Unul dintre cele mai remarcabile romane din ultima perioadă a apărut anul acesta la Editura Fractalia și e semnat de Sașa Zara. Dezrădăcinare * are peste 400 de pagini (scris mic) și se citește cu interes de la un capăt până la altul datorită acuității extraordinare a scrisului autoarei, o acuitate greu de precizat dacă vrei să ocolești cu orice preț recuzita de termeni clasici precum „talent”, „profunzime”, „vizionarism”.

Scrisă sub forma autoficțiunii (în sensul francez al termenului, de amestec indecidabil între fapt biografic brut și invenție propriu-zisă), cartea se organizează în jurul confesiunii Sașei Vlas, o tânără queer din Republica Moldova aflată la studii la Cluj. Tânăra se află într-o permanentă elucidare de sine, fie că e vorba de reluarea unor episoade din copilărie sau din adolescență, de relația traumatizantă cu Alice sau de căutarea identității prin scris. Toate acestea sunt drapate într-un discurs cu mize terapeutice, uneori inserat la propriu în roman prin transcrierea discuțiilor tinerei cu psihoterapeuta Camelia. La nivel strict evenimențial, cartea nu cuprinde evenimente ieșite din comun. În schimb, sub raportul investigațiilor identitare, confesiunea Sașei e atât de expresivă, încât ea reușește să țintuiască cititorul într-un rollercoaster emoțional care îl lasă stors de energie. De aici și disclaimerul de pe prima pagină a cărții, „Această carte are, pe alocuri, conținut care te poate afecta emoțional”.

Un centru de extraordinară intensitate a cărții e dat de relațiile familiale. Greu de găsit în romanele ultimilor ani – și poate în întreaga literatură română – o mai complexă analiză a raportului mamă-fiică, poate cu excepția romanului Martei Petreu Acasă, pe câmpia Armaghedonului. Sveta e personajul-uriaș (fizic și spiritual) la care Sașa se întoarce în momentele de impas („acasă, pentru boțul de carne însemna în brațele Svetei”), dar și originea majorității traumelor tinerei, ilustrând prototipul mamei care își strivește emoțional progenitura. Probabil cea mai simptomatică, din zecile de scene care surprind în registru tragic-comic tensiunea și paradoxurile cotidiene ale acestei relații, este cea în care Sașa îi mărturisește mamei că își dorește clătite la micul dejun, iar mama își transformă grija și generozitatea față de fiică într-un mecanism de tortură, servindu-i apoi o lună întreagă același fel. Aceeași mamă rămâne insensibilă la abuzurile (uneori sexuale) ale fiicei sau refuză să-i recunoască sau să-i respecte orice formă de intimitate: „Am avut mereu senzația că viața mea, corpul meu, educația și reușitele mele erau terenurile de joacă ale mamei, nu-mi aparțineau. Poate n-aveam cuvintele să o spun, dar de mică mi-a stăruit în burtă, în plexul solar o emoție stingheră, o contorsiune, o jenă. Prietenele mele care au avut mame reci și distante m-au invidiat, dar invidia a fost reciprocă. Felul în care mama îmi azvârlea corpul și viața, dintr-o parte în alta, ca pe o minge de tenis, după niște reguli știute doar de ea, poate fi văzut drept iubire, de invidiat, admirat. Și probabil chiar este, că sunt multe feluri de iubire pe lume, nu doar cea corectă și echilibrată, în care părintele se balansează perfect, ca un jongler, între dependența și autonomia copilului, care se schimbă între ele de o mie de ori de-a lungul anilor. Iubirea despre care am învățat la terapie că ar fi trebuit s-o primesc și am întors-o apoi ca pe o armă împotriva neputinței mamei”. Paginile despre tată, mai puține, nu sunt nici ele lipsite de intensitate. În probabil cel mai bun fragment al cărții, dispariția lui prematură e resimțită de proaspăta adolescentă nu ca o traumă, ci ca o formă de rușine: „Rușine că mă vedeau în starea aceea, că îmi vedeau familia în starea aceea, căzută, plânsă, în genunchi, de parcă familia noastră se prăbușise-ntr-o clipă de pe o linie dreaptă care putea merge doar înainte, de parcă eșuase la viață”.

Favorizată de atmosfera din mediul familial încă din copilărie, rușinea de a fi altfel vertrebrează, de altfel, întregul parcurs biografic al personajului principal, care se simte misplaced aproape în orice context: în propriul corp, în relațiile erotice, în cercul de prieteni, în climatul literar unde încearcă să se afirme, în România. Dezrădăcinare urmărește lipsit de ostenție detaliile zilnice ale acestor multiple dislocări care fac ca mărturisirea să ia aspectul unui discurs despre abuz. Nu e vorba însă de confesiuni despre marile traume, despre „acel eveniment singular, foarte grav”, ci, mărturisește naratoarea, despre „o înșiruire de evenimente mai mărunte – deși mie nu mi se par deloc mărunte – care influențează și marchează treptat diferite fragmente din noi”. Sunt greu de retrasat verigile devenirii acest eu fragmentat și romanul nici nu-și propune stabilirea unor cauzalități stricte. În schimb, el colecționează scene cotidiene ale acestei inadaptări, identificându-le simptomele în detalii și dinamici sociale unde ele ar fi putut trece nevăzute, de la interacțiunile umane lipsite (ai zice) de orice nuanță de putere până la instrumentarea limbii: „Îmi era atât de rușine să vorbesc în limba care mă crescuse, de parcă era indecent. Sau poate, dacă aș fi vorbit moldovenește, ar fi picat pe podea, ca un costum, personalitatea mea adultă”.

Cartea nu e însă doar un discurs despre traumă, ci și despre raporturile vizibile sau invizibile de hegemonie care fac ca cei puternici și/sau majoritari să dețină și să-și reproducă eficient controlul asupra celorlalți. Limba română poziționează accentul basarabean într-un raport de inferioritate, literatura (așa zis bună, înaltă) e vegheată de totul felul de „gatekeepers” care îi exclud pe cei imposibil de metabolizat imediat – în fine, societatea heterosexuală este prea puțin dispusă să înțeleagă sau să integreze identitățile non-binare. În special din acest din urmă punct de vedere, cartea ia un aspect militant.

Fără a lua forma unui manifest ca atare, romanul e, probabil, cel mai important manifest queer din literatura română în măsura în care problematizează deopotrivă ecuații intelectuale (de reprezentare socială a identității queer) și chestiuni materiale, de inserție a corporalității queer în economia erotică generală. În centrul romanului, poate chiar mai pregnantă în ordinea ficțiunii decât relația cu mama, stă, de altfel, relația cu Alice, iubita Sașei, care o părăsește însă în favoarea unui bărbat (Răzvan). Anunțată în prima parte a cărții, această relație acaparează cea de a doua parte, devenind centrul de greutate al poveștii. E imposibil de redat într-o simplă cronică filmul complex și dens al acestei relații, descompuse de naratoare în cele mai mici detalii: dorința acaparantă a Sașei, dualitatea lui Alice, care o tachinează dar o respinge în același timp, disputa mocnită dintre Sașa și Răzvan (prima îi dăruiește flori iubitei disputate pentru a se insinua discret în relația celor doi) compun un thriller erotic neegalat în literatura ultimilor ani. La capătul lui se întrevăd concluzii amare nu doar cu privire la singurătatea de cursă lungă a celor neîncadrabili/care își asumă riscul de a nu se încadra în economia erotică majoritară, ci și cu privire la internalizarea acestor prejudecăți. Scenele de sexualitate și de expunere a corpului, nu puține în economia narațiunii, reprezintă forme de sfidare a sublimării sexualității la care sunt predispuse persoanele care nu au dreptul de a și-o manifesta liber: „Rușinea sexului queer, rușinea penetrării cu degete, cu dildo-uri, rușinea sexului oral între două femei (…), rușinea oricărui schimb sexual în afara și independent de un penis de bărbat cis în unele cazuri, rușinea celor mai multe penisuri în alte cazuri (cel puțin mai multe decât în familia tradițională), rușinea asta e alt element care mă face să trimit sexul într-un limbaj al magiei, vrăjii, uniunii spirituale mai presus de toate, al purității și strălucirii diafane a iubirii”.

Nu știu dacă Dezrădăcinare va naște vreodată consens în lumea intelectuală românească (care luptă constant cu fantoma politically correctness-ului într-o societate în care abuzul și discriminarea reprezintă probleme reale) și nici dacă e de dorit așa ceva, însă doar cei blocați ei înșiși într-o ideologie pe care o acuză la alții vor putea nega valoarea de scriitură și chiar existențială a acestei cărți. Romanul Sașei Zare e cel mai bun exemplu că se poate face și literatură, și manifest în același timp, fără ca vreunul din cei doi termeni să iasă desfigurat din această ecuație.

_______________

*Sașa Zare, Dezrădăcinare, Editura Fractalia, București, 2022, 420 p.

[Vatra, nr. 12/2022, pp. 16-17]