lui Basarab Nicolescu

Se pare¹ că poeţii, artiştii în general, rămân niște creaturi umane ciudate care nu pot fi clasificate cu uşurinţă şi catalogate după criteriile obişnuite. Chiar dacă nu înţelegem de ce, nu mai înțelegem de ce, locul lor rămâne unul aparte. Chiar şi la acest început de mileniu şi de ciclu istoric, în care credem că am înţeles aproape totul despre maşinăria politico-economico-socială în care existăm, preeminenţa artiştilor se dovedeşte ciudat de tenace, în ciuda enormei presiuni exercitate asupra fiecărui individ creativ de către civilizaţia tehnologică-industrială care propune continuu pe piaţă o producţie artistică din ce în ce mai diversificată, mai abundentă și mai masificată.

De unde vine această ciudăţenie, cu corolarul ei, cultul constant şi uneori exagerat al artiştilor – mai ales al celor ce ţin într-un fel sau altul de vizual, cineaştii, oamenii de teatru, fotografii, plasticienii, şi mai puţin al poeţilor? Probabil de la faptul că această categorie umană reprezintă, într-un fel mai puţin metaforic decât credem, celulele sensibile, emoționale și spirituale ale vastului corp biologic şi social al omenirii. O omenire din ce în ce mai unificată, aproape nivelată în zilele noastre la un numitor comun destul de scăzut al posibilei sale funcţionări globale, planetare; o omenire supusă unor tensiuni, contradicţii şi presiuni aflate la o intensitate şi la o scară fără precedent; o omenire obligată să caute o nouă sinteză civilizaţională şi culturală, care să vizeze o nouă armonie universală, fie ea doar imaginară, doar asimptotică. Împrăştiaţi, dispersaţi peste tot în lume, artiştii de toate felurile secretă şi ţes împreună, prin interacţiunile lor din ce în ce mai intense, un soi de reţea capilară şi totodată nervoasă prin intermediul căreia umanitatea se hrăneşte din punct de vedere emoţional, îşi imaginează alte lumi, încearcă să întrevadă o posibilă evoluţie a psihismului colectiv, visează la celelalte dimensiuni potenţiale ale omului. Poeţii, artiştii, constituie un soi de organ vizionar al existenţei terestre, prin intermediul căruia viaţa – această peliculă fină, fragilă şi subţire, dar atât de inteligentă care acoperă pământul – experimentează noi modalităţi, aparent improbabile, de împlinire, de evoluţie.

Dar ce simt poeţii, artiştii? Ce visează ei? Această categorie de indivizi uneori introvertiţi, alteori extravaganţi și fantaști, reuneşte de fapt elementele independente și novatoare ale umanului, aşadar o mică minoritate „ocultă” a tuturor domeniilor așa-numit creative. După cum spunea Caragiale într-o formulare memorabilă, ei „simt enorm şi văd monstruos” dedesubtul suprafeței deja cunoscute, măsurate, etichetate, numite, a lucrurilor şi a proceselor, un ceva care este încă invizibil, anumite posibilităţi neaşteptate, anumite dezvoltări nebănuite, germenii unei evoluţii posibile, mugurii unei libertăţi care nu a fost încă revelată. Altfel spus, ei au acces la una sau mai multe dimensiuni ale realului rămase încă în afara percepției noastre conformiste, banalizate de utilizarea colectivă şi de consumul de masă; una sau mai multe valenţe încă vibratorii ale lucrurilor şi ale universului, eliberate de tirania mentală generalizată la care se supune, ca la o sclavie inconștientă sau asumată, marea majoritate a oamenilor.

Să spunem că artiştii de toate felurile, poeţii, sunt cei care captează – prin sensibilitatea lor nativă sau educată şi prin tehnicile lor artistice – anumite stări, anumite experienţe legate de existenţa noastră comună pe pământ. Ei ar fi instrumentele vii şi delicate necesare captării diferitelor grade de conştiinţă diurnă sau nocturnă, stărilor dintre veghe şi vis, corelațiilor inedite dintre simțuri și realitate, pentru atingerea unui anumit „vizionarism” natural şi chiar pentru izbucnirile spontane ale supra-conștiinței.

Ei ar fi cei capabili să întrevadă, să simtă, să presimtă de pildă, că culorile sunt stări de spirit ale întregului univers, şi nu doar lungimi de undă ale luminii, că sunetele, acordurile sonore, muzicile de toate felurile se folosesc de raporturi numerice şi vibratorii care reflectă armonia sau dizarmonia interacțiunii planetare, că gesturile dansurilor rituale reiterează și recreează, la infima noastră scară umană, dansul legilor complexe care guvernează sistemele solare şi fazele creaţiei, că desenul, pictura sau sculptura nu doar imită, ci completează natura şi contribuie, în mod analogic, la actualizarea conştiinţei universale, luând exemplul inteligenței vii și divine care constituie universul.

Artiștii, poeții sunt cei care percep într-o manieră psihică, intuitivă, că realitatea care ne înconjoară nu este decât una dintre multiplele realităţi potenţiale care, în sus sau în jos, înainte sau înapoi, în toate direcţiile, există în planuri suprapuse şi câteodată intersectate – potenţialităţi care apar ca nişte alternative multiple din care existenţa noastră nu actualizează decât una. Ei sunt cei care, senzorial sau afectiv, simt mai mult decât ceilalţi oameni momentele în care aceste existenţe virtuale – precum nenumăratele frecvențe invizibile care depăşesc organele noastre de simţ – ajung să interfereze cu existenţa noastră actuală, cuprinsă de obicei între nişte limite foarte strâmte.

În urma acestor contacte neaşteptate, surprinzătoare, între niveluri încă puţin cunoscute ale realităţii şi stări de conştiinţă încă puţin acceptate, pot apărea anumite fenomene aparent bizare – coincidenţe surprinzătoare la graniţa dintre gânduri şi evenimente, dintre simboluri abstracte şi obiecte concrete, premoniţii spectaculare, viziuni fulgurante din viitor sau trecut, perceperea unor personalităţi multiple şi contradictorii care trăiesc laolaltă în propria noastră persoană, amintiri ale unor locuri şi timpuri necunoscute etc. Și chiar, câteodată, pentru câteva clipe, stări de conştiinţă dilatată, planetară sau cosmică, a căror natură pare misterioasă şi de neînţeles (deci inacceptabilă) deocamdată : stări rare dar nu mai puţin reale din această pricină, şi pe care ne-am obişnuit să le numim manifestări ale numinosului, ale divinului, ale „sacrului”.

Pe scurt, în termenii unei viziuni transgresive a lucrurilor, poeţii, artiştii ar reprezenta acei indivizi sensibili în mod natural la mai multe niveluri ale percepţiei în faţa mai multor niveluri de realitate din care sunt compuse ființa noastră şi universul.

De fapt, această formă mai puţin comună de percepţie se găseşte înscrisă în natura umană profundă. Ni se întâmplă tuturor, din când în când, să experimentăm fulgurant asemenea stări, pentru că ele sunt pur şi simplu naturale. Aceste erupţii reprezintă poate scurtele manifestări timide ale unei vaste conștiințe universale care circulă prin noi şi ne integrează, şi care aşteaptă încă să fie pe deplin dezvoltată şi conștient asumată. Doar că noi nu dăm atenţie acestui fel de manifestări, ori nu avem curajul să o facem, nefiind încă pregătiţi pentru a le asuma, şi ne încăpățânăm să trăim într-o manieră care le face cel mai adesea imposibile, într-o manieră deviată, deformată, artificială. În consecinţă, ne privăm – inconştient sau nu – de aceste posibilităţi fabuloase înscrise în creierul și în celulele noastre nervoase, şi constituind, ca să spun aşa, un „drept înnăscut” al condiției noastre umane totale. Căci omul rămâne încă o făptură incompletă, pe cale de dezvoltare biologică, psihică şi spirituală.

Poeţii, artiştii, aparţin acestei categorii aparte de persoane foarte sensibile care îşi îndreaptă atenţia şi fiinţa înspre acea mare „revelaţie în curs” a unui univers mult mai extraordinar decât ni-l închipuim, a unei realităţi miraculoase, ascunse încă între pliurile, între structurile aparent banale şi opace ale lumii comune pe care o împărţim împreună. În cadrul acestei „întâlniri de gradul trei”, între fiinţa noastră individuală limitată, fricoasă şi leneşă, pe de o parte, şi, pe de altă parte, posibilităţile sale supraindividuale nelimitate, artiştii, poeţii, sunt cei care tatonează, care explorează intersecțiile subtile, nodurile discrete dintre planurile de realitate şi de percepţie, acolo unde se joacă şansele evoluţiei noastre, ale destinului viitor al speciei noastre. În acest sens, poeţii, artiştii, vizionarii, reprezintă nu nişte indivizi anormali, ci din contră indivizii cu adevărat normali ai viitorului, ai unei umanităţi în curs de transformare.

(Sau poate că artiştii, poeţii, sunt cei care îşi amintesc încă, printr-un proces de anamneză fulgurantă, ceea ce noi toţi, ca specie, ştiam odinioară, la început, într-un început mitic şi poate non-uman, dar am uitat de foarte multă vreme : acel ceva – un dar, o posibilitate, un drept – care supravieţuieşte în mod tenace şi indestructibil în noi, ceva asemănător unui fel de cod genetic de natură cosmică sau divină căruia i-a venit timpul, din nou, să fie reactivat.)

Dar de ce arta ar fi un mijloc privilegiat de a aspira şi de a încerca o formulă mai împlinită, evolutivă, a fiinţei omeneşti? De ce acest cult laic al experienţei estetice, declanşat la începutul modernităţii, deviat apoi, spre sfârșitul secolului XX, înspre un anumit abuz comercial și populist care i-au desfigurat rolul şi sensul? Pentru ce motive creaţia şi consumarea artei au ajuns să înlocuiască, într-o bună măsură, experienţa religioasă de altădată? Pur şi simplu pentru că experienţa estetică are puncte comune cu experienţa religioasă, căci ea permite un acces spontan și intuitiv la mai multe nivele ale naturii umane, indicând drumul trans-cenderii, al auto-depăşirii. Experiența estetică îşi are rădăcinile în senzorial, se hrăneşte din emoţional, trece prin raţiune şi aspiră spre depăşirea mentalului. Ea este cea care traversează biologicul, psihicul şi raționalul deschizându-se înspre spiritual. Ea satisface în acelaşi timp mai multe disponibilităţi ale constituţiei noastre umane, la mai multe paliere şi etaje, şi astfel le reuneşte şi le reconciliază. Experienţa estetică unifică într-o manieră aparent simplă, directă, funcţionarea fiinţei noastre fragmentare și incomplete, armonizând-o cu ea însăşi, cu ceilalţi oameni şi cu restul universului. Experienţa estetică oferă aşadar cadrul unei trăiri imediate şi concrete a unei totalizări posibile a persoanei noastre în conexiunile sale sensibile cu acel mare Tot căruia îi aparținem. Pregătind astfel calea către o evoluţie interioară dincolo de starea actuală a fiinţei noastre.

Este şi motivul pentru care experienţa poetică, artistică, este experienţa „trans” prin excelenţă, fiindcă ea este „în, între, prin, deasupra şi dincolo”² de funcţiile şi compartimentele fiinţei noastre în existenţa ei încarnată, terestră. Experienţa estetică autentică este o formă de transgresiune imediată, fulgurantă a limitărilor care ne constituie şi ne blochează calea către noi înşine. Pentru a ne asuma şi accepta totul din noi înşine şi pentru a ne pregăti pentru mai mult decât noi înşine cu blândeţe, în armonie cu restul creaţiei. Ne amintim celebra aserțiune a lui Heidegger, „poetic trăieşte omul cu adevărat în această lume”: în sensul acesta, din punct de vedere psihologic, a crea şi a consuma artă poate fi considerat, pe bună dreptate, ca un drum iniţiatic – o cale de integrare interioară, de realizare personală şi transpersonală. A crea şi a contempla arta – arta adevărată, fructul unei experienţe existenţiale autentice – poate căpăta astfel o dimensiune psihică regeneratoare, recuperatoare, în ceea ce priveşte integralitatea persoanei umane, şi, prin aceasta, o dimensiune etică mai largă decât o deschidere spirituală. Este rolul poeţilor, al artiştilor, să se lanseze în explorarea acestui gen de transgresiune regeneratoare a capacităţilor noastre necunoscute şi a potenţialităţilor noastre infinite. Este rolul lor de a fi „catalizatori de emoţii” complexe, exploratori ai psihologiei noastre abisale, incitatori ai depăşirii sinelui limitat. Domeniul artei provoacă, încurajează şi facilitează creativitatea tuturor, iar nu numai a artiştilor, şi din această cauză arta poate fi considerată drept o formă personalizată de ecologie spirituală.

Mai mult decât atât, în teritoriul tolerant şi diversificat al experienţei estetice, nu numai diferitele forme de cunoaştere ale fiinţei noastre individuale pot să-şi găsească o formă de convivialitate care ne îmbogăţeşte, dar şi unele forme ale cunoaşterii pe care diferite tradiţii culturale le-au elaborat de-a lungul timpului pentru fiinţa colectivă a omenirii pot să-și găsească sinteza aici. În virtutea acestui „trans”, prin natura sa deschisă vizibilului şi invizibilului, realului şi imaginarului, palpabilului şi ficţionalului, gândirea poetică/artistică poate funcţiona precum un dizolvant între formule opuse de înțelegere a realității, între lumi culturale divergente. Gândirea estetică se poate comporta ca un dizolvant benign între două epoci culturale diferite. In acelaşi timp, şi graţie aceleiaşi capacităţi unificatoare, care circulă liber între niveluri de experienţă şi de cunoaştere diferite, ea poate funcţiona şi ca un coagulant, ca liant, între universuri imaginare contradictorii.

Este exact ceea ce se petrece, într-o oarecare măsură, în prezent. Vechiul imaginar care ne domina – axat pe valorile puternice, „tari” ale Occidentului – este pe cale de a-şi dizolva miturile uzate, prejudecăţile obosite, în acidul digestiv al unei imaginaţii estetice lărgită brusc la scară globală şi îmbogăţită de aluviunile altor mari tradiţii culturale din restul planetei. Pe bancul de probă al imaginarului creativ poetic/ artistic, pot fi forjate – la început doar ca simple, gratuite ficţiuni şi elucubrații artistice – miturile şi valorile vitale ale unui nou şi tânăr imaginar colectiv. Acceptate progresiv de către marea majoritate a umanității interconectate, aceste noi „tipare emoționale” îşi vor demonstra retroactiv funcţionalitatea lor psihică, utilitatea lor socială, necesitatea lor spirituală, prea puţin evidente la început.

Astăzi experimentăm în imaginația estetică, testăm în ficţiune ceea ce mâine va deveni o dimensiune obiectivată a spiritului nostru, un bun colectiv larg acceptat. Şi, aşa cum observa C.G. Jung, când trebuie să cedăm micul nostru „eu”, limitat dar cunoscut, în faţa unui Sine lărgit însă necunoscut, sau când trebuie să înlocuim cadre mentale depășite, însă larg acceptate, cu forme mentale mai eficace dar inedite, putem trăi angoasa teribilă – totuși iluzorie – a sfârșitului eului nostru şi al lumii noastre. De aceea lumile, realităţile palpate în ficţional pot părea aleatorii şi monstruoase, chiar apocaliptice, pe când ele nu sunt decât imagini, sisteme de simboluri ale adevărurilor psihice şi spirituale pe cale de apariţie, aflate într-o mişcare şi într-o schimbare perpetuă.

În orice caz, este destul de evident faptul că asistăm astăzi la o nouă expansiune a conștiinței noastre actuale, prin intermediul eforturilor duse pe mai multe fronturi exploratorii, printre care ştiinţele microcosmosului şi macrocosmosului, psihologiile alternative, redescoperirea marilor tradiţii spirituale non-europene şi repunerea lor în legătură cu o veche tradiţie primordială, neuroștiințele, transdisciplinaritatea şi alte încercări de sinteză între ştiinţă, religie, artă, psihologie, educaţie reprezintă câteva exemple posibile și simptomatice. O lărgire de conştiinţă pe care poeţii şi artiştii ar trebui să o mărturisească cu tenacitate şi curaj prin chiar vieţile lor, prin luările lor de poziţie şi prin operele lor, dacă vor să-şi păstreze rolul esențial de celule emoţionale şi vizionare în metabolismul general al umanităţii.

Trăim într-o perioadă de răspântie în care mai multe revoluţii au avut şi au loc : revoluţia tehnico-ştiinţifică, revoluţia socială, revoluția ecologică, revoluţia spirituală, într-un cuvânt o mare revoluţie civilizaţională, dacă putem spune aşa. Amestecarea raselor, a culturilor şi a popoarelor a dat probabil lovitura de grație, cutremurul de proporţii necesar depăşirii marilor bariere naturale, a transgresării numeroaselor îngrădiri mentale artificiale, a trecerii anumitor praguri cantitative şi calitative ale umanului. Ne aflăm la sfârşitul unei epoci dominate de puternica legitimitate raţionalistă, de logica lineară şi pragmatică a mentalului pur şi dur, care refuză cu îndârjire alte modalităţi complementare de abordare a naturii, a omului, a societăţii şi a cosmicului. Gândirea strict raţională, utilizând operaţii binare, opozitive, ale cărei valenţe previzionale, totalizante şi holistice sunt drastic limitate, începe să-şi piardă locul de cinste, încet şi poate irevocabil, în beneficiul unei gândiri hrănite şi de alte dimensiuni ale umanului, printre care psihicul ocupă primul loc.

Pentru această „a treia materie”, cum numea filozoful Stefan Lupaşcu psihicul, materie de legătură între corp şi spirit, între vizibil şi invizibil, între microcosmos şi macrocosmos, punte între actualizarea şi potenţializarea nivelurilor realităţii şi ale percepţiei realităţii, între biologic şi noologic, pentru această „a treia materie” a psihismului, care ar trebui să încheie o nouă alianță cu raţionalitatea precedentă în vederea unei supra-psiho-raţionalităţi, poeţii, artiştii, reprezintă probabil cobaii, pionierii, sau poate martorii şi premergătorii.

Asumându-se drept „dezlimitatori de conştiinţă”, cum spunea scriitorul francez Charles Duits, în interiorul unei ecologii spirituale înţeleasă acum la scară planetară, poeţii, artiştii, nu vor face decât să-şi respecte „responsabilitatea vizionară”, aşa cum le-a fost ea dată dintotdeauna, de la înfiinţarea lumii.

__________

^[1] O primă versiune scurtă a acestui text a fost prezentată la congresul „Science et Conscience”, Université de Strasbourg, mai 2004 ; o a doua versiune mai lungă a fost publicată în volumul colectiv La Transdisciplinarité, un Chemin vers la Paix », sous la coordination de Richard Welter, Paris, les Editions Jouvence, 2014 ; textul actual reprezintă o a treia versiune, tradusă în română și actualizată.

² Vezi definiţia lui Basarab Nicolescu din Transdisciplinaritatea. Manifest, Polirom, 2007.

[Vatra, nr. 12/2022, pp. 22-25]