a lungul întregii mele vieți, din când în când dispăream din lume, de fapt nu numai din lume, ci și din familie, plecam de acasă, cum plecau sfinții în pustie, închiriam o cămăruță la munte și scriam. Uneori stăteam două săptămâni, alteori o lună. Când mă opream aveam sentimentul că m-am golit de tot și pentru totdeauna, fără speranța că voi mai fi vreodată în stare să scriu, și mă întorceam în societate, în lume. Apoi după mai multe luni, o jumătate de an, totul se repeta. Dar dincolo de această mecanică a creației, felul meu firesc de a fi era și urmarea ororii pe care o aveam față de poeții care arătau și se purtau ca niște poeți, ca și cum poezia ar fi fost o haină.

4. Toată lumea scrie înainte de numele dumneavoastră – „Poetă”. Ca un titlu academic. Dar d-voastră sunteți și prozatoare, eseistă, ziaristă sau autoarea cărților pentru copii…. Care ipostază, ce „cămașă” vă e croită cel mai bine pe măsură, care vă e cea mai apropiată?

Am început să scriu proză după ce publicasem mai multe cărți de poezie, într-un moment în care – spre sfârșitul anilor ʼ70 – totul se întuneca în jur, și simțeam nevoia să-mi protejez poezia de realitate, dar în același timp să descriu realitatea, să o pedepsesc. Am scris două volume de povestiri fantastice și un roman care au fost foarte bine primite de critică. În pofida succesului lor, însă, am observat ceea ce observați și Dvs., că toată lumea continua să mă considere doar poetă. Ba, mai mult, la sfârșitul anului, când revistele făceau bilanțul literar, cărțile mele de proză nu erau numărate la proză. La început m-am simțit frustrată și chiar jignită, dar apoi mi-am dat seama că era vorba de ceva mult mai complicat și chiar misterios. Povestirile și romanul scrise de mine aveau toate caracteristicile prozei, epică, personaje, suspense, dar sensul lor nu era al acestora, sensul lor era ca în poezie, încăpățânarea de a exprima inexprimabilul. Și într-un anume fel același lucru se întâmplă și când scriu eseuri. Ceea ce lumea și critica simt, chiar fără să-și dea seama.

5. Relația dvs. față de poezie și scrierea ei se schimbă odată cu vârstă? La noi, dacă oamenii mai în vârstă scriu poeme, gestul este considerat aproape amoral, cică le lipsește prospețimea privirii, spontaneitatea etc.

Nu m-am gândit niciodată la asta. Am continuat să scriu poeme ca un cireș care continuă să facă cireșe până se usucă, fără ca ele să piardă cu timpul savoarea. Mi se pare ciudat ceea ce spuneți pentru că definiția poeziei nu stă în prospețime, ci în nevoia de a scrie ceva ce, de fapt, nu poate fi exprimat, ea este chiar echilibrul mereu instabil între ceea ce se spune și ceea ce nu poate fi spus. E adevărat că, în paralel, o dată cu înaintarea în timp am simțit tot mai mult nevoia să scriu eseuri, adică să încerc să analizez, în registru logic, ceea ce mă obseda, mă fascina și nu reușeam să exprim întru totul în metafore.

6. După 1989, literatura română a înregistrat numeroase succese notabile și în străinătate. Cum și încotro se îndreaptă astăzi literatura română de după 1989? De pildă, la noi, relația dintre autor și cititor după 1989 s-a complicat; respectiv, fiecare își căuta drumul spre încrederea reciprocă…

La întrebarea încotro se îndreaptă literatura româna se poate răspunde din două puncte de vedere: cel al relațiilor dintre scriitor și cititor, pe care îl menționați și Dvs., și cel al evoluției artistice. Relația dintre scriitor (în mod special, poet) și cititor s-a deteriorat evident față de ce fusese cu 30 de ani înainte, din motive obiective, aș zice. Pe de o parte în condițiile dictaturii prin poezie se respirau ultimele molecule de libertate, iar pe de altă parte poezia și literatura în general, țineau locul multor lucruri interzise (religie, filozofie) care în libertate și-au reluat locul, iar poezia a rămas doar pentru subțirea elită a cititorilor de poezie. În această privință lucrurile sunt asemănătoare în toate fostele țări comuniste și deosebite de situația din Occident unde deceniile societății de consum au creat o oboseală de materialitate care a dus la creșterea exponențială a numărului festivalurilor de poezie, din același sentiment care l-a făcut pe André Malraux să scrie „Secolul 21 va fi religios sau nu va fi deloc”.

În ceea ce privește evoluția artistică, există o mare diferență între proză și poezie: în timp ce proza câștigă în subtilitate ceea ce pierde în forță, poezia și-a schimbat pur și simplu definiția, dacă nu cumva și-a pierdut-o cu totul, post-modernismul a înlocuit versurile cu mici bucățele descriptive și epice cărora le lipsește și anvergura prozei și aura poeziei și al căror singur avantaj este că sunt mai ușor de scris. Ceea ce spun cred că e valabil nu numai pentru literatura română, ceea ce nu înseamnă că nu se nasc și nu există în continuare în toate țările și limbile poeți adevărați care nu se supun nici post-modernismului, nici corectitudinii politice.

7. La care dintre cărțile dvs. vă place cel mai mult să vă întoarceți și de ce? Care au fost cele mai dificile „sarcini” literare sau umane cu care a trebuit să luptați și cum le-ați rezolvat? Cu câțiva ani în urmă, odată cu dispariția scriitorului, eseistului și publicistului Romulus Rusan, soțul d-voastră, am citit una dintre poeziile dvs. și am înțeles că, de fapt, toată viața ați fost corpurile unei singure inimi…

Volumul de versuri „Variațiuni pe o temă dată”, scris la moartea soțului meu, un poem de dragoste despre nedespărțirea prin moarte, care este cea mai metafizică dintre cărțile mele, a fost pentru mine momentul în care am avut eu însămi revelația felului aproape miraculos în care s-a desfășurat pe mai mult de o jumătate de secol legătura dintre noi, de fapt contopirea – ca în mitul androginului – a două părți menite să formeze un întreg. A fost un noroc fără margini al amândurora faptul că ne-am întâlnit foarte tineri (eu aveam mai puțin de 18 ani) și am crescut împreună, am scris amândoi, am luptat pentru aceleași idei, am construit, visat aceleași proiecte pe care le-am construit împreună. Am scris acest poem ca pe o rugăciune, ca și cum mi-aș fi inventat un medicament, la început nici n-am considerat-o o carte și nici nu m-am gândit să o public, iar când am publicat-o am fost de-a dreptul uimită de succesul ei și în țară și în străinătate. Versiunea spaniolă a apărut în topurile anului trecut nu numai în Spania, ci și în diferite țări ale Americii latine. Cât despre dificultățile diverselor proiecte literare, ele n-au fost niciodată legate de poezia – care se scrie sau nu se scrie aproape singură (încât uneori mi se pare că e aproape un abuz că e semnată cu numele meu) – ci de proză, care se leagă de noțiunea de muncă literară, chiar de efort nu numai intelectual, ci și fizic, dar tocmai de aceea ea mă face să mă simt scriitor profesionist.

8. După 1989, viața dvs., oricum intensă, s-a accelerat și mai abitir: literatura, activitățile sociale, activismul, politica. Despre acești ani și despre aceste activități aș dori să ne spuneți câteva cuvinte.

Am scris o carte „Fals tratat de manipulare”, – una dintre cărțile pe care le-am scris cel mai greu și care mă reprezintă în cea mai mare măsură – unde analizez pe larg felul aproape sinucigaș în care după 1989, timp de mai bine de un deceniu am încetat să fiu în primul rând scriitor și m-am aruncat, fără să știu să înot, ca într-o apă adâncă, în viața publică. Dar suferisem atât de mult înainte de faptul că – solidaritatea nefiind posibilă – nu reușeam să schimb de una singură nimic, încât dacă în libertate, când numai de mine depindea să solidarizez oamenii în jurul ideilor, n-aș fi încercat să schimb răul din jurul meu, ar fi însemnat că sunt vinovată și pentru ce a fost înainte. Din acest sentiment de vinovăție nu pentru ceea ce am făcut, ci pentru ceea ce nu am făcut, au luat naștere și Alianța Civică și Memorialul Victimelor Comunismului. Din punctul de vedere al destinului meu literar a fost ca o moarte provizorie, dar fără organizarea și eforturile societății civile din acei ani România nu ar fi intrat nici în Uniunea Europeană, nici în NATO. Pentru mine însă adevărata victorie – de data asta asupra mea – a fost că am avut puterea să părăsesc vacarmul vieții publice, să mă întorc la masa de scris și să-mi continui destinul literar, pentru că Dumnezeu mă făcuse să scriu cărți, nu apeluri, proteste și slogane.

9. Dialogând despre revoluția „de catifea” și revoluția românească, scriitorul Radu A. Roman a explodat: „Voi ați luptat pentru libertatea de rahat și democrația cu burțile pline și din casele calde, în timp ce noi aici muream de foame și de frig! Noi „n-am avut nevoie” în primul rând de democrație, ci să scăpăm cu viață”. E adevărat că situația a fost așa de crudă și cruntă?

Anii ʼ80, anii celor trei F, cum erau numiți, foamea, frigul, frica, au fost într-adevăr foarte grei, dar accentul pus în citatul pe care l-ați dat nu mi se pare corect. Pentru că frica, adică teroarea, care interzicea revolta, le făcea insuportabile și de nerezolvat pe primele două, iar la originea lor stătea dictatura comunistă. Nevoia de libertate, de adevăr, de dreptate, de legitimitate și de democrație reală sunt, pentru cei reprimați de o dictatură, nevoi la fel de vitale ca hrana.

10. În mai multe rânduri ați vizitat Cehoslovacia, Cehia și Slovacia. Atât în timpul momentelor noastre fatale (1968), cât și în momentele mai favorabile. În anul 2019 ați primit Premiul Ján Smrek pentru poezie. Ce ecouri au această țară, acest popor și cultura lor în dumneavoastră?

Am crescut cu fotografii ale tatei de pe frontul din Slovacia, unde a fost preot militar, fotografii în care apare în uniformă cu grad de căpitan, în grupuri de militari români și locuitori din Munții Tatra printre care priveam fascinată fetele îmbrăcate în costume naționale și cununi de flori legate cu panglici lungi în păr. Al doilea moment de neuitat al amintirilor mele slovace a fost în iulie 1968, când l-am însoțit pe soțul meu, invitat să scrie o carte despre Cehoslovacia „Primăverii de la Praga” și, având la dispoziție o mașină cu care am străbătut țara în lung și lat, am petrecut mai mult de o săptămână în Slovacia, oprindu-ne din sat în sat în căutarea mormântului necunoscut al istoricului ardelean Gheorghe Șincai, mort pe la mijlocul secolului 19 ca perceptor al copiilor unui grof ungur din sudul Slovaciei. În felul acesta amintirea descoperirii Slovaciei s-a împletit pentru noi emoționant de un vechi vis al istoriei românești.

Pe aceste nostalgice urme din tinerețe, premiul oferit de PEN clubul slovac a venit ca o surpriză emoționantă, ca și întâlnirea cu poetul Milan Richter, vechi coleg nu doar din organizația mondială a scriitorilor, ci și din Academia Europeană de Poezie.

11. Îmi spun adesea în legătură cu dumneavoastră întrebarea: Un om așa de tânăr ce face cu toți acei ani veniți peste el? Cum v-ați acomodat în această vârstă matură? De ce bătrânețea rămâne mereu tabu? Dacă este îngrozitoare, ce anume este așa de înfricoșător la ea? Dacă vă uitați înainte, ce vedeți acolo?

O să vă dau un răspuns care bănuiesc că va părea superficial. Nu m-am acomodat pentru că pur și simplu nu am ajuns încă să cred, nu mi-a intrat încă în cap că am anii pe care îi am. În așa măsură imaginea mea despre o asemenea vârstă nu se potrivește nici cu ceea ce simt, nici cu ceea ce văd în oglindă, încât situația mi se pare mai mult comică decât dramatică și dacă sunt întrebată brusc ce vârstă am scad repede anul nașterii din anul în curs ca să răspund corect. Timpul care nu mi-a ajuns niciodată, în care am încercat întotdeauna să îngrămădesc mai mult decât putea să cuprindă l-am simțit întotdeauna ca pe o realitate paralelă care este mult mai prezentă în versurile mele, ca un mister, decât în viața mea, ca o nenorocire.. Cât despre ce o să fie la capătul drumului, știu un singur lucru, că el nu se termină și îi aștept cu emoție continuarea. Sunt la fel de convinsă și  de curioasă ce va fi după moarte cum sunt – și am fost toată viața – curioasă de ce a fost înainte de naștere. Dante Alighieri a dezechilibrat prin savanta lui arhitectură postumă acest scrânciob existențial. Visez uneori să mobilez, asemenea lui, spațiul gol de dinainte de naștere, pentru că nu pot să accept că m-am născut din neant.

_______________

* Interviu realizat de Milan Resutik, pentru revista Fraktal din Bratislava.

[Vatra, nr. 12/2022, pp. 5-7]