Mai sînt poeți cu temperament clasic pînă și-n zilele noastre devenite nu doar post-moderniste, ci și post-umaniste. Un asemenea temperament îi duce, încetul cu încetul, la asumarea reflexivității ca existență și la transformarea contemplației în acțiune. E un mod de a intra într-o vîrstă apolinică definitivă, unde toate tulburările au un cifru de seninătate. Markó Béla n-a participat, ca poet, la multe sindrofii dionisiace, dar nici nu s-a dat înapoi de la vertijul activist. Două bune decenii a fost printre protagoniștii vieții noastre politice, încărcîndu-se de demnități și răspunderi și ducînd bătălii interminabile. Pe bună dreptate, poezia lui a devenit, în compensație, contemplativă și reflexivă. E și modalitatea vizionară care se potrivește cel mai bine cu temperanța lui și cu nostalgia echilibrului – deopotrivă lăuntric și social. Clasicitatea ca mod de a fi va fi fost poate anterioară clasicității ca mod de a scrie și-i poate cauza ei eficientă. Dar la clasicitatea din urmă poetul a ajuns doar după ce a avut revelația simplității, a poeziei de acces direct.

E drept că nu i-au lipsit nici exercițiile de clasicizare, urmate cu fervoare preț de (măcar) două volume de sonete (traduse în românește) – Erotica grădinii (Editura Curtea Veche, 2010, în traducerea lui Paul Drumaru) și Lauda monotoniei (aceeași editură și același traducător, 2012). Dar nu de o condiție apolinică deprinsă la școală e vorba, ci de una structurală. Markó nu se eschivează de la o problematică plină de dileme și tensiuni – ba dimpotrivă! -, dar febra acestora e acordată la o rațiune de înțelept într-ale lumii. Nici vorbă de o retragere în teme confortabile și senine de la sine; din contră, acestea sînt din registrul neliniștilor și frustrărilor (de toate felurile, inclusiv cele ale minoritarului) iar poemele fac didascalie punîndu-le în perspectivă parabolică. Poet de parabole e, în principal, Markó, fie că e vorba de resemantizarea simbolică a măruntelor cotidiene, fie că e vorba de atitudini tranșante în domeniul moral și politic. Fondul de seninătate nu afectează exigența supremă pe care el o impune poeziei (”Poezia veritabilă – zice într-o notă care prefațează Timp canibal – Editura Komp-Press, Cluj, 1997 – nu suportă decît adevărul”) și nici nu vulnerabilizează condiția și misiunea poeziei: ”poezia e tot ce poate fi mai autentic între lucrările omului: o întîlnire!”. Astfel de ”întîlniri” au fost facilitate în ultimii ani de Kocsis Francisko, cel care a tradus atît Badminton (Curtea Veche, 2016), cît și Iartă-ne, Ginsberg (Curtea Veche, 2020) și recenta O propoziție despre libertate (Curtea Veche, 2022). Kocsis nu e doar traducătorul favorit al lui Markó, ci chiar traducătorul lui de har. Cu atît mai mult cu cît știe și el prea bine argoul străvechi transilvănean, din care apar destule fantasme în O propoziție…, resturi dintr-un cod concret al nostalgiei.

Nostalgiile lui Markó se ridică în bună parte pe o scară anamnetică, atunci cînd memoria se deschide spre zodia copilăriei, dar ele sînt de regulă tensionate și încărcate dramatic. Memoria, foarte activă, nu poate scoate – n-are de unde – mirifice și paradisiace, căci ea relevă mai degrabă un timp de traume decît unul de reverii. Chiar și cîntările de plai – Ardealul e descîntat, obligatoriu, de toată lumea – îmbină imnicele cu angoasele, într-o rezoluție mai curînd exasperată decît euforică: ”Ținutul transilvan mi-e țară/ și locuiesc printre vampiri,/ prind viață-n fiecare noapte,/ prin geam pîndesc închipuiri” etc. (Cîntec transilvan, din Iartă-ne, Ginsberg). Cu atît mai accentuate dramatic sînt nostalgiile care deplîng pierderea inocenței și idealității, demisia din misiune: ”Da, și cei mai buni ai generației mele/ abia-abia dacă se mai uită la cerul înstelat,/ nu scriu poezii furibunde,/ nu conspiră împotriva dictatorului,/ realizează la televizor emisiuni culinare,/ manevrează cu evidentă plăcere cratițele, țigăile,/ taie cu mișcări fulgerătoare ceapa/ și le subjugă cu cîte-o delicatesă aparte/ pe tinerele actrițe invitate la emisiune/ sau pe bătrînii cîntăreți de rock.//…// Dacă ar vrea, cei mai buni din generație mea/ ar înțelege ce spun,/ dar nu vor, au și așa destule necazuri/ de dimineața pînă seara, de seara pînă dimineața” etc. (Iartă-ne, Ginsberg). Sînt nostalgii militante cele ale lui Markó, derivate în nacazanii sceptice.

Nostalgiile se împletesc cu decepțiile, îndeosebi în partea politică a poeziei – Markó e un poet politic asumat -, în subtextul căreia se desfășoară o partitură biografistă cît sugerată, cît evidentă. Secționată în șapte părți, delimitate de linii tematice, ”propoziția” lui Markó are tranșanță, nu se lasă doar copleșită de scepticism și consolată cu mersul fatal al lumii. Biografemele devin puncte de lansare a parabolelor, dar fac și prestație directă: ”cine știe/ cînd se va mai ivi o astfel de ocazie în care cineva,/ foarte îmbujorat de emoție să spună: ”Tată, eu voi învăța de-acum cu plăcere limba/ română”. Și apoi, brusc, nu. Pentru multă vreme, nu./ Atît a însemnat revoluția. O propiziție./ V-ați bătut joc de această propoziție. Ați nimicit/ această propoziție” etc. (O propoziție despre libertate). Drame și conflicte sugerate, dar și subliniate, pe fondul unei atitudini de intensă umanitate și compasiune: ”și ar trebui să punem iarăși și întrebarea/ dacă e-ngăduit să punem capăt măcelăririi/ nevinovaților prin măcelărirea altor nevinovați,/ și dacă da, care este procentul acceptabil dintre/ viețile sacrificate în modul acesta, respectiv cele/ salvate astfel, unu la zece, zece la douăzeci,/ o sută la cinci sute ori poate mii la milioane,/ au avut, vor avea toate acestea/ vreun fel de suport matematic?” etc. (Împunsături de ac). Decepțiile politice sînt însă doar altoite pe trunchiul decepției metafizice, iremediabile, chiar dacă tratată mai libertin: ”Păcat că Mesia a venit deja./ N-ar fi trebuit să credem că s-a născut./ Acesta a fost Mîntuitorul?/ Doar de-atît a fost în stare?/ Să se zbată pe cruce în tot felul/ de secreții, urină?/ Doar să țopăie în noroiul puturos/ ca pe-un caraghios picior de cocostîrc?/ Dumnezeu pe-un picior de pasăre pe pămînt?” etc. (Misteriu). Dumnezeul lui Markó amăgește lumea cu miracole, dar îi trage clapa regulat: ”ne-ai mințit, Doamne, și atunci, pentru că/ dimineața ne-ai ademenit sub cerul liber/ și ne-ai scăldat toată ziua în potopul de lumină” (idem). Pe cît apare – și apare destul de frecvent – tema credinței, ea se rezolvă nu într-o dramă a credinței, ci într-una a necredinței care nu poate renunța la credință: ”Mîna mi-o clătesc în tine, Doamne,/ mirajul poate fi real ca osul,/ știu că nu exiști, însă te pipăi/ și te vreau ca Toma necredinciosul” (După Emaus). Ca și Dumnezeu, nici poezia nu poate face nimic în fața ororii: ”Într-adevăr, poeți sunt demni de milă în preajma/ războiului. Numără pe degete bubuituri,/ iambi, trohei, anapești, dactili, orori/ melodioase.” etc.  (Trecerea graniței). Dar fără ea lumea cade în neant: ”O strofă luminată./ Dacă poetul nu se află acolo, poezia va fi goală,/ iar noaptea se va umple de potopitoare beznă” (Acceleratul de noapte). Împotriva acestei bezne scrie Markó, dialogînd cu un mănunchi privilegiat de poeți, cărora le dă, peste vremi, replici.

Activismul umanitar al lui Markó se încadrează însă într-o viziune a carcerei existențiale: ”Stîlp vid de sprijin al raiului,/ duhoare de găinaț,/ borcane de compot în cămară.// Sus, un dop de lumină,/ Dumnezeu îl scoate și-l umple ochi/ cu beznă deplină.// Și ce va fi pe urmă?/ Pipăi de jur împrejur pereții,/ dar nicăieri nu există exterior.” (Înăuntru). Ori de cîte ori survine o temă existențială care trage la patetism, Markó pare a o compromite tăvălind-o într-un peisaj decrepit, cum se întîmplă (și) cu această parabolă a protestului, la reprimarea căruia ”trebuie să intervii ca împotrivirea/ să se scurgă spre străzile laterale,/ pînă orașul o absoarbe în întregime,/ precum tamponul de vată sîngele,/ precum pantalonii groși de stofă/ urina scăpată fără voie” (Dispersare). Dar aceste ”reprimări” compromițătoare ale temei sînt chiar cele care-i evidențiază ”eroismul”. Imaginația lui Markó – nu excesiv convocată – pare a lucra coborîtor, gata oricînd să declaseze idealitatea unor atitudini și să le strivească în irelevanță și derizoriu. De fapt însă și la Markó realitatea nu se lasă niciodată compromisă. Nici la el, cum zicea Bousoño, realitatea ”nu rage”, ci ”nechează”, developîndu-și de fiecare dată demnitatea simbolică. Procedura de a pune în valoare portanța simbolică a derizoriilor cotidiene seamănă cu cea a lui Ion Pop, și el un poet decis să nu lase realitatea fără un cifru. Și la Markó cele mai neînsemnate scene sau incidente domestice vorbesc în limba parabolelor existențiale. Clasic autentic, Markó readuce poezia în condiție de învățătură, investindu-și experiența într-un vademecum moral, social și politic și ridicînd stratul cotidian la transparență parabolică.

[Vatra, nr. 12/2022, pp. 15-16]