Szántó T. Gábor – Autoamăgire

[Romancier, scenarist, poet, eseist şi editor maghiar, Szántó s-a născut la 10 iulie 1966 la Budapesta, unde şi-a urmat studiile şi a obţinut licenţa în drept la Universitatea Eötvös Loránt (1990). În presa literară a debutat cu poezii, dar editorial a debutat cu volumul de proză Mószer (1997), care cuprinde două microromane, Mószer şi Eu?, au urmat Keleti pályaudvar, végállomás (Gara de Est, cap de linie, 2002), Lágermikulás (Moş Nicolae în lagăr, povestiri, 2004), A szabadulás íze (Gustul eliberării, 2010), Édeshármas (Terţet dulce, 2012), Kafka macskái (Pisicile lui Kafka, 2014), 1945 és más történetek (1945 şi alte întâmplări, 2017), Európa szimfónia (Simfonia Europa, 2019). A fost tradus în germană, rusă, turcă şi cehă.]

*

Dimineaţa, când s-a trezit, Kata a simţit o uşoară ameţeală, dublată de o sfâşietoare durere de cap şi greaţă, însă a fost săgetată tăios şi inechivoc de sentimentul confuz încă în toiul nopţii: e o străină în propria viaţă. E străină în patul acesta dublu, gol deja în jumătatea cealaltă la ora trezirii, dimineaţa era întâmpinată invariabil de pantalonii năduşiţi de pijama şi de tricoul aruncat alături de ea; străină în dormitor şi străină în locuinţa pustie, unde s-ar întoarce, dacă ar fi după ea, numai ca să doarmă, degeaba s-a străduit în primele luni ale căsătoriei lor să transforme în cămin, ca prin vrajă, cele două camere goale, cu ecou de pustiu; a fost o străină şi până acum, chiar de când camionul i-a adus lucrurile personale de acasă, din locuinţa părinţilor din strada Mecset, şi cele câteva mobile fine, alese cu grijă feminină, între care a trăit din adolescenţă şi care, datorită intuiţiei tatălui ei, mutate la cunoscuţi împreună cu celelalte valori pe care le aveau, în schimbul altor servicii, au scăpat din asediu în timpul cât ei s-au aflat în ghetou.

Când a ieşit la baie, simţea că-i vine să spargă oglinda când s-a privit în ea înainte de a se spăla pe dinţi. Pielea îi era palidă, alb-gălbuie. Părul încâlcit, ochii încercănaţi şi umflaţi, toată faţa istovită. Aseară încă s-a văzut frumoasă.

A aprins focul sub rămăşiţa de cafea, şi-a prăjit pâine. Micul dejun e cea mai importantă masă, îi răsuna şi-acum în urechi îndemnul mamei. A uns cu unt, şi înainte de prăjire, felia uscată de pâine, a muşcat din ea, dar n-o putea înghiţi, o întorcea în gură de pe o parte pe alta. Nu putea mânca, voia doar cafea. Gustul amărui s-a răspândit în gură, înghiţiturile calde i-au domolit senzaţia de greaţă. Cum stătea chircită la masa de bucătărie, cu genunchii ridicaţi şi îmbrăţişaţi cu amândouă mâinile, înlăuntrul ei se rotea leneşă formularea care exprima concis starea ei: autoamăgire.

Autoamăgire e bucătăria impecabil de curată, soba pe gaz, fără urme de mâncare arsă, chiuveta frecată în care nu se îngrămădeau niciodată vase nespălate, pentru că nu lăsa nespălată nici măcar o linguriţă; autoamăgire ordinea strictă a sticluţelor cu condimente pe raftul de pe perete, setul de masă de douăsprezece persoane în servantă, din care n-a trebuit până acum să scoată mai mult de patru farfurii de supă şi patru de friptură (şi acelea o singură dată: la prima, şi totodată ultima, vizită a părinţilor ei), masa curăţată de firimituri, cu vaza în care stătea de luni de zile acelaşi buchet trist de flori uscate; autoamăgire şi faţa de masă de bun-gust, ulcica proprie din care îşi bea în copilărie laptele cu cacao, cuţitul de argint de mici dimensiuni cu mâner cizelat şi linguriţa pe care le folosea şi când mânca singură – cum se întâmpla tot mai frecvent în ultimele luni –, deoarece Katiei îi plăcea să facă totul cum se cuvine, deşi nu prea ştia să gătească.

Şi-a dat seama dintr-odată ce a simţit şi până acum, că toate acestea sunt simulacre, autoamăgire.

Când s-a ridicat, şi-a simţit trupul ca de plumb. A deschis robinetul şi a spălat maşinal ulcica, apoi strângând rebegită halatul la piept, a intrat în camera de zi. S-a uitat împrejur ca într-un peisaj străin. Nu de parcă n-ar fi mobilat chiar ea locuinţa, după gustul propriu, în ciuda lui Gyuri, care a cedat pas cu pas; înainte de mutarea ei, ducea o viaţă de puritan, n-a întins nici măcar covoarele, a pus doar o rogojină înaintea patului din camera mare, pe care a găsit-o sub rafturile din cămară. În locuinţă se mai aflau o masă de scris, o masă ovală de sufragerie, cu patru scaune îmbrăcate în catifea roasă, patul dublu din dormitor, un dulap masiv şi aproape gol. Pe acesta l-a umplut Kata cu hainele ei şi a aşezat tot aici, în dormitor, şi micul secreter biedermeier, pe care l-a primit cadou în patruzeci şi trei, cu ocazia bacalaureatului, şi care putea susţine şi maşina de scris, aşezată pe placa rabatabilă. Aici a pretins un loc şi masa ei de toaletă, împreună cu micul taburet.

Şi camera de zi a devenit confortabilă tot din zestrea ei. Au bătut în cuie pe pereţi carpete cu tonuri roşcate de Bukhara, atârnând pe ele mici obiecte de decor. În mijlocul camerei a ajuns un covor persan mare, uzat, în colţ, lângă fereastră, o veche oglindă germană de înălţimea unui stat de om, într-o ramă sculptată de lemn (pe care Benedek o întorcea de fiecare dată când se aşeza la masa de scris, nu suporta să se vadă când, întâmplător, îşi întorcea privirea spre ea), iar în celălalt colţ Kata a amenajat o adevărată grădină, cum remarca uneori, cu o uşoară ironie, soţul ei. Au ajuns aici un palmier ce se ridica spre tavan şi un ficus, ba chiar şi plante agăţătoare cărora a trebuit să le facă loc pe lângă şi pe deasupra tocului ferestrei. Iluminatul natural precar era suplinit de un candelabru de bronz ornat cu cocoşi galici, iar cele două aplice care erau din acelaşi set cu candelabrul şi-au găsit loc deasupra canapelei. În locul sobei şubrede de tablă, tatăl Katiei a făcut rost de o sobă argintie cu suprafaţă mată, cu arzător pântecos care, dacă o încărcau seara, ţinea jarul până dimineaţa şi încălzea şi încăperea alăturată, prin hornul construit în peretele dintre cele două camere. Kata a acceptat şi asta, dar a redus la tăcere remarcile mofturoase privitoare la mobilier şi a respins alte propuneri. Deşi mobilierul a devenit cam eclectic, era totuşi mulţumită.

Benedek a constatat cam nepăsător eforturile soţiei sale pentru înfrumuseţarea locuinţei şi se bucura stânjenit de confort. Niciodată mai înainte n-a locuit într-un mediu atât de intim.

— Când milioane de oameni trăiesc în mizerie, un comunist nu poate trăi într-un palat, a spus odată pe neaşteptate.

Începând din momentul acela, Kata n-a mai continuat înfrumuseţarea căminului lor, dar s-a străduit să-l facă şi pe el să respecte ceea ce a realizat până atunci. Se considera comunistă, dar, în opoziţie cu Benedek, nu considera că traiul confortabil e ireconciliabil cu angajamentul luat. Suporta cu greu remarcile exagerate legate de pasiunea de colecţionari de obiecte de artă a părinţilor ei şi-i era ruşine în faţa soţului. Benedek a adus frecvent în discuţie, cu reproş, locuinţa din strada Mecset, umplută până la refuz cu mobilier antic, picturi şi obiecte decorative care, pentru el, nu semnificau dorinţa păstrării valorilor, gustul fin, ci dorinţa individualistă de a poseda.

— Nu poţi scăpa de deprinderile proaste, indiferent care îţi sunt convingerile, clătina din cap.

În copilărie, Kara îl adora pe tatăl ei şi-şi iubea mama, însă în anul următor războiului părea că un curent i-a măturat modul de a gândi. În câteva luni, devorând câteva cărţi şi trecând prin câteva băi de mulţime înflăcărată, a devenit comunistă la douăzeci de ani. Credea că a înţeles lumea, tot ceea ce li s-a întâmplat în atmosfera tot mai sufocantă a anilor anteriori şi se părea că descoperă unicul antidot al celor petrecute tocmai în ceea ce a început să creadă cu convingere. Simţea că a devenit matură, egală cu ceilalţi, că se poate desprinde de mediul în care a trăit până atunci; că poate înţelege caracterul mărginit, individualist al acestei vieţi vinovat de orbite şi că poate acţiona, împreună cu alţii, ca lucrurile acestea să nu rămână aşa în continuare. Era conştientă că persecuţiile n-au avut numai victime, ci şi responsabili care au susţinut şi au fost beneficiarii regimului nedrept. A luptat din greu să împace convingerile cu iubirea pentru părinţi, mai cu seamă după ce soţul ei a confruntat-o frecvent cu contradicţiile dintre modul de gândire şi modul de viaţă. Se ciondăneau des, din nimic, dar Kata suporta cu greu acest reproş. Se măcina îndeajuns şi fără asta, prinsă între familia ei şi Gyuri.

S-a prăbuşit fără vlagă lângă masă. Aruncând o privire prin cameră, a simţit zadarnică şi ridicolă toată străduinţa ei de a întemeia o viaţă în care amândoi să se simtă acasă. A găsit că e lipsită de sens toată zbaterea ei din ultimul an şi jumătate, pe care a canalizat-o spre obţinerea unui fel de armonie şi-i era ruşine pentru cele întâmplate în noaptea trecută. Era scuturată de frig dacă şi-o aminte. Era înşelată şi trădată, dar cel mai mult o durea, totuşi, că nu se putea învinui decât pe ea însăşi pentru cele întâmplate. Gyuri nu s-a comportat niciodată altfel, nu dădea nici măcar un semn firav că l-ar interesa ceea ce a creat în jurul lui; cuibul prietenos şi cald pe care şi-l doreşte orice om normal. Se pare că pe Gyuri toate acestea îl lasă rece, ba chiar le respinge. Nu le merită.

I s-a făcut ruşine. Oare are, totuşi, dreptate Gyuri? Să existe în ea trufie burgheză, dispreţ faţă de toţi cei cărora nu li s-a dată această receptivitate, pentru că n-au avut niciodată parte de aceste bunuri?

Degetele ei se jucau inconştient cu franjurile feţei de masă de chelim. Se simţea de parcă s-ar fi rătăcit printre propriile sentimente şi abia acum s-a trezit la realitate. Privind împrejur, vede că totul e aparenţă. La fel ca zilele banale de până acum ale căsătoriei lor, îndărătul cărora simţea o necontenită frustrare, şi dorinţa de a corespunde aşteptărilor, de a dovedi că este în stare să ducă o viaţă independentă; că e matură; că le va dovedi tatei şi mamei, care continuă să se uite la ea ca la un copil, că nu gândeşte altfel decât ei, că nu-i iraţională, ci ei sunt incapabili de a-şi depăşi propriile limite: interesele materiale egoiste şi indiferenţa. Nu cred în posibilitatea schimbării profunde a societăţii, recunosc cel mult responsabilitatea omului pentru mediul restrâns, pentru familie, prieteni, parteneri.

S-a resemnat că trebuie, uneori, să accepte în tăcere reproşuri pentru „imaturitatea ideologică”. În ochii ei, Gyuri era într-adevăr întruparea fermităţii principiilor şi a trăiniciei, însă nu putea înţelege nicicum de ce trebuie să se închidă în casă, să se izoleze aproape total de ceilalţi. Ar fi putut număra pe degetele celor două mâini câţi musafiri au avut în ultimul an şi jumătate. Benedek făcea mereu mofturi dacă voia să-şi invite, din când în când, câte un cunoscut.

— Toţi sunt intelectuali. Toţi sunt de origine burgheză.

Îşi invita pe furiş până şi prietenele vechi, când soţul ei era la lucru, numai ca să le poată arăta casa mobilată. Surprinderea lor îi oferea o oarecare satisfacţie în frustrarea că soţul ei nu-i apreciază deloc efortul.

La ziar, între începători domnea invidia: concurenţa pentru definitivarea pe post era mare. Cu colegii n-a reuşit să dezvolte relaţii mai strânse, însă cu colegii de an de la catedra de filologie a institutului organizau programe atractive. Îl ademenea pe Gyuri în excursii, la seri de dezbateri, dar el, de regulă, respingea invitaţia sau, în ultimul moment, invocând una-alta, se eschiva de obligaţii supărătoare pentru el. Kata se ducea singură, pe când alţii apăreau cu partenerii lor.

— Nu cumva ai complexe faţă de ei? l-a întrebat o dată iritată pe soţul ei, când a respins o invitaţie la film.

— Ştii ce-i asta? Trufie intelectuală. Nici nu vă daţi seama, i-a replicat Benedek. Revoluţia nu se câştigă acolo, la Institut, în sala de curs, a devenit ironic mai târziu, când discutau aprins despre rolul noii intelectualităţi. Kata a vorbit însufleţită despre spiritul care, impregnând învăţământul şi întreaga societate, creează un nou mod de gândire şi o morală nouă.

— Până atunci doar puterea asigură puterea populară. Dar convingerea nu se poate compara cu loialitatea care se bazează pe frica de pedeapsă, explica îmbujorată, iar Benedek îi răspundea din camera cealaltă.

Kata s-a simţit jignită, pentru că a observat tocmai pe faţa soţului trufia dispreţuitoare. Ce ştii despre toate acestea tu, care înveţi viaţa din cărţi? a citit în privirea lui. Ştia că disputa lor nu se desfăşoară între semeni de acelaşi rang. Chiar dacă nu are pregătire teoretică, Gyuri luptă în primele rânduri. Kata simţea că în aceste dispute, cel puţin în sens moral, rămâne mai prejos.

Benedek nu putea să-i vorbească despre munca sa, de aceea şi formula pătimaş. Simţea că lucrurile pe care le spune sunt realitate palpabilă, pe când cele rostite de femeie sunt idei în care credea şi el însuşi profund cu câţiva ani în urmă, însă sunt tot mai îndepărtate, tot mai neverosimile, chiar dacă, teoretic, le-au devenit şi lor mai apropiate. Lupta de clasă trebuie s-o ducă metru cu metru, a explicat bărbatul, nu au timp să fundamenteze şi să justifice totul şi teoretic. Sarcina lor este să fie cu ochii în patru şi să-şi apere posturile.

— Nu spun că nu-i important ceea ce învăţaţi. Dar realitatea e alta. Reacţionarii se infiltrează peste tot şi distrug. Mai ales între intelectuali. Chiar şi între colegii tăi de an.

Kata îşi amintea bine această discuţie. Şi cât de surprinsă a fost de ultimele cuvinte ale soţului ei. Şi-a dat seama şi Benedek că a spus poate prea mult, dar a vrut să pluseze şi, judecând după chipul palid al soţiei sale, părea că i-a şi reuşit.

A înţeles că munca desfăşurată de Gyuri are caracter confidenţial şi nu poate afla aproape nimic despre ea. La început chiar o impresiona acest aer de mister romantic, însă Benedek a devenit, cu timpul, tot mai tăcut, mai suspicios şi mai neîncrezător. Nu admitea pe nimeni în preajma lor, ba mai mult, voia ca femeia să-i dea socoteală despre tot ce face: cu cine şi despre ce a vorbit, mai cu seamă dacă a venit vorba despre politică. Katiei i se păreau extrem de supărătoare aceste interogatorii şi i-a şi spus fără ocolişuri.

— E şi în interesul tău să eviţi orice fel de neplăceri, a domolit-o Benedek. Sunt vremuri periculoase.

Pe Kata o deranja cel mai mult faptul că a pierdut, rând pe rând, legătura cu prietenele vechi. Invocând tot felul de scuze, amânau mereu întâlnirile stabilite anterior. Una dintre fostele colege de la Gimnaziul Fasor a invocat de mai multe ori sarcina, de parcă asta ar face imposibilă întâlnirea la o cafea. Nu şi-a dat nici măcar osteneala de a găsi o scuză mai credibilă. O altă prietenă din copilărie şi soţul ei, care conduceau un anticariat, au întrebat-o direct cu ce se ocupă, de fapt, soţul ei şi de ce nu se poate face cunoştinţă cu el. După răspunsul evaziv, n-au mai dorit s-o vadă. Altele credeau că se ruşinează cu ele în faţa soţului. Nu le putea convinge nicicum că greşesc, nici vorbă să le trateze de sus pe vreuna dintre ele. Nu era în stare să le spună că nu poate invita pe nimeni pentru că Gyuri nu suportă să aibă vizitatori, nu caută să aibă relaţii nici cu propriii colegi, nici la locul de muncă, nici în afara lui, iar prieteni şi cunoscuţi nu are deloc. A crescut la orfelinat, Kata considera că asta ar fi explicaţia felului taciturn de a fi. Nu numai despre munca lui, nici despre trecutul său nu vorbea.

Învăţând din experienţele supărătoare, chiulind o oră de la institut, i-a invitat la micul dejun pe o verişoară de-a doua cu soţul ei francez, cărora a vrut să le arate locuinţa. Ştia că Gyuri n-ar fi făcut decât să strâmbe din nas dacă l-ar ruga să se întâlnească cu ei. Când seara, naivă, i-a relatat cele întâmplate, puţin a lipsit ca Benedek să n-o ia la palme. Spumega de furie. În timp ce se certau, s-a apropiat de ea, a apucat-o de braţe şi a scuturat-o:

— Eşti normală? Aduci aici, fără ştirea mea, un străin? Pe reprezentantul unei puteri duşmănoase?

Încremenită, Kata asculta dezlănţuirea şi a izbucnit în plâns la gestul său brutal.

— Ai înnebunit? Prin Julcsi, mi-e rudă şi el, nu-i „reprezentantul unei puteri duşmănoase”! Şi-n plus, şi Pierre e comunist. Au fost maquisarzi în timpul războiului. Partizani care au luptat împotriva naziştilor!

Plânsul l-a clătinat puţin pe înfuriatul Benedek.

— Nu pot să primesc în casa mea străini fără să fi anunţat în prealabil, îi explică roşu la faţă ca un ardei.

— Dar asta e şi casa mea, sau nu? strigă Kata. Sunt musafirii mei, eu îi primesc, intenţionat la ore la care să nu te deranjeze, să nu trebuiască să te întâlneşti cu ei. Pentru că tu îi urăşti pe oameni. Iar eu nu vreau să-mi trăiesc viaţa aşa. Am nevoie şi de alţii, a izbucnit din nou în plâns, Benedek fiind surprins de asprimea cuvintelor ei.

Kata i-a văzut şovăirea, dar bărbatul şi-a recăpătat, peste câteva clipe, stăpânirea de sine şi vorbea calm.

— Sper să nu avem necazuri din cauza asta. Trebuie să ştiu cu cine te întâlneşti, mai mult chiar, şi despre ce vorbeşti cu ei. În interesul amândurora. Încearcă să înţelegi asta, s-a apropiat de femeie, care i-a respins gestul delicat. A fost prima oară că i-a respins cu hotărâre apropierea. Simţea că se sufocă în aerul rarefiat din preajma lor. Că nu-i în stare să trăiască după normele pe care soţul ei, din mania persecuţiei, vrea să le impună.

Masându-şi tâmplele, încerca să scape de durerea sfâşietoare de cap. Stătea chircită în aceeaşi poziţie ca mai înainte pe scaunul din bucătărie şi încerca să-şi acopere labele reci cu poala capotului, când în mintea ei s-a formulat clar: nu vrea să trăiască aşa. Trebuie să-i pună capăt acestei autoamăgiri. Nu conta că-l iubeşte pe Gyuri, cu toate greşelile lui; când se gândea că aşa vor trece anii care vin, se simţea gâtuită de mâna rece a disperării. Degeaba intuia ataşamentul profund disimulat al bărbatului ori neputinţa de a şi-l exprima, lucru nemărturisit poate nici lui însuşi, ea dorea mai mult de-atât: sentimente mai frecvent manifestate, siguranţă. Mai multă liberate şi încredere; romantism şi diversitate care să rupă şirul zilelor nespus de monotone, cenuşii. Ceea ce s-a întâmplat cu o seară înainte, acum i se părea o zbatere disperată din partea amândurora. Gyuri nu se simte bine în propria piele, de aceea devine o povară şi viaţa ei alături de el. O durea că simte astfel, dar ceva s-a năruit în ea; acum doar scotoceşte în ruine.

S-a ridicat răscolită, deşi credea că în lumina celor petrecute aseară vede extrem de tăios viaţa lor de până acum şi poate, totodată, să decidă mai uşor ce trebuie să facă, dar n-a reuşit să depăşească stadiul de autoflagelare, gândul că toate acestea trebuia să le fi observat mai din timp şi să încerce să facă ceva ca lucrurile să nu degenereze până aici. Sau ştia toate acestea, dar spera că… Ce naiba spera, de fapt?

Se simţea înşelată, victima celei mai amarnice păcăleli. S-a înşelat pe ea însăşi, de luni de zile deja, zi de zi.

S-a dus la baie ca o lunatică. Nici duşul fierbinte n-a reuşit s-o dezmorţească. Îşi freca trupul cu mişcări încete, nehotărâte. Degeaba era cald de la aburi, degeaba era fierbinte cazanul pentru încălzirea apei, a fost scuturată de frig când prosopul de flotir i-a atins trupul. În timp ce se îmbrăca, deja ştia că a întârziat, că nu va mai ajunge la prima oră de curs, dar n-o interesa. Nu era preocupată acum nici de ce să îmbrace. Se pieptăna furioasă, trecea nervoasă peria prin părul încâlcit în timpul nopţii. Simţea că-i face bine aportul de sânge din capilare şi durerea furnicătoare, avea senzaţia că o trezeşte din buimăceală. Brusc, s-a simţit din nou zăpăcită. Nu brutalitatea de azi-noapte a răvăşit-o, ci faptul că a trebuit să le trăiască pe toate acestea cu Gyuri.

În timp ce se necăjea cu închiderea broaştelor, geanta i s-a răsturnat. Şi asta e din cauza lui, s-a gândit. La ce naiba trebuiesc trei încuietori la o uşă?

Aici şi-o fi pierdut legătura de chei. A găsit-o unul dintre vecini şi a lipit un bileţel pe uşă, ca s-o caute la el când se întorc acasă.

(fragment din romanul Gara de Est, cap de linie, în curs de apariţie)

traducere şi prezentare de Kocsis Francisko

[Vatra, nr. 12/2022, pp. 11-13]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.