Din ploaia de debuturi apărute recent la OMG Publishing vine și cel al Cristinei Alexandrescu, care scrie un volum în care mizează pe expunere și intimitate în traseul lui razant (vorbim de-o plachetă subțire, de 51 de pagini) prin teritoriile anxioase pe care le explorează (a se remarca, apropo de traseu, coperta și, în general, componenta vizuală a cărții – textele sunt însoțite de ilustrații ale Irinei Moroșan –, cu un aer contemporan, care amintește puțin de volumul Cătălinei Stanislav, ca ținută generală). Din start, odată cu primele texte, devine clar că în Cât mai departe de tot ce cunosc avem de-a face cu o poezie a fragilității, una care abordează aspecte ce țin de corporalitate, cu anxietățile la vedere și traume personale mai mult sau mai puțin „deconspirate” (grație unei biografii personale destul de difuze, punctată fără prea mult caz, mai mult insinuată), pe care încearcă să le filtreze din prisma unui newly discovered romance, în cele mai multe cazuri.

Printr-o astfel de strategie a decantării interiorizate la vedere, care prizează momente din instrospecțiile zilnice, decupajul stărilor actuale, de regulă după câteva flashback-uri din trecut – toate cu o componentă broken, în jurul căreia Cristina Alexandrescu își gândește politica de clarificare existențială, pentru că asta îmi pare obiectivul textelor ei, un soi de repoziționare lucidă, prin confruntarea tuturor zonelor problematice –, poemele ei ajung să traseze tot mai clar un perimetru al vulnerabilității trasat cu multă atenție. Nu știu dacă „jovial”, sau „funny”, cum scrie Alex Ciorogar pe coperta a IV-a, dar cu multă siguranță a emisiei, asta da, și cu o cerebralitate evidentă în tot locul. Indiferent că vorbește despre corp (ceva de care mama să fie mândră), blocaje și neputințe personale (ceva ce se vede mai bine-n mesaje), sau proiecții ale dragostei (vorbește-mi despre putere fără să vorbești despre putere), vulnerabilitatea de care vorbeam mai sus nu e egală aici cu un discurs al lamentărilor, ori al notațiilor de tip brocart, delicate. Există, adică, o delicatețe a versurilor ei, dar mai degrabă cred că definitoriu pentru poezia asta e un autocontrol exersat permanent; funcționează aici un registru calculat al frazei, prin care Cristina Alexandrescu jonglează cu un material poetic altfel, sigur, ofertant în „producții” vocale, pentru că-i extrem de angoasant.

Tot de controlul ăsta al frazei ține, până la urmă, și felul în care își gândește toată odiseea convulsivă pe care o pune la bătaie în 3 secvențe – „GHOSTSEEN”, „A BRIEF INQUIRY INTO ONLINE RELATIONSHIPS”, „I AM EASY TO FIND”. Textele mai ample ca emisie, cu care se lansează în primul ciclu, alternează, în al doilea, cu mici glimpse-uri cu acțiune scurtă („instapoems” le numește Andrei Dósa pe Goodreads): „Să luăm cina pe facebook, ce mișto./ Din profil, vom părea fericiți.”, faking things for a living vs. „Există viață după machiaj./ Acolo vom fi/ Judecați după cearcăne.”, not sorry for my kindness. Nu că n-ar reuși să surprindă (în unele din ele, e drept, nu peste tot) „deliciile” autosondării și prin astfel de strategeme cu rază directă, dar mult mai limpede e tot procesul de analiză & introspecție în câteva texte în care poemele au loc să se desfășoare în voie, unde discursul prinde, cu inflexiuni nrativizate, toată esența căutării. E cazul poemului titular, cât mai departe de tot ce cunosc, care închide volumul, și care reunește cam toate liniile tematice ale volumului ăstuia – de la avatarele biografiei disfuncționale, la traumele care se nasc de aici și la modul în care – și prin iubire, dar nu doar așa – ele pot fi stăpânite cât de cât: „Uite, nu a zis nimeni că e ușor să iubești o femeie/ Obișnuită cu violența./ Vin dintr-un loc în care fetele sunt vândute/ și măritate/ Tranzacțional./ Și nu zic că asta e povestea mea, zic doar că dacă/ azi refuz să merg la casa în care locuia bunica,/ e pentru că mă gândesc automat la datoriile/ părinților de când eram mică și la babele/ care-mi strigau prin gard că ai mei mă vor/ vinde ca să scape de datorii.// Nu zice nimeni că trebuie să-ți iubești părinții,/ cred doar că trebuie să găsești un motiv pentru/ care să le mulțumești. Un lucru bun a făcut și/ tata cu biletele de adio scrise și lăsate prin casă –/ când ajungi mare, trebuie să dai tot să nu ajungi/ ca el, iar dacă asta înseamnă că nu ai voie să-ți/ dorești să mori, atunci nu ai voie să-ți dorești/ să mori nici dacă îți dorești să-ți dorești să mori.// Nu a zis nimeni că e ușor să fii puternic, dar sunt/ câteva lucruri power pe care trebuie să le știi/ despre mine. De exemplu, faptul că n-am pierdut/ nicio luptă din clasa I, când m-a trimis mama să/ iau pâine și m-am bătut cu un băiat mai mare/ decât mine, care încerca să-mi fure singurii bani/ Și am câștigat.// Nu zice nimeni că e ușor, dar eu încă țin minte/ Monedă ușoară dodecagonală de 5000, strânsă/ între degete și zgârietura pe care mi-am făcut-o/ lovindu-l în dinți.” Și continuarea: „Uite, dacă o femeie crescută din violență cere să/ o iei în brațe, nu trebuie să pui întrebări, e nevoie/ de brațe puternice care să țină piesele împreună.// Știi că iau des hanoracul tău greu pe mine pentru/ că mă acoperă aproape în întregime/ Și dacă-mi place ceva în ultima vreme, e să nu/ fiu văzută.// E mai ușor să-mi imaginez că m-ai băgat în haină/ și că m-ai dus/ Cât mai departe de tot ce cunosc,/ Dar cât mai aproape de mine.” Vulnerabilă + puternică în același timp, cu o voce care pare că se detașează de tot, chiar și când își confesează cele mai intime traume – aici cred că e specificitatea poeziei Cristinei Alexandrescu, iar texte precum cel tocmai citat o dovedesc din plin, unde chiar și în ciuda dispunerii narativizate, poeta nu pierde din percutanța cu care poemele ei „atacă” materialul din fața lor.

Mereu, impresia e că vorbește de la distanță despre niște lucruri care o ating; e interesantă capacitatea asta de a părea că se distanțează, în timp ce atinge niște puncte sensibile și o salvează, oricum, de gesturi prea emfatice. Rezultă de aici o poezie fresh & foarte clară în tot demersul ei, care prinde foarte bine vulnerabilitățile ce vin din radiografii personale, și, în general, niște trăiri destul de reprezentative pentru generația ei – în mod special, toată confuzia milenială și încercarea de compartimentare a traumei. În orice caz, una care vorbește pe-o limbă destul de user friendly despre tot procesul ăsta și cu o voce prietenoasă, dincolo de toate barierele de control pe care și le pune.

______________

* Cristina Alexandrescu, Cât mai departe de tot ce cunosc, Editura OMG Publishing, Alba Iulia, 2022

[Vatra, nr. 12/2022, p. 18]