Argument

Revista „Vatra” a promovat cu consecvență de-a lungul timpului dialogul cu alte culturi, în contextul provocărilor globalizării și al relației dintre tradiție și modernitate, într-o epocă a glisărilor epistemice, în care se relevă autoritatea unor concepte definitorii precum „sincronie”, „adaptabilitate”, „identitate”, „alteritate”, „pluralism”, concepte prin lentilele cărora pot fi descifrate particularități culturale diverse, de la reacții de adaptare și de comprehensiune, la sincronizarea, necesară, cu „ambianța” unui timp, loc și stil. Cultura reprezintă, astfel, o cale de acces către sensurile tutelare ale umanului, un vehicul de sens și de valoare estetică dintr-o limbă în alta, legitimând o șansă posibilă de sincronizare cu universalitatea, într-o lume a globalizării și sincronismului accelerat, relevantă fiind totodată necesitatea de a plasa în centrul dezbaterilor actuale fenomenul dialogului multicultural, revelator vector al progresului cultural. Așa se explică deschidere tot mai largă a revistei „Vatra” și a rubricilor sale către dialogul intercultural și către expresia culturală maghiară, prin traduceri sau interviuri, prin rubrici noi sau vechi dedicate creațiilor literare ale autorilor de origine maghiară (Gesta hungarorum, Ce scriu ungurii, Vecinătăți etc.). Dincolo de foarte cunoscutele similitudini, analogii sau corespondențe între operele unor scriitori (Eminescu-Madách, Ady-Goga, Șt. O. Iosif-Arany János, Jókai-Sadoveanu etc.), interferențele româno-maghiare s-au materializat în câteva cărți semnificative ale unor critici literari români despre literatura maghiară: Ion Chinezu, Aspecte din literatura maghiară ardeleană (1930), Nicolae Balotă, Scriitori maghiari din România. 1920-1980 (1981), Avram P. Todor, Confluențe literare româno-maghiare. Eseuri (1983), Gavril Scridon, Istoria literaturii maghiare din România. 1918-1989 (1996), Mircea Popa, Apropieri literare și culturale româno-maghiare (1998), Tereza Periș Chereji, Interferențe teatrale româno-maghiare (2000), Valentin Trifescu, Legături culturale româno-maghiare. Studii și material (2022). În același timp, relevantă este și aderența unor intelectuali români la ideologia transilvanismului, cu particularitățile sale pregnante (istoria, preferința pentru rigoare și spiritualitate etică, realismul, toleranța față de ceilalți etc.). Transilvania este, cu adevărat, o zonă de convergență culturală, în care cele două literaturi, română și maghiară, au coexistat în sfera unor contaminări reciproce, prin confluențe benefice plasate în orizontul multiculturalității.    

Dosarul tematic Ungurii citiți de români este, pentru noi, un exercițiu de interpretare a literaturii maghiare contemporane, într-un spațiu în care interferențele culturale româno-maghiare, cu toate ezitările și discontinuitățile lor, au presupus un efort de cunoaștere reciprocă și de dialog fecund ca forme de structurare a unei expresii identitare situate sub tutela peisajului transilvan, a specificului local cu valențele sale estetice și etice. Revista „Vatra” continuă, prin acest dosar tematic, o tradiție a comunicării și dialogului, a înțelegerii și interpretării literaturii maghiare. Le mulțumim cu recunoștință tuturor colaboratorilor noștri la acest număr.

Revista Vatra

*

I. Vatra-Dialog

cu

MARKÓ Béla

„Trebuie să avem propria noastră viață, totdeauna am militat pentru așa ceva, dar trebuie să și învățăm de la ceilalți. Românii de la maghiari, maghiarii de la români.”

— Stimate domnule Markó Béla, aș dori să vă întreb, pentru început, ce a însemnat pentru dvs. copilăria? În ce mod au lăsat anii copilăriei „urme” în imaginarul, în memoria sau în creația dvs. literară? Care sunt cele mai relevante  amintiri ale copilăriei dvs.?

— Am fost copil cam de mult, în anii cincizeci și la începutul anilor șaizeci, într-un regim când lumea adulților a fost umbrită de temeri. Părinții mei au încercat să mă protejeze tot timpul de această lume, cu excepția discursului dublu care a caracterizat viața tuturor. Generația mea a învățat că la școală trebuie să vorbești altfel decât acasă, iar această duplicitate ne-a marcat pe termen lung. Cred că de aceea suntem atât de sensibili și astăzi la acel discurs mincinos prin care unii politicieni vor să câștige simpatia opiniei publice. În toamna anului 1956 am avut numai cinci ani, dar îmi amintesc și astăzi cum tatăl meu în fiecare seară a dat radioul cât se poate de încet și asculta cu urechile lipite pe aparat știrile despre revoluția din Ungaria. La fel, nu pot uita că în preajma Crăciunului am avut perdelele trase toată ziua ca nu cumva cineva să observe bradul, fiindcă tatăl meu care era inginer agronom ar fi putut avea probleme că noi sărbătorim în 24 decembrie cu pom de crăciun și nu în 30 decembrie cu „pom de iarnă” și „Moș Gerilă” ca orice fidel al regimului. Mă sperie și astăzi încercările de îngrădire a libertății de gândire. Aceste lucruri nu se uită, cei de vârsta mea simt de la o poștă mirosul dictaturii, să mă exprim așa. Totuși, în pofida regimului, am fost un copil norocos. Am crescut în Târgu Secuiesc, un orășel unde a contat mult dacă cineva a avut vreun talent, în desen, în muzică, în sport, în literatură, în orice. Recunosc, am avut note foarte bune, dar au fost și mai importante preocupările mele în afara orelor. De mic copil scrisesem niște poezioare, dar în aceeași măsură m-a interesat fizica, chimia sau matematica. Până astăzi succesele mele cele mai mari se leagă de diferite experimente, încă în clasa a cincea am construit un mic electromotor din piese improvizate sau am umplut niște baloane cu hidrogen obținut din zinc și acid clorhidric, câștigând admirația copiilor din strada noastră. De altfel, la vremea respectivă încă eram convins că literatura este produsul imaginației și propria noastră biografie nu ne oferă subiecte pentru proză sau poezie. Ulterior mi-am dat seama de greșeala mea. Trebuie numai să scotocim între amintiri și vom vedea că în istoria familiei noastre se regăsește tot ce este necesar pentru o literatură autentică. Fericire și suferință, revoltă și compromis, fidelitate și infidelitate, împlinire și dezamăgire. Bunicul meu din partea tatălui a fost un bătrân țăran secui în copilăria mea, nimic mai mult, dar încetul cu încetul i-am cunoscut biografia și cu surprindere am aflat că a fost prizonier în Rusia în primul război mondial, iar în anii douăzeci a stat opt ani în America, cu o întrerupere de câteva luni după patru ani. A muncit la o oțelărie din Detroit pentru a câștiga ceva bani. A trimis banii acasă, iar bunica mea a reconstruit casa și a cumpărat pământ. Mai târziu comunismul i-a obligat să intre în colectiv, împreună cu pământul luat din acei dolari. Aș putea continua cu povestea celorlalți membri ai familiei mele. Da, astăzi știu deja, copilăria este o nesecată sursă de inspirație.

— Cum s-a răsfrânt experiența studiilor universitare asupra biografiei dvs. intelectuale și, în general, asupra scrisului dvs.?

— Universitatea a însemnat mult mai mult în viața mea, nu numai diploma de maghiară-franceză în sine. Am decis abia în clasa a unsprezecea că voi da admitere la filologie. Mai înainte voiam să mă fac inginer electrician. Orice specialitate am avea, cred că este nevoie de universitate pentru a ne însuși capacitatea de a face ordine între informațiile pe care le deținem. Avem nevoie de o scară a valorilor, de ierarhii, de cronologii și de fel de fel de sisteme pe care ulterior le vom contesta sau chiar le vom bulversa. Ca filolog pentru mine a contat eventual mai mult în anii studenției cenaclul literar decât cursurile și seminarele. A existat un cenaclu literar maghiar la Cluj care s-a întrunit în fiecare vineri seara în sediul de acolo al Uniunii Scriitorilor, la etaj, peste Librăria Universității, mi se pare că tot acolo se află și astăzi Filiala. Au participat mai ales studenți, câteodată nouăzeci sau o sută de persoane. Timp de doi ani eu am fost președintele acelui cenaclu. Am învățat enorm de mult în acei ani. Mi-am însușit abilități de organizare și de conducere. La fel, am învățat, împreună cu colegii mei din conducere, cum să dejucăm cenzura. Tot acolo mi-am dat seama cât de importantă este critica sinceră, pertinentă, de multe ori nemiloasă. Nu i-am menajat nici pe prietenii cei mai apropiați dacă au adus ceva mai slăbuț. Am demolat minuțios textele șubrede, poezie sau proză, am fost necruțători, dar așa este critica. Așa ar trebui să fie. În ceea ce mă privește am fost prezent și pe paginile maghiare ale Echinoxului. La un moment dat am inițiat editarea unei antologii a tinerilor poeți maghiari, a apărut la Editura Dacia cu titlul „Varázslataink” (Vrăjile noastre), care era și titlul uneia dintre poeziile mele incluse în volum, dar cenzura a scos în ultimul moment textul, când nu se mai putea schimba coperta fiindcă era deja tipărită. Am avut și astfel de experiențe. Oricum, o generație tânără trebuie să caute posibilitatea schimbului de idei, inclusiv în condițiile cele mai vitrege. Aceste întruniri sunt foarte importante, am învățat și eu o dată pentru totdeauna că literatura nu înseamnă numai texte, ci și instituții, deci tot ce considerăm „viață literară”.

— Ce semnificație are lectura pentru dvs.? Citiți mult? Cum citiți și ce anume? Citiți literatura românească de azi? Cum o resimțiți? Aveți afinități cu ea?

— Totdeauna am citit mult, dar astăzi ceva mai puțin ca altădată. Cândva citeam repede, fără oprire, fără întoarcere, cu o sete de nepotolit. Astăzi citesc altfel, mai încet, mă și opresc deseori, iau notițe. Citesc multă poezie, multe eseuri, mai puțină proză. În ultima vreme istoria, mai ales memoriile au o importanță din ce în ce mai mare pentru mine. Mă obsedează ideea că dacă vom cunoaște mai bine trecutul, vom înțelege mai ușor prezentul și viitorul. Eventual nu vom comite aceleași greșeli ca înaintașii noștri. Bineînțeles, citesc și literatură românească, dar nu destul. Revistele de literatură, de exemplu, diferă de cele maghiare, fiindcă publică mult mai multe cronici și încearcă să aibă în fiecare moment pulsul vieții literare. La fel, sunt diferențe interesante, chiar incitante între poezia și proza scrise în limba română sau maghiară. Trăim în aceeași parte a Europei, mulți scriitori maghiari în aceeași țară sau același oraș ca și scriitorii români, dar totuși, scriem altfel. Realitatea contemporană ne leagă, iar moștenirea culturală ne deosebește. Poezia românească parcă este înrudită cu cea franceză, poezia maghiară cu cea germană. Iar romanul românesc este mult mai nemilos, mult mai sumbru câteodată, în timp ce romancierii maghiari sunt mai sentimentali, mai permisivi în descrierea societății contemporane. Summa summarum, nici nu știm ce bogăție ne oferă Transilvania, inclusiv în literatură, prin conviețuirea diferitelor culturi. Sunt convins că dacă citim cu atenție literatura scrisă în cealaltă limbă, vom deveni mai empatici.

— Cum, când și de ce ați început să scrieți literatură? Ați avut mentori? Ați avut cărți și autori favoriți? De ce, când, cum scrieți? Care e relația dintre poezie și simțuri, dintre lirism și senzorialitate, dintre trăire și idee poetică?

— Abia aveam câțiva ani când mama mea mi-a citit deja din marii poeții maghiari ai secolului nouăsprezece, Arany János și Petőfi Sándor. Am avut șansa deci deja în familie să încep cu cei mai buni, i-am descoperit și nu i-am mai pierdut, de atunci scriu poezie. O altă șansă mi s-a oferit în școală fiindcă profesorii mei de literatură m-au urmărit și m-au ajutat tot timpul. Mi-au recomandat cărți, mi-au corectat textele. Am avut aceeași experiență mai târziu ca student. Scriitorii deja consacrați încercau să-i promoveze pe cei tineri, să le netezească calea. Ulterior cred că dictatura ne impune să fim solidari între noi, în timp ce în democrație avem impresia falsă că talentul se evidențiază oricum. Da, susținerea noilor generații era preocuparea permanentă a vieții literare de atunci. Eu nu am avut un mentor, mai bine zis, am avut mai mulți. Cred că nu am fire de învățăcel, de ucenic, nu am avut și nu am idoli. Dar aș putea, totuși, să mulțumesc multora că m-au susținut. Numai că din păcate majoritatea lor nu mai sunt între noi, ca de exemplu Kányádi Sándor, Lászlóffy Aladár, Székely János sau Sütő András. De ce scriu? La această întrebare aș fi răspuns cândva că pot transmite ceva din mine celor din jur, deci pot învinge moartea. Dar nu mai sunt atât de patetic. Cred că poezia pur și simplu ne dă posibilitatea unei abordări diferite. Un fel de hapax legomenon. O altă intrare în aceeași clădire care astfel ne oferă o priveliște surprinzătoare. Prin poezie vom cunoaște dintr-un alt unghi ideile și sentimentele noastre. Avem cu toții acea experiență stranie când intrăm într-un oraș sau o stradă din altă direcție decât cea obișnuită și dintr-odată se schimbă totul. Rostul poeziei este acesta și atât. Să găsești cealaltă intrare, cealaltă abordare și să descoperi noutatea într-o lume arhicunoscută.

— Cum vi se pare receptarea poeziei dvs.? V-a înțeles critica esența, substanța poemelor?

— În ultima vreme destul de rar, dar în tinerețe am scris și eu critică regulat. Câțiva scriitori mai în vârstă s-au și supărat pe mine, fiindcă pe lângă aprecieri i-am și criticat pe ici-colo. La urma urmei nici mie nu mi-a plăcut niciodată, firește, dacă am fost criticat, dar ulterior de fiecare dată mi-am dat seama că am învățat din acele critici. Nu recunoaștem ușor, dar știm cu toții foarte bine când are dreptate cronicarul. În general poeziile mele sunt receptate foarte bine, am multe cronici aici și în Ungaria când îmi apare o carte. Tot așa, în cazul cărților traduse în limba română cronicile au fost pertinente, nu am avut sentimentul că nu sunt înțeles. Am și nemulțumiri câteodată, firește, atunci când simt că sunt privit ca o curiozitate sau chiar ciudățenie, un fost politician care scrie niște versuri bunicele. Eu prima dată am fost poet și mai târziu m-am implicat în politică. Oricum, politica este trecătoare, iar poezia bună ar trebui să dăinuie. Pe de altă parte, inclusiv experiența politică poate să fie o sursă de inspirație. Sunt conștient că totul depinde de capacitatea noastră de a formula adevăruri eterne cu ajutorul poeziei, dar nu aș putea accepta ideea unei literaturi pure, fără orice conexiune cu cotidianul. Poeții ar putea să anunțe și ei pe firmă ca unii croitori cândva: lucrăm cu materialul clientului.

— Aveți anumite tabieturi ale scrisului, anumite momente privilegiate, sau dimpotrivă, mai puțin faste, un spațiu predilect, deprinderi specifice ale creației?

— Am și eu tabieturile mele, recunosc. Scriu de exemplu numai acasă, mai ales poezie sau eseuri. Au fost perioade când mă apucam de scris seara și dacă nu trebuia să mă scol foarte devreme, continuam noaptea până-n zori. Astăzi scriu mai degrabă după masă, eventual dimineața. Am anumite deprinderi, dar mă și feresc de ele. Rutina poate să fie periculoasă, îți poate sugera că de împrejurări depinde succesul, nu de tine. Totuși, contează și ambianța. De acum câțiva ani am scris mai multe volume de haiku. Trei versuri, șaptesprezece silabe, oriunde poți lucra pe un astfel de text, îl poți ține minte fără hârtie sau calculator. Pentru un haiku îmi trebuia cel mult o oră, cât făceam cu avionul între București și Târgu-Mureș sau Cluj. De altfel, pentru orice text mai lung ca un haiku am nevoie de hârtie și pix. Unele obiceiuri chiar rămân. Am avut mașină de scris încă din anii studenției, iar astăzi folosesc tot timpul calculatorul, dar poeziile le scriu cu pixul și când sunt gata, le introduc în calculator, eventual mai modificând câte ceva. Ceea ce înseamnă probabil că în adâncul sufletului meu sunt un conservator, nu am încredere în lumea virtuală. Dar mai progresez și eu, eseurile mi le scriu deja direct cu calculatorul. Nu cred că trebuie să așteptăm inspirația ca să ne apucăm de ceva. În general nu cred în magia scrisului. Cred în talent și în muncă. Multă muncă. Mai nou am un caiețel cu idei din care ar putea să iasă vreo poezie. Mai deschid din când în când acest caiețel, îmi recitesc notițele și dacă am impresia că voi putea să dezvolt o anumită temă, mă apuc să scriu textul propriu-zis. Mi-am păstrat un singur tabiet de la început: căutarea. Caut și astăzi forma de exprimare cea mai potrivită.

— Timpul este substanța inefabilă din care suntem alcătuiți, cum spunea Borges. Există, în opinia dvs., un timp al creației, privilegiat, compensatoriu, „îmblânzit”, idealizant, spre deosebire de cel „fizic”? În ce raporturi sunteți cu timpul, ca scriitor, dar și ca om, din perspectiva existenței cotidiene?

— Literatura pentru mine este o oportunitate de a călători în timp, înainte și înapoi. Când scriem, aplicăm de fapt aporia lui Zenon că Ahile nu o va ajunge în urmă pe broasca țestoasă dacă aceasta a plecat mai devreme. Scrisul este o încercare de a fugi de moartea care ne urmărește. Seamănă cu visul, fiindcă și atunci când visăm, în somn, învingem timpul. Nu știu dacă există o explicație științifică la paradoxul că în vis într-un timp foarte scurt, probabil în câteva secunde ni se întâmplă lucruri care în realitate ar necesita eventual ore sau zile întregi. Călătorim, ne rătăcim în orașe necunoscute, așteptăm trenul, dar nu vine, iar când vine totuși, îi pierdem din fața ochilor pe cei dragi și degeaba încercăm să-i regăsim. Câteodată păstrăm aceste vise în memoria noastră tot atât de vii, parcă ele ni s-ar fi întâmplat în viața reală. Ca și pasiunea pentru haiku, am scris o vreme mai multe volume de sonete. Sonetul este, tot așa, comprimarea timpului, fiindcă o viață întreagă trebuie să încapă în patrusprezece versuri. Mai mult, aceste patrusprezece versuri înseamnă eternitatea. Nu cred în veșnicie, dar sunt convins că prin creațiile noastre ne prelungim viața, iar cei cărora le transmitem aceste creații, la rândul lor își vor prelungi și ei propriul destin. Dacă în câteva secunde de somn încape un vis lung, câte și câte vise sau visuri pot încape într-o viață întreagă.

— S-a spus că poezia e rezultatul unei combinații rodnice între memorie și imaginație, între livresc și senzorialitate, himeric și cotidian. În ce relație sunteți cu propriul scris? Dumneavoastră scrieți poemele, sau ele vă scriu pe dumneavoastră? Vă simțiți locuită de o forță neștiută, în momente favorabile, de inspirație? Sau considerați că versurile sunt confecționate cu trudă, tehnică lirică, meșteșug?

— Așa cum am spus, pentru mine inclusiv un poem este o călătorie. Povestea unei căutări. Istoria unei confruntări. Întrebarea este dacă vom reuși să învingem forma, sau invers, forma ne va învinge pe noi. Vom reuși oare să nu dispărem în spatele sintagmelor? Da, scrisul este un fel de explorare. Descoperirea necunoscutului, a tuturor năzuințelor, patimilor, sentimentelor care se ascundeau în noi și până acuma, numai că nu le-am observat. Exploratorul trebuie să se întoarcă nevătămat pentru a ne da știre despre tot ce a văzut. Ceea ce presupune stăpânirea impecabilă a limbii. Eu nici nu am încercat să scriu poezie decât în limba mea maternă. Publicistică sau mici eseuri am mai scris și în română.

— Cum percepeți tema interferențelor culturale româno-maghiare, dacă ne gândim, de pildă, la ideea scriitorilor din jurul revistei „Erdélyi Helikon” de a crea legături, punți și alte forme de solidaritate între literaturile maghiară, română și săsească din Ardeal?

— Scriitorii maghiari dintre cele două războaie, Kós Károly și alții au elaborat o ideologie extraordinară: transilvanismul. Conform acestei ideologii avem cu toții aici în Ardeal propria noastră istorie, propriile tradiții, dar totuși, există și o spiritualitate comună care provine din interacțiunea diferitelor culturi, o conviețuire câteodată rodnică, altădată conflictuală. Acești scriitori au tradus mult din literatura română, au încercat să stimuleze cunoașterea reciprocă în timp ce în mod firesc au militat pentru păstrarea propriei identități naționale. Dar aș putea să aduc exemple grăitoare și în cazul scriitorilor români ardeleni. După cum știu, prima carte a lui Liviu Rebreanu a apărut în limba maghiară. Transilvanismul, în opinia mea, într-o formă mai mult sau mai puțin latentă există și astăzi. La începutul anilor șaptezeci, când am fost student la Cluj, în pofida politicii ceaușiste de deznaționalizare și asimilare, ne-am înțeles bine cu colegii români. Venind dintr-o lume destul de izolată, pe mine m-a ajutat foarte mult contactul permanent cu studenții români și sași de la Filologie. De unii dintre ei mă leagă un fel de prietenie și astăzi, cu toate că ne întâlnim mai rar. Mă gândesc de exemplu la Al. Cistelecan care mi-a fost coleg de an, sau la Adrian Popescu care era în ultimul an când am început eu. Atunci și acolo mi-am format o oarecare empatie transilvană. Probabil nu este întâmplător că mai târziu am tradus mai ales din autori români de origine ardelenească, Lucian Blaga, Radu Stanca sau Ștefan Augustin Doinaș. Nemții din păcate au plecat din România, au rămas foarte puțini. Ultima mare generație de sași și șvabi a fost tocmai aceea care a debutat la începutul anilor șaptezeci, Herta Müller, Richard Wagner, Werner Söllner și alții. Deci au existat și există legături între literaturile noastre, dar parcă trăim totuși în lumi paralele. Împreună în aceeași localitate, eventual în același bloc, dar nu ne cunoaștem destul de bine. Trebuie să avem propria noastră viață, totdeauna am militat pentru așa ceva, dar trebuie să și învățăm de la ceilalți. Românii de la maghiari, maghiarii de la români.

— Cum vi se pare lectura operelor scriitorilor maghiari din România efectuată de critica literară românească de ieri și de azi?

— Înainte de 1989 s-a tradus mult, mai ales din română în maghiară, dar și invers. Numai că aceste proiecte s-au subordonat unor interese de ordin ideologic. Ca și recepția lor critică, de altfel. În schimb, astăzi se traduce mai puțin, din păcate, cu toate că văd un interes sincer pentru tot ce s-a tradus din cealaltă limbă. Apariția recentă a unor traduceri ca Trilogia transilvană a lui Bánffy Miklós, tradusă de regretatul Marius Tabacu, a avut un ecou neașteptat de mare. Din cronicile apărute a reieșit că nu ne cunoaștem suficient. Acest roman de exemplu a fost scris încă în perioada interbelică și relatează despre sfârșitul secolului nouăsprezece, începutul secolului douăzeci în Ardeal. Ar fi nevoie de proiecte cuprinzătoare și de cât mulți bani pentru a finanța traducerile reciproce. Sunt și astăzi edituri care mai publică traduceri, noi înșine la Filiala Târgu-Mureș a Uniunii Scriitorilor împreună cu colegii din București avem un astfel de proiect, dar nu este destul. Arta sau literatura ne apropie, politica nu neapărat.

— Ați avut o activitate politică și civică importantă. Cum vedeți această perioadă a biografiei dvs. acum? Ce credeți despre implicarea intelectualilor în politică?

—La vremea respectivă am declarat de multe ori că cele două meniri, de politician și de scriitor, nu sunt compatibile. Ulterior trebuie să recunosc că pur și simplu am căutat o scuză, fiindcă timp de cel puțin un deceniu am tăcut ca scriitor. Da, politica te absoarbe de tot. Literatura la fel. Este adevărat că nu poți fi numai opt ore pe zi politician. Sau câte opt ore poet. Dar literatura poate și trebuie să reflecteze totul. Tot ce gândim, tot ce facem. Nu regret de loc că am făcut politică. Îmi dau seama că astfel mi s-a schimbat inclusiv percepția despre statutul de intelectual. În anii nouăzeci, după primele decepții, majoritatea scriitorilor care se implicaseră în politică, s-au și retras. Eu am fost o excepție, dar nu afirm că activitatea de creație ar trebui schimbată cu cariera politică. Totuși, deteriorarea discursului politic, lipsa de viziune în politica de astăzi se datorează în mare măsură retragerii intelectualilor din dezbaterea publică. Politica nu este o simplă meserie, ne privește pe noi toți și degeaba am încerca să fugim de o anumită răspundere civică față de treburile obștei. Pentru mine arta politicii nu diferă de arta poeziei. Cât am fost politician am încercat să promovez aceleași valori: empatie, apropiere, cunoaștere.

— Care sunt proiectele dvs. de viitor?

— Anul acesta mi-a apărut o carte de eseuri la Editura Kalligram din Budapesta. Titlul ar suna cam așa românește: În așteptarea dictatorului. Îmi iese zilele acestea un nou volum de poezii în limba română la Curtea Veche din București, în traducerea lui Kocsis Francisko, cu titlul: O propoziție despre libertate. Iar în curând voi preda tot la Editura Kalligram din Budapesta o carte de versuri care apare la începutul anului viitor. Apropo de treburile obștei: nu știu câte poeme voi mai scrie, dar în mod cert am o datorie, în primul rând față de mine însumi: memorii.

— Vă mulțumesc foarte mult!

         Interviu realizat de Iulian BOLDEA

[Vatra, nr. 12/2022, pp. 53-61]