Argument

Revista „Vatra” a promovat cu consecvență de-a lungul timpului dialogul cu alte culturi, în contextul provocărilor globalizării și al relației dintre tradiție și modernitate, într-o epocă a glisărilor epistemice, în care se relevă autoritatea unor concepte definitorii precum „sincronie”, „adaptabilitate”, „identitate”, „alteritate”, „pluralism”, concepte prin lentilele cărora pot fi descifrate particularități culturale diverse, de la reacții de adaptare și de comprehensiune, la sincronizarea, necesară, cu „ambianța” unui timp, loc și stil. Cultura reprezintă, astfel, o cale de acces către sensurile tutelare ale umanului, un vehicul de sens și de valoare estetică dintr-o limbă în alta, legitimând o șansă posibilă de sincronizare cu universalitatea, într-o lume a globalizării și sincronismului accelerat, relevantă fiind totodată necesitatea de a plasa în centrul dezbaterilor actuale fenomenul dialogului multicultural, revelator vector al progresului cultural. Așa se explică deschidere tot mai largă a revistei „Vatra” și a rubricilor sale către dialogul intercultural și către expresia culturală maghiară, prin traduceri sau interviuri, prin rubrici noi sau vechi dedicate creațiilor literare ale autorilor de origine maghiară (Gesta hungarorum, Ce scriu ungurii, Vecinătăți etc.). Dincolo de foarte cunoscutele similitudini, analogii sau corespondențe între operele unor scriitori (Eminescu-Madách, Ady-Goga, Șt. O. Iosif-Arany János, Jókai-Sadoveanu etc.), interferențele româno-maghiare s-au materializat în câteva cărți semnificative ale unor critici literari români despre literatura maghiară: Ion Chinezu, Aspecte din literatura maghiară ardeleană (1930), Nicolae Balotă, Scriitori maghiari din România. 1920-1980 (1981), Avram P. Todor, Confluențe literare româno-maghiare. Eseuri (1983), Gavril Scridon, Istoria literaturii maghiare din România. 1918-1989 (1996), Mircea Popa, Apropieri literare și culturale româno-maghiare (1998), Tereza Periș Chereji, Interferențe teatrale româno-maghiare (2000), Valentin Trifescu, Legături culturale româno-maghiare. Studii și material (2022). În același timp, relevantă este și aderența unor intelectuali români la ideologia transilvanismului, cu particularitățile sale pregnante (istoria, preferința pentru rigoare și spiritualitate etică, realismul, toleranța față de ceilalți etc.). Transilvania este, cu adevărat, o zonă de convergență culturală, în care cele două literaturi, română și maghiară, au coexistat în sfera unor contaminări reciproce, prin confluențe benefice plasate în orizontul multiculturalității.    

Dosarul tematic Ungurii citiți de români este, pentru noi, un exercițiu de interpretare a literaturii maghiare contemporane, într-un spațiu în care interferențele culturale româno-maghiare, cu toate ezitările și discontinuitățile lor, au presupus un efort de cunoaștere reciprocă și de dialog fecund ca forme de structurare a unei expresii identitare situate sub tutela peisajului transilvan, a specificului local cu valențele sale estetice și etice. Revista „Vatra” continuă, prin acest dosar tematic, o tradiție a comunicării și dialogului, a înțelegerii și interpretării literaturii maghiare. Le mulțumim cu recunoștință tuturor colaboratorilor noștri la acest număr.

Revista Vatra

I. Introducere

Iulian BOLDEA

Receptarea literaturii maghiare de către critica literară românească

În perioada interbelică, s-a manifestat în rândul intelectualilor români ardeleni un interes constant pentru studierea literaturii maghiare și a relațiilor culturale și literare româno-maghiare. În cadrul acestei generații de intelectuali, proeminentă este personalitatea lui Ion Chinezu, critic literar important, autorul primei sinteze de referință despre literatura maghiară din Transilvania, Aspecte din literatura maghiară din Transilvania (1919-1929), publicată la Cluj, în 1930, carte care, datorită valorii sale documentare și exegetice, s-a bucurat de un ecou important în presa de limbă maghiară, fiind considerată cea mai semnificativă și sistematică analiză a literaturii maghiare ardelene din primul deceniu de după Unirea din 1918¹. Nicolae Balotă consideră chiar că la performanța exegetică a lui Chinezu nu au ajuns nici unii dintre criticii literari maghiari ai epocii². Cartea lui Ion Chinezu este o abordare sistematică și riguroasă a literaturii maghiare a deceniului dintre 1919 și 1929, încadrată în climatul cultural al epocii și constant raportată la literatura română. În această carte, literatura maghiară transilvană este studiată pe genuri, surprinzându-se unele diferențieri relevante între generații, curente și orientări estetice. Ion Chinezu reliefează transformările și evoluția literaturii maghiare din Transilvania, în condițiile unui nou context social-politic, semnificativ fiind faptul că, în aceeași perioadă, profesorul universitar György Kristóf a publicat, în 1929, volumul de studii Zece ani de literatură maghiară în România³. După anul 1919 cultura și literatura maghiară din Transilvania capătă consistență, mai ales prin scriitorii grupați în jurul revistei clujene Erdélyi Helikon, publicație care a imprimat unitate literaturii maghiare ardelene, prin tematică, specific local sau regional, dar și prin depășirea antinomiilor tradiționalism/ modernism. Ion Chinezu este, de fapt, cel care a analizat procesul de deprovincializare a literaturii maghiare din Transilvania prin centrarea periferiei în plan cultural și literar, în condițiile în care, în mod paradoxal, „maghiarii au căpătat statutul de minoritari”⁴. Ion Chinezu consideră că literatura maghiară din Transilvania și-a configurat un specific regional, definind statutul și condițiile sale de dezvoltare: „În aceste decenii așadar (…) nu se poate vorbi despre o literatură maghiară ardeleană în înțelesul de azi al cuvântului, despre o literatură definită printr-un conținut local, prin tendința afirmării unui caracter specific regional sau măcar prin criteriul exterior al unei grupări mai de seamă. (…) Noua viață de stat aduce și pentru maghiarime o mulțime de probleme noi, impune o strângere a rândurilor, o revizuire radicală a ideilor, determină căutarea unei atitudini potrivite stărilor schimbate. Abia acum Ardealul începe să fie descoperit, în înțelesul viu al cuvântului, pentru literatură”⁵.

Regionalismul a reprezentat modalitatea prin care literatura maghiară din Transilvania și-a configurat identitatea, raportându-se la istoria și la geografia localistă transilvană, concentrându-se pe valori proprii și distanțându-se de diverse modele canonice centraliste, în măsura în care transilvanismul a însemnat dezvoltarea unor modalități de comunicare între români și maghiari mai ales prin intermediul revistelor de cultură. Promotori importanți ai transilvanismului au fost unii intelectuali maghiari, care au militat pentru o apropiere reală între românii și maghiarii ardeleni, istoricul și criticul literar Béla Pomogáts considerând că „scriitori de la revista Erdélyi Helikon – departe de a considera un compromis politic apropierea culturală a etniilor din Ardeal – au crezut sincer în forța ideii transilvaniste, în numele căreia era posibilă reconcilierea națională și cooperarea literară […]. Reprezentanții grupării literare din jurul revistei Erdélyi Helikon și-au asumat acest nobil rol, urmărind ca în numele «ideii ardelenești» să înfăptuiască solidaritatea dintre literaturile maghiară, săsească și română”⁶.

Pe de altă parte, în perioada interbelică, unii intelectuali români au avut anumite rezerve în ceea ce privește promovarea transilvanismului cultural, iar la sfârșitul anilor ’30, în contextul ascensiunii unor grupări de dreapta cu caracter xenofob, transilvanismul nu a mai fost susținut de către intelectualii români, disponibilitatea pentru dialog intercultural și pentru cunoaștere reciprocă rămânând dezechilibrată⁷. Reluarea legăturilor culturale româno-maghiare, „reconstruirea podurilor” (Béla Pomogáts) a fost realizată abia în perioada 1945-1948, când cooperarea culturală și literară dintre maghiari și români a cunoscut o perioadă de consolidare și de nuanțare teoretică⁸. În sfera studiilor culturale interbelice, criticul literar Al. Dima a ezitat să folosească termenul de regionalism cultural sau literar, lansând și teoretizând conceptul alternativ de „localism creator”, concept din sfera geografiei literare care se fundamenta pe arhitectura unei literaturi inspirate de sfera unui loc, a unui timp, a unui stil și a unei ambianțe specifice, individualizate, cu identitate precisă. Criticul și istoricul literar Gheorghe Manolache nuanțează aceste idei, într-o abordare hermeneutică ce se bazează pe o „perspectivă plurală, mozaicată, fragmentară”, decisă de anumite particularități locale⁹. Teza „localismului creator” se baza pe un regionalism ce excludea orice tară a provincialismului: „Formula «localismului creator» – trebuie să acceptăm dintru început – nu corespunde exact și nu se acoperă noțional cu expresia de o mai frecventă circulație a «regionalismului cultural». «Localismul» teoretizează și militează pe baza realității geografico-sociale imediate, vii și concrete a «locului», pe când «regionalismul» se construiește pe existența mai generală, mai vagă și deci mai puțin reală a «regiunii». Termenul «regionalism» și-a creat apoi, o faimă atât de tristă prin imixtiunea în cuprinsul său a unor elemente de politică centrifugă, încât depărtarea lui din sferele culturii chiar, ar fi de dorit”¹⁰.

Localismul creator teoretizat de Al. Dima, poate fi perceput ca alternativă conceptuală la literatura regionalistă transilvană, dar și la literatura Centrului, fără să fie prin aceasta diminuate posibilitățile dialogului și ale confluențelor literare româno-maghiare, criticul considerând că istoria joacă rolul unui vector al apropierii și comuniunii, în măsura în care localismul creator a existat  de mult timp în spațiul cultural românesc. În această privință, se poate considera că viziunea lui Al. Dima este una anticentralistă, situată în antiteză cu centralitatea culturală politică, prin atitudinea specificului regional, eliberat de orice tutelă nivelatoare. De altfel, Gheorghe Manolache consideră că „«transparent» sau (ne-), provincia literară rămâne o structură secundară și dependentă – tocmai prin tensiunea care se menține între ea și centru [București!] – de modalitatea de operare a «gândirii tari». Chiar dacă nu se anihilează reciproc, provincia și centrul literar, nu se contopesc totuși, spre a realiza sinteza culturală!”¹¹.

Pe de altă parte, relațiile culturale și literare româno-maghiare au cunoscut în timp un traseu al comunicării integrator, cu perioade de flux și de reflux, prin intermediul unor edituri (Kriterion de pildă), prin reviste de cultură, prin traduceri de excelent nivel, prin recenzii de cărți și reviste care au reflectat un efort de cunoaștere reciprocă și de dialog fecund. În privința intelectualilor români care cunosc limba maghiară și care sunt interesați de literatura maghiară și de legăturile culturale dintre cele două etnii din Transilvania, numărul acestora s-a diminuat, în perioada postbelică publicându-se cu toate acestea volume importante, al căror număr s-a diminuat totuși mult după 1990. Intelectuali români precum Ion Chinezu, Avram P. Todor, Gavril Scridon, Nicolae Balotă sau Mircea Popa s-au preocupat temeinic de legăturile literare și culturale româno-maghiare, domeniu aflat însă în acest moment într-un anumit declin. Studierea legăturilor literare și culturale româno-maghiare a fost ilustrată, în ultimii ani de contribuțiile științifice de dată recentă ale unor cercetătoare tinere (Enikő Olcar, Enikő Pál, Imola Katalin Nagy), Valentin Trifescu constatând că avem de a face cu un proces de sărăcire a culturii românești, deoarece „necunoașterea celuilalt înseamnă, în același timp, și necunoașterea propriei noastre identități.”¹² Perioada comunistă a fost, cum se știe, o epocă în care posibilitățile de dialog între cele două culturi și literaturi s-au materializat în cărți de interviuri care ilustrau fenomenul bilingvismului¹³, sau în volume ce și-au propus în mod explicit o reconstruire a podurilor între cele două culturi.

Transilvanismul poate fi perceput ca o atitudine la care au aderat și o serie de intelectuali români transilvăneni, Ion Chinezu fiind foarte atent la fenomenul regionalismului transilvan și la conceptul de identitate culturală. Într-un articol de aspect programatic, Bilanț ardelean, criticul a conturat particularitățile românilor din Transilvania față de cei din alte provincii, considerând că modul de comunicare cu alteritatea este trăsătura distinctivă fundamentală. În viziunea lui Ion Chinezu, individualitățile se raportează mereu la valorile colective, care au o relevanță etnică și etică în același timp: „În nicio altă parte a țării nu se gândește și nu se vorbește atât de plural ca aici. «Noi și el» sau «noi și ei» este o categorie de gândire pentru cetățeanul ardelean […]. Ne gândim la acele basoreliefuri primitive în care figurile abia se detașează de fond./ În ordine culturală această etapă spirituală se traduce prin uneori foarte îndelungi sincope de susceptibilitate pentru creația individuală, prin accentuarea laturii sociale a culturei ca finalitate etică, prin înglobarea așa dar a oricărei manifestațiuni personale în economia totului”¹⁴. Ion Chinezu subliniază faptul că românii transilvăneni, formați în spiritul idealurilor iluministe și latiniste, au asimilat o conduită morală și culturală specifică, excluzând elitismul, asumându-și un set de valori particulare: „Ardealul a adus pe planul țării întregi această tară a trecutului: spiritul rigid, pluralist, cu netăgăduite virtuți de masă, dar lipsit de supleță, incapabil de multe ori de a se articula individual”¹⁵. Pentru Ion Chinezu relevantă este tradiția constructivă, activistă a românilor ardeleni percepută ca implicare și afirmarea a spiritului național, criticul propunându-și, prin revista Gând Românesc „să mobilizeze toate energiile bune ale acestei părți de țară”. Cunoscând aproape la fel de bine româna, maghiara și germana, Ion Chinezu a fost primul intelectual român care a dedicat o istorie literaturii maghiarilor din Transilvania, interpretând particularitățile transilvanismului și considerând că geografia și istoria Transilvaniei sunt toposuri dominante¹⁶ ale unei literaturi caracterizate de „melancolice evocări istorice, din dibuirea unor fire subterane ce ar uni, prin veacuri, pe deasupra deosebirilor de rasă, cele trei neamuri de pe acest pământ”¹⁷.

Ion Chinezu a fost preocupat de relieful cultural plurietnic al Transilvaniei, dincolo de interesul său pentru literatura maghiară din Ardeal, semnificativă fiind activitatea de traducător, din proza lui Domokos Sipos, Miklós Kisbán (Miklós Bánffy) sau Áron Tamási, cum remarcă Nicolae Balotă¹⁸. În acest fel, Ion Chinezu subliniază că specificul transilvan este pentru scriitorii români o modalitate adecvată de raportare la alteritate și de definire identitară, prin importanța atribuită „punctului de vedere geografic în literatura noastră, în cea epică mai ales, pentru scoaterea din anonimat, din nedeterminat a peisajului nostru social”, căci „Ardealul cu vestigiile numeroase de viață eteroclită invită cu deosebire la o asemenea cercetare, fiindcă aici vecinătățile culturale în care suntem încadrați ne obligă la o permanentă verificare a situației în care ne găsim, la o constantă dibuire a rădăcinilor noastre cu ramificații adânci și vaste în conștiința populară dar insuficient documentate în literatură”¹⁹. Pentru Ion Chinezu, transilvanismul semnifică valorizarea estetică a peisajului local, dar și apartenența la o comunitate de valori, trecut, idealuri, criticul sancționând unele teze sau sintagme transilvaniste exagerate („națiune ardeleană”, „cosmos ardelean”, „limbă ardeleană”)²⁰. Desigur, mentorul revistei „Gând Românesc” nu ezită să sublinieze importanța identității națiunilor ce constituie peisajul cultural transilvan, identitate ce reiese din raportarea constantă la spațiul transilvan, la particularitățile geografice și etnice ale acestei regiuni, valorificarea specificului local asociindu-se unor însușiri estetice și etice proeminente.

Susținând ideea geografiei literare, prin valorizarea estetică a unui peisaj „geografic și social”, Ion Chinezu subliniază semnificația reprezentării realităților „profunde ale pământului și sufletului colectiv”²¹, considerând că genius loci și un fel de „ereditate” culturală reprezintă factori determinanți ai valorii operelor literare din acest spațiu cultural. De pildă, referindu-se la destinul tragic al lui Pavel Dan, criticul expune câteva notații extrem de sugestive despre spiritul transilvanismului: „M-am întrebat adeseori de unde vine calitatea principală a scrisului tău: realismul crud al observației împletit cu subtile fire de poezie tristă. De la o mamă, țărancă cu dulce rost de povestitoare născută, de la un tată despre care știm că a fost o minune de minte tăioasă și dreaptă? Desigur de la amândoi și desigur încă și din acel suflet al Câmpiei care e trist și monoton, dar luminat de mari frumuseți interioare și nesfârșit de duios subt aparențele-i aspre și sure. Ai meritul de a fi adus în dar, literaturii românești, acest suflet al Câmpiei ardelene și de a-i fi lărgit astfel orizontul, adăugându-i o priveliște, necunoscută până acum în înțelesurile adânci”²². Modul în care s-a raportat Ion Chinezu la transilvanism conține, așa cum s-a observat deja, apropieri, atașamente și distanțări, nelipsite de substrat politic și ideologic, într-un amalgam uneori inexplicabil.

Deloc întâmplător, Ion Chinezu consideră că „nu este scriitor mai de seamă în Ardeal care să nu se fi rostit despre acest transilvanism, socotit de unii drept axa literaturii de aici”²³,conceptul declanșând dezbateri, teoretizări și luări de poziție unele radicale, altele moderate, cu precizarea că, pentru unii intelectuali (Kuncz Aladár, de exemplu), între regionalismul transilvan și spiritul european există numeroase corelații, punți,  legături, transilvanismul conciliind, în fond, identități și ideologii disparate, în numele unei identități comune, mai largi. Ion Chinezu observă, în 1929, existența unui „transilvanism generator de artă, un suflet specific al acestei regiuni, o gândire ardeleană capabilă să se cristalizeze într-o formă literară proprie”²⁴, transilvanismul fiind derivat din particularitățile „mediului geografic”, din „cercetarea istoriei”, cu multiple „influențe reciproce rezultate din acest contact și care încetul cu încetul au creato mentalitate specifică în care românii, sașii și ungurii își găsesc unele note comune”, criticul relevând, de asemenea, „rolul istoric de mediator al Ardealului între două lumi, între Apus și Răsărit”²⁵. Dacă pentru G. Călinescu spiritul transilvan se distinge prin „critica constructivă, gravitate, elementaritate, sentiment al jalei, dar și al ritualității, al ceremonialului, al plenitudinii naturiste, (…) ceremonialul evenimentelor cardinale, tentația cosmicului și a misterului”, trăsăturile esențiale ce caracterizează literatura ardeleană sunt, scrie Ion Chinezu, „un adânc sentiment al naturii, un amestec interesant de conservativism și modernism, un spirit de eclectism nivelator și un pronunțat caracter etic”²⁶.

Un alt intelectual român preocupat de literatura maghiară din Transilvania a fost Gavril Scridon. Cartea sa Istoria literaturii maghiare din România este mai degrabă, cum observă Irina Petraș, o „panoramă de personalități, destine, opere”, contextul fiind descris în capitole cu caracter introductiv (Perspectivă istorică, Începuturile vieții literare), după care este prezentată evoluția literaturii maghiare (Dezvoltarea vieții literare, Literatura maghiară din România după 1944). Gavril Scridon surprinde în cartea sa grupări literare, publicații, edituri, manifeste ideologice și atitudini, operele scriitorilor fiind analizate în funcție de genuri literare, profesorul clujean fiind, de altfel, un cititor atent, înzestrat cu finețe analitică, al literaturii maghiare din România. Gavril Scridon consideră că transilvanismul este o doctrină moral-politică și literară complexă, anunțată de transilvanismul incipient al unor texte de Kós Károly de dinainte de 1918 și de revista Új Erdély (Ardealul nou), editată de Szentimrei Jenő în același an: „Transilvanismul reprezintă o doctrină cu evident substrat politic, care subliniază autonomia culturii ardelene pe baza existenței unei conștiințe, a unui suflet ardelenesc specific. Doctrina transilvăneană, în laturile ei progresiste sau confuze s-a constituit pe două coordonate: de spațiu geografic și de timp. Coordonatele geografice ale doctrinei sunt oferite de peisajul Transilvaniei, fără egal ca frumusețe, peisajul acesta trebuie iubit și cultivat și pentru faptul că el reprezintă pământul natal. Peisajul ardelean a fost leagănul, de-a lungul veacurilor, al vieții sociale și a produs o spiritualitate cu totul specifică, o mentalitate proprie. Ardealul reprezintă și un punct de convergență a culturilor apuseană și răsăriteană… un loc de fuziune spirituală între trăsăturile etnoistorice specifice locului și spiritului european”.²⁷

Sintetizând particularitățile ideologiei transilvanismului, cu unele confuzii între etic și estetic, Gavril Scridon observă spiritul unei literaturi marcate de cultivarea tradiției locale și de un sentiment al atașamentului față de spațiul natal, față de genius loci, de istorie și de un eticism de sursă umanistă ca formă de convergență a culturilor, criticul remarcând și unele aspecte indeterminate, contradictorii ale conceptului de „suflet ardelean” sau de „conștiință transilvană”, chiar dacă ideologia transilvanismului, redând specificul peisajului transilvan și aromele indelebile ale istoriei, a valorificat deopotrivă resursele tradiției și ale noutății spiritului modern. Perspectiva istorică, sumară, acordă atenție limitată rolului climatului social-istoric asupra evoluției literaturii, criteriul estetic fiind și el parcimonios exprimat. Lecturile, cantitatea de informație, bogăția datelor biobibliografice, caracterul sistematic al documentării sunt elemente relevante ale studierii vieții și operei a aproximativ 125 de scriitori maghiari. Atent la detalii biografice, criticul rezumă comparații și vecinătăți, voința de obiectivitate fiind exprimată programatic: „Neutralitatea mea a fost, astfel, aproape absolută și, tocmai de aceea, rămâne, în chip paradoxal, subiectivă; procesul critic și de evaluare istorico-literara nu scutește pe nimeni de un anumit subiectivism”.

Un alt critic literar și eseist român preocupat de literatura maghiară din Ardeal este Nicolae Balotă, care definește transilvanismul promovat de Kós Károly ca „idee-forță”, reprezentată de „atașamentul la valorile tradițiilor transilvane și în preconizarea bunei înțelegeri între fiii de diferite limbi ai marelui ținut”, precizând că „transilvanismul lui Kós Károly nu este un provincialism, un izolaționism insular, dogmatizat pe vagi temeiuri romantic-nostalgice”.²⁸ Nicolae Balotă remarcă, însă, și relativitatea unei comuniuni culturale, căci, „pentru toți ideea Transilvaniei este aceea a unui spațiu al întâlnirii dintre naționalități, limbi, confesiuni”²⁸. Criticul remarcă la scriitorii maghiari deschiderea către universal și critica spiritului provincial, a închiderii într-un localism îngust, autosuficient. Caracteristicile scriitorului transilvan pe care Balotă le enumeră sunt eticismul, simțul duratei, credința în adevăr, didacticismul, profetismul și sensul edificării, spiritul constructiv. Temele literaturii ardelene sunt, în opinia criticului, satul ca temelie a existenței, nostalgia, sentimentul dezrădăcinării provocat de ruperea de lumea satului, credința, taina etc. Interferențele culturale și literare dintre literatura română și cea maghiară sunt relevate de Nicolae Balotă în introducerea cărții sale Scriitori maghiari din România: „Scriitori români și maghiari trăim în același spațiu cu determinări istorice și culturale comune. Desigur, literele române, pe de-o parte, și cele maghiare, pe de altă parte, își au, cum bine știm, propriile tradiții; factori diverși au operat în evoluția lor. Specificitățile nu pot fi ignorate. Dar atunci când se creează o comunitate de destin istoric, cum există între literaturile de diferite limbi din țara noastră, nici-o diferențiere existentă nu trebuie să împiedice comunicarea între ele. Iar la temeiul oricărei comunicări este cunoașterea”. Apropierile nu exclud interferențele, dialogul intercultural benefic. O altă carte relevantă este cea a lui Avram P. Todor, Confluențe literare româno-maghiare, în care autorul se referă la o „literatură transilvană, care, printre altele, va deschide ochii asupra literaturilor altor națiuni ardelene și în special va da o mare atenție literaturii române, înregistrând reacțiunea acesteia la noul fenomen literar maghiar ardelean, traducând poezie și proză românească, vehiculând informații din câmpul literaturii române generale și ardelene și stabilind relații cu factori literari românești”³⁰.

Problema transilvanismului este analizată și de criticul și istoricul literar Mircea Popa, care se referă la specificul scrisului din acest spațiu cultural, în capitolul Povestirea transilvană: un mod de a exprima sensibilitatea timpului din volumul Tectonica genurilor literare, unde este afirmată ideea relevanței contribuției Transilvaniei la viața literară românească: „Existența istorică a Transilvaniei, desfășurată multă vreme în condiții politice deosebite de a provinciilor transcarpatice, a fost, de la început angajată în direcția conservării ființei naționale și a emancipării sociale și politice, lucrare care i-a absorbit pentru moment întreaga capacitate creatoare și a subordonat-o unor țeluri imediate, luptătoare. O asemenea realitate istorică n-a rămas fără repercusiuni în plan psihologic și sufletesc. S-a vorbit de un anumit specific al literaturii transilvănene, de anumite constante de ordin structural, care o diferențiază și o singularizează în contextul general al spiritualității românești”³¹ Mircea Popa se referă și el la particularitățile spiritului ardelean (profetism, ardență, statură moral-educativă a scrisului, sentiment de compasiune, dreptate și demnitate): „Cea dintâi în această ordine de idei a fost numită cu termenul general profetism sau militantism. Literatura transilvăneană a fost calificată ca o literatură eroică, angajată, venind dintr-o direcție luptătoare, mobilizatoare. Ea își refuză astfel din capul locului plăcerea jocului și a gratuitului, urmărind un țel pozitiv, o tendință, un ideal. În acest caz, i-a fost repede atribuită, deoarece ea urmărea în același timp să educe, să înarmeze masele poporului cu acele virtuți  morale și cetățenești, care să-l facă pe individ să reziste în fața asupririi, să-l ducă la biruință. Eticismul scriitorului transilvănean, sentimentul de compasiune față de cei mici și nedreptățiți, a fost în general lesne de observat de toți criticii care s-au ocupat de operele celor ieșiți din mediul spiritual al acestei provincii, remarcându-se totodată umanismul generos, asociat cu sentimentul demnității și al dreptății”³².

În sfera receptării literaturii maghiare din România în perioada contemporană aș plasa unele numere tematice ale revistei „Vatra” (Ce sau cum scriu maghiarii din România, Avangarda în literatura maghiară din România sau prezentul număr tematic, Ungurii citiți de români). De asemenea, relevante sunt unele rubrici specifice ale revistei „Vatra” (Vecinătăți, Ce scriu ungurii, Gesta hungarorum), dar și o serie de teze de doctorat propuse la Școala Doctorală de Litere din Târgu Mureș. Amintesc aici o teză pe care am coordonat-o chiar eu, Interferențe narative româno-maghiare în prima jumătate a secolului XX, autoarea fiind Nagy Imola Katalin, cadru didactic la Universitatea Sapientia, care a publicat teza de doctorat în anul 2015, sub titlul Interferențe culturale româno-maghiare.

În concluzie, aș remarca faptul că interferențele culturale și literare româno-maghiare au constituit, în ciuda unor ezitări și discontinuități, un efort de cunoaștere reciprocă și de dialog fecund ca modalități de reprezentare a unei expresii identitare situate sub auspiciile peisajului cultural transilvan, valorificarea specificului local relevând particularități estetice și etice de indiscutabilă importanță.

Note

¹ Béla Pomogáts, Reconstruirea podurilor (maghiarii și românii). Studii și articole, traducere și note de Anamaria Pop, prefață de Gabriel Andreescu, Editura Pont fix-Editura Pont, Sfântu Gheorghe-Budapesta,

2002, p. 46; Imola Katalin Nagy, Interferențe culturale româno-maghiare, Editura Scientia, Cluj-Napoca, 2015, p. 11.

2 Nicolae Balotă, Scriitori maghiari din România (1920-1980), Editura Kriterion, București, 1981, p. 444.

3 Béla Pomogáts, Op.cit., pp. 39-40.

4 Nicolae Balotă, Op.cit., pp. 447-448.

5 Ion Chinezu, Aspecte din literatura maghiară ardeleană (1919-1929),Editura Revistei „Societatea de Mâine”, Cluj, 1930, p. 6.

6 Béla Pomogáts, Op. cit. p. 49.

7 Ibidem, p. 46.

8 Ibidem, p. 68.

9 Gheorghe Manolache, Resurecția localismului creator. O experiență spirituală în Mitteleuropa provinciilor literare, Editura Universității „Lucian Blaga”, Sibiu, 2006, p. 53.

1⁰ Al. Dima, Localismul creator – definirea și justificarea lui, în Activitatea Grupării Intelectuale «Thesis» pe anul 1933-1935, Editura „Cartea Românească”, Sibiu, 1935, p. 1.

1¹ Gheorghe Manolache, Op.cit., p. 15.

[1]² Valentin Trifescu, Glose pe marginea cărții Influența limbii maghiare asupra limbii române. Perioada veche, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2014, 560 p., în Terra Sebus. Acta Musei Sabesiensis,VII, Sebeș, 2015, p. 733.

[1]³ György Beke, Fără interpret. Convorbiri cu 56 de scriitori despre relațiile literare româno-maghiare, Editura Kriterion, București, 1972.

[1]⁴ Ion Chinezu, Bilanț ardelean, în revista Darul Vremii, I, 1, Cluj, 1930, p. 3.

[1]⁵ Ibidem, p. 4.

[1]⁶ Ion Chinezu, Aspecte din literatura maghiară…, p. 16.

[1]⁷ Idem, Două romane săsești, în revista„Gând Românesc”, I, 2, Cluj, 1933, p. 92.

[1]⁸ Nicolae Balotă, Scriitori maghiari…, p. 445.

[1]⁹ Ion Chinezu, Victor Papilian, În credința celor șapte sfeșnice, în revista„Gând Românesc”, I, 7, Cluj, 1933, p. 410.

2⁰ Ion Chinezu, Zece ani de viață săsească…, p. 365.

^2[1] Idem, Gib. I. Mihăiescu, Rusoaica, în revista„Gând Românesc”, I, 6, Cluj, 1933, pp. 273-274.

2² Ion Chinezu, Lui Pavel Dan, în revista „Gând Românesc”, V, 5-7, Cluj, 1937, p. 347.

2³ Ion Chinezu, Aspecte din literatura maghiară ardeleană, Editura Revistei Societatea de mâine, Cluj, 1930, p. 16.

2⁴ Ibidem, p. 15.

2⁵ Ibidem, p. 14-15.

2⁶ Ibidem, p. 19.

2⁷ Gavril Scridon, Istoria literaturii maghiare din România. 1918-1989, Promedia Plus, Cluj-Napoca,1996, p. 22.

2⁸ Nicolae Balotă, Op. cit., 1981, p. 29.

2⁹ Ibidem, p. 525.

3⁰ Avram P. Todor, Confluențe literare româno-maghiare, Îngrijirea ediției, note și prefață de Dávid Gyula, Editura Kriterion, București, 1983, p. 260.

3¹ Mircea Popa, Tectonica genurilor literare, Cartea Românească, București, 1980, pp. 214-215.

3² Ibidem, pp. 214-215.

Referințe critice

Balotă, Nicolae, Scriitori maghiari din România. 1920-1980, Editura Kriterion, București, 1981.

Breazu, Ion, Studii de literatură română și comparată, Cluj, Editura Dacia,1973.

Chinezu, Ion, Aspecte din literatura maghiară ardeleană, Editura Revistei Societatea de mâine, Cluj, 1930

Chinezu, Ion, Aspects of Hungarian Literature (1919-1929), edited, with introductory

study by Ion Vlad, Centrul de Studii Transilvane, Fundația Culturală Română, Cluj, 1997.

Fanache, V., Gând românesc și epoca sa literară. Studiu și bibliografie, Editura Enciclopedică Română, București, 1973

Malița, Liviu, Eu, scriitorul. Condiția omului de litere din Ardeal între cele două războaie mondiale, Editura Fundația Culturală Română, București,1997.

Nagy Imola Katalin, Interferențe culturale româno-maghiare, Editura Scientia, Cluj-Napoca, 2015.

Periș Chereji, Tereza, Interferențe teatrale româno-maghiare, postfață de Dimitrie Poptămaș, Biblioteca Județeană Mureș, Târgu-Mureș, 2000.

Popa, Mircea, Apropieri literare și culturale româno-maghiare, Editura Dacia, Cluj, 1998.

Scridon, Gavril, Istoria literaturii maghiare din România. 1918-1989, Editura Promedia Plus, Cluj, 1996.

Todor, Avram P., Confluențe literare româno-maghiare. Eseuri, Îngrijirea ediției, note și prefață de Dávid Gyula, Editura Kriterion, București, 1983.

Trifescu, Valentin, Legături culturale româno-maghiare. Studii și material, Editura Muzeului Național Brukenthal, Sibiu, 2022

Zaciu, Mircea, Ca o imensă scenă. Transilvania, Editura Fundației Culturale Române, București, 1996.

*

II. Vatra-Dialog

cu

MARKÓ Béla

„Trebuie să avem propria noastră viață, totdeauna am militat pentru așa ceva, dar trebuie să și învățăm de la ceilalți. Românii de la maghiari, maghiarii de la români.”

— Stimate domnule Markó Béla, aș dori să vă întreb, pentru început, ce a însemnat pentru dvs. copilăria? În ce mod au lăsat anii copilăriei „urme” în imaginarul, în memoria sau în creația dvs. literară? Care sunt cele mai relevante  amintiri ale copilăriei dvs.?

— Am fost copil cam de mult, în anii cincizeci și la începutul anilor șaizeci, într-un regim când lumea adulților a fost umbrită de temeri. Părinții mei au încercat să mă protejeze tot timpul de această lume, cu excepția discursului dublu care a caracterizat viața tuturor. Generația mea a învățat că la școală trebuie să vorbești altfel decât acasă, iar această duplicitate ne-a marcat pe termen lung. Cred că de aceea suntem atât de sensibili și astăzi la acel discurs mincinos prin care unii politicieni vor să câștige simpatia opiniei publice. În toamna anului 1956 am avut numai cinci ani, dar îmi amintesc și astăzi cum tatăl meu în fiecare seară a dat radioul cât se poate de încet și asculta cu urechile lipite pe aparat știrile despre revoluția din Ungaria. La fel, nu pot uita că în preajma Crăciunului am avut perdelele trase toată ziua ca nu cumva cineva să observe bradul, fiindcă tatăl meu care era inginer agronom ar fi putut avea probleme că noi sărbătorim în 24 decembrie cu pom de crăciun și nu în 30 decembrie cu „pom de iarnă” și „Moș Gerilă” ca orice fidel al regimului. Mă sperie și astăzi încercările de îngrădire a libertății de gândire. Aceste lucruri nu se uită, cei de vârsta mea simt de la o poștă mirosul dictaturii, să mă exprim așa. Totuși, în pofida regimului, am fost un copil norocos. Am crescut în Târgu Secuiesc, un orășel unde a contat mult dacă cineva a avut vreun talent, în desen, în muzică, în sport, în literatură, în orice. Recunosc, am avut note foarte bune, dar au fost și mai importante preocupările mele în afara orelor. De mic copil scrisesem niște poezioare, dar în aceeași măsură m-a interesat fizica, chimia sau matematica. Până astăzi succesele mele cele mai mari se leagă de diferite experimente, încă în clasa a cincea am construit un mic electromotor din piese improvizate sau am umplut niște baloane cu hidrogen obținut din zinc și acid clorhidric, câștigând admirația copiilor din strada noastră. De altfel, la vremea respectivă încă eram convins că literatura este produsul imaginației și propria noastră biografie nu ne oferă subiecte pentru proză sau poezie. Ulterior mi-am dat seama de greșeala mea. Trebuie numai să scotocim între amintiri și vom vedea că în istoria familiei noastre se regăsește tot ce este necesar pentru o literatură autentică. Fericire și suferință, revoltă și compromis, fidelitate și infidelitate, împlinire și dezamăgire. Bunicul meu din partea tatălui a fost un bătrân țăran secui în copilăria mea, nimic mai mult, dar încetul cu încetul i-am cunoscut biografia și cu surprindere am aflat că a fost prizonier în Rusia în primul război mondial, iar în anii douăzeci a stat opt ani în America, cu o întrerupere de câteva luni după patru ani. A muncit la o oțelărie din Detroit pentru a câștiga ceva bani. A trimis banii acasă, iar bunica mea a reconstruit casa și a cumpărat pământ. Mai târziu comunismul i-a obligat să intre în colectiv, împreună cu pământul luat din acei dolari. Aș putea continua cu povestea celorlalți membri ai familiei mele. Da, astăzi știu deja, copilăria este o nesecată sursă de inspirație.

— Cum s-a răsfrânt experiența studiilor universitare asupra biografiei dvs. intelectuale și, în general, asupra scrisului dvs.?

— Universitatea a însemnat mult mai mult în viața mea, nu numai diploma de maghiară-franceză în sine. Am decis abia în clasa a unsprezecea că voi da admitere la filologie. Mai înainte voiam să mă fac inginer electrician. Orice specialitate am avea, cred că este nevoie de universitate pentru a ne însuși capacitatea de a face ordine între informațiile pe care le deținem. Avem nevoie de o scară a valorilor, de ierarhii, de cronologii și de fel de fel de sisteme pe care ulterior le vom contesta sau chiar le vom bulversa. Ca filolog pentru mine a contat eventual mai mult în anii studenției cenaclul literar decât cursurile și seminarele. A existat un cenaclu literar maghiar la Cluj care s-a întrunit în fiecare vineri seara în sediul de acolo al Uniunii Scriitorilor, la etaj, peste Librăria Universității, mi se pare că tot acolo se află și astăzi Filiala. Au participat mai ales studenți, câteodată nouăzeci sau o sută de persoane. Timp de doi ani eu am fost președintele acelui cenaclu. Am învățat enorm de mult în acei ani. Mi-am însușit abilități de organizare și de conducere. La fel, am învățat, împreună cu colegii mei din conducere, cum să dejucăm cenzura. Tot acolo mi-am dat seama cât de importantă este critica sinceră, pertinentă, de multe ori nemiloasă. Nu i-am menajat nici pe prietenii cei mai apropiați dacă au adus ceva mai slăbuț. Am demolat minuțios textele șubrede, poezie sau proză, am fost necruțători, dar așa este critica. Așa ar trebui să fie. În ceea ce mă privește am fost prezent și pe paginile maghiare ale Echinoxului. La un moment dat am inițiat editarea unei antologii a tinerilor poeți maghiari, a apărut la Editura Dacia cu titlul „Varázslataink” (Vrăjile noastre), care era și titlul uneia dintre poeziile mele incluse în volum, dar cenzura a scos în ultimul moment textul, când nu se mai putea schimba coperta fiindcă era deja tipărită. Am avut și astfel de experiențe. Oricum, o generație tânără trebuie să caute posibilitatea schimbului de idei, inclusiv în condițiile cele mai vitrege. Aceste întruniri sunt foarte importante, am învățat și eu o dată pentru totdeauna că literatura nu înseamnă numai texte, ci și instituții, deci tot ce considerăm „viață literară”.

— Ce semnificație are lectura pentru dvs.? Citiți mult? Cum citiți și ce anume? Citiți literatura românească de azi? Cum o resimțiți? Aveți afinități cu ea?

— Totdeauna am citit mult, dar astăzi ceva mai puțin ca altădată. Cândva citeam repede, fără oprire, fără întoarcere, cu o sete de nepotolit. Astăzi citesc altfel, mai încet, mă și opresc deseori, iau notițe. Citesc multă poezie, multe eseuri, mai puțină proză. În ultima vreme istoria, mai ales memoriile au o importanță din ce în ce mai mare pentru mine. Mă obsedează ideea că dacă vom cunoaște mai bine trecutul, vom înțelege mai ușor prezentul și viitorul. Eventual nu vom comite aceleași greșeli ca înaintașii noștri. Bineînțeles, citesc și literatură românească, dar nu destul. Revistele de literatură, de exemplu, diferă de cele maghiare, fiindcă publică mult mai multe cronici și încearcă să aibă în fiecare moment pulsul vieții literare. La fel, sunt diferențe interesante, chiar incitante între poezia și proza scrise în limba română sau maghiară. Trăim în aceeași parte a Europei, mulți scriitori maghiari în aceeași țară sau același oraș ca și scriitorii români, dar totuși, scriem altfel. Realitatea contemporană ne leagă, iar moștenirea culturală ne deosebește. Poezia românească parcă este înrudită cu cea franceză, poezia maghiară cu cea germană. Iar romanul românesc este mult mai nemilos, mult mai sumbru câteodată, în timp ce romancierii maghiari sunt mai sentimentali, mai permisivi în descrierea societății contemporane. Summa summarum, nici nu știm ce bogăție ne oferă Transilvania, inclusiv în literatură, prin conviețuirea diferitelor culturi. Sunt convins că dacă citim cu atenție literatura scrisă în cealaltă limbă, vom deveni mai empatici.

— Cum, când și de ce ați început să scrieți literatură? Ați avut mentori? Ați avut cărți și autori favoriți? De ce, când, cum scrieți? Care e relația dintre poezie și simțuri, dintre lirism și senzorialitate, dintre trăire și idee poetică?

— Abia aveam câțiva ani când mama mea mi-a citit deja din marii poeții maghiari ai secolului nouăsprezece, Arany János și Petőfi Sándor. Am avut șansa deci deja în familie să încep cu cei mai buni, i-am descoperit și nu i-am mai pierdut, de atunci scriu poezie. O altă șansă mi s-a oferit în școală fiindcă profesorii mei de literatură m-au urmărit și m-au ajutat tot timpul. Mi-au recomandat cărți, mi-au corectat textele. Am avut aceeași experiență mai târziu ca student. Scriitorii deja consacrați încercau să-i promoveze pe cei tineri, să le netezească calea. Ulterior cred că dictatura ne impune să fim solidari între noi, în timp ce în democrație avem impresia falsă că talentul se evidențiază oricum. Da, susținerea noilor generații era preocuparea permanentă a vieții literare de atunci. Eu nu am avut un mentor, mai bine zis, am avut mai mulți. Cred că nu am fire de învățăcel, de ucenic, nu am avut și nu am idoli. Dar aș putea, totuși, să mulțumesc multora că m-au susținut. Numai că din păcate majoritatea lor nu mai sunt între noi, ca de exemplu Kányádi Sándor, Lászlóffy Aladár, Székely János sau Sütő András. De ce scriu? La această întrebare aș fi răspuns cândva că pot transmite ceva din mine celor din jur, deci pot învinge moartea. Dar nu mai sunt atât de patetic. Cred că poezia pur și simplu ne dă posibilitatea unei abordări diferite. Un fel de hapax legomenon. O altă intrare în aceeași clădire care astfel ne oferă o priveliște surprinzătoare. Prin poezie vom cunoaște dintr-un alt unghi ideile și sentimentele noastre. Avem cu toții acea experiență stranie când intrăm într-un oraș sau o stradă din altă direcție decât cea obișnuită și dintr-odată se schimbă totul. Rostul poeziei este acesta și atât. Să găsești cealaltă intrare, cealaltă abordare și să descoperi noutatea într-o lume arhicunoscută.

— Cum vi se pare receptarea poeziei dvs.? V-a înțeles critica esența, substanța poemelor?

— În ultima vreme destul de rar, dar în tinerețe am scris și eu critică regulat. Câțiva scriitori mai în vârstă s-au și supărat pe mine, fiindcă pe lângă aprecieri i-am și criticat pe ici-colo. La urma urmei nici mie nu mi-a plăcut niciodată, firește, dacă am fost criticat, dar ulterior de fiecare dată mi-am dat seama că am învățat din acele critici. Nu recunoaștem ușor, dar știm cu toții foarte bine când are dreptate cronicarul. În general poeziile mele sunt receptate foarte bine, am multe cronici aici și în Ungaria când îmi apare o carte. Tot așa, în cazul cărților traduse în limba română cronicile au fost pertinente, nu am avut sentimentul că nu sunt înțeles. Am și nemulțumiri câteodată, firește, atunci când simt că sunt privit ca o curiozitate sau chiar ciudățenie, un fost politician care scrie niște versuri bunicele. Eu prima dată am fost poet și mai târziu m-am implicat în politică. Oricum, politica este trecătoare, iar poezia bună ar trebui să dăinuie. Pe de altă parte, inclusiv experiența politică poate să fie o sursă de inspirație. Sunt conștient că totul depinde de capacitatea noastră de a formula adevăruri eterne cu ajutorul poeziei, dar nu aș putea accepta ideea unei literaturi pure, fără orice conexiune cu cotidianul. Poeții ar putea să anunțe și ei pe firmă ca unii croitori cândva: lucrăm cu materialul clientului.

— Aveți anumite tabieturi ale scrisului, anumite momente privilegiate, sau dimpotrivă, mai puțin faste, un spațiu predilect, deprinderi specifice ale creației?

— Am și eu tabieturile mele, recunosc. Scriu de exemplu numai acasă, mai ales poezie sau eseuri. Au fost perioade când mă apucam de scris seara și dacă nu trebuia să mă scol foarte devreme, continuam noaptea până-n zori. Astăzi scriu mai degrabă după masă, eventual dimineața. Am anumite deprinderi, dar mă și feresc de ele. Rutina poate să fie periculoasă, îți poate sugera că de împrejurări depinde succesul, nu de tine. Totuși, contează și ambianța. De acum câțiva ani am scris mai multe volume de haiku. Trei versuri, șaptesprezece silabe, oriunde poți lucra pe un astfel de text, îl poți ține minte fără hârtie sau calculator. Pentru un haiku îmi trebuia cel mult o oră, cât făceam cu avionul între București și Târgu-Mureș sau Cluj. De altfel, pentru orice text mai lung ca un haiku am nevoie de hârtie și pix. Unele obiceiuri chiar rămân. Am avut mașină de scris încă din anii studenției, iar astăzi folosesc tot timpul calculatorul, dar poeziile le scriu cu pixul și când sunt gata, le introduc în calculator, eventual mai modificând câte ceva. Ceea ce înseamnă probabil că în adâncul sufletului meu sunt un conservator, nu am încredere în lumea virtuală. Dar mai progresez și eu, eseurile mi le scriu deja direct cu calculatorul. Nu cred că trebuie să așteptăm inspirația ca să ne apucăm de ceva. În general nu cred în magia scrisului. Cred în talent și în muncă. Multă muncă. Mai nou am un caiețel cu idei din care ar putea să iasă vreo poezie. Mai deschid din când în când acest caiețel, îmi recitesc notițele și dacă am impresia că voi putea să dezvolt o anumită temă, mă apuc să scriu textul propriu-zis. Mi-am păstrat un singur tabiet de la început: căutarea. Caut și astăzi forma de exprimare cea mai potrivită.

— Timpul este substanța inefabilă din care suntem alcătuiți, cum spunea Borges. Există, în opinia dvs., un timp al creației, privilegiat, compensatoriu, „îmblânzit”, idealizant, spre deosebire de cel „fizic”? În ce raporturi sunteți cu timpul, ca scriitor, dar și ca om, din perspectiva existenței cotidiene?

— Literatura pentru mine este o oportunitate de a călători în timp, înainte și înapoi. Când scriem, aplicăm de fapt aporia lui Zenon că Ahile nu o va ajunge în urmă pe broasca țestoasă dacă aceasta a plecat mai devreme. Scrisul este o încercare de a fugi de moartea care ne urmărește. Seamănă cu visul, fiindcă și atunci când visăm, în somn, învingem timpul. Nu știu dacă există o explicație științifică la paradoxul că în vis într-un timp foarte scurt, probabil în câteva secunde ni se întâmplă lucruri care în realitate ar necesita eventual ore sau zile întregi. Călătorim, ne rătăcim în orașe necunoscute, așteptăm trenul, dar nu vine, iar când vine totuși, îi pierdem din fața ochilor pe cei dragi și degeaba încercăm să-i regăsim. Câteodată păstrăm aceste vise în memoria noastră tot atât de vii, parcă ele ni s-ar fi întâmplat în viața reală. Ca și pasiunea pentru haiku, am scris o vreme mai multe volume de sonete. Sonetul este, tot așa, comprimarea timpului, fiindcă o viață întreagă trebuie să încapă în patrusprezece versuri. Mai mult, aceste patrusprezece versuri înseamnă eternitatea. Nu cred în veșnicie, dar sunt convins că prin creațiile noastre ne prelungim viața, iar cei cărora le transmitem aceste creații, la rândul lor își vor prelungi și ei propriul destin. Dacă în câteva secunde de somn încape un vis lung, câte și câte vise sau visuri pot încape într-o viață întreagă.

— S-a spus că poezia e rezultatul unei combinații rodnice între memorie și imaginație, între livresc și senzorialitate, himeric și cotidian. În ce relație sunteți cu propriul scris? Dumneavoastră scrieți poemele, sau ele vă scriu pe dumneavoastră? Vă simțiți locuită de o forță neștiută, în momente favorabile, de inspirație? Sau considerați că versurile sunt confecționate cu trudă, tehnică lirică, meșteșug?

— Așa cum am spus, pentru mine inclusiv un poem este o călătorie. Povestea unei căutări. Istoria unei confruntări. Întrebarea este dacă vom reuși să învingem forma, sau invers, forma ne va învinge pe noi. Vom reuși oare să nu dispărem în spatele sintagmelor? Da, scrisul este un fel de explorare. Descoperirea necunoscutului, a tuturor năzuințelor, patimilor, sentimentelor care se ascundeau în noi și până acuma, numai că nu le-am observat. Exploratorul trebuie să se întoarcă nevătămat pentru a ne da știre despre tot ce a văzut. Ceea ce presupune stăpânirea impecabilă a limbii. Eu nici nu am încercat să scriu poezie decât în limba mea maternă. Publicistică sau mici eseuri am mai scris și în română.

— Cum percepeți tema interferențelor culturale româno-maghiare, dacă ne gândim, de pildă, la ideea scriitorilor din jurul revistei „Erdélyi Helikon” de a crea legături, punți și alte forme de solidaritate între literaturile maghiară, română și săsească din Ardeal?

— Scriitorii maghiari dintre cele două războaie, Kós Károly și alții au elaborat o ideologie extraordinară: transilvanismul. Conform acestei ideologii avem cu toții aici în Ardeal propria noastră istorie, propriile tradiții, dar totuși, există și o spiritualitate comună care provine din interacțiunea diferitelor culturi, o conviețuire câteodată rodnică, altădată conflictuală. Acești scriitori au tradus mult din literatura română, au încercat să stimuleze cunoașterea reciprocă în timp ce în mod firesc au militat pentru păstrarea propriei identități naționale. Dar aș putea să aduc exemple grăitoare și în cazul scriitorilor români ardeleni. După cum știu, prima carte a lui Liviu Rebreanu a apărut în limba maghiară. Transilvanismul, în opinia mea, într-o formă mai mult sau mai puțin latentă există și astăzi. La începutul anilor șaptezeci, când am fost student la Cluj, în pofida politicii ceaușiste de deznaționalizare și asimilare, ne-am înțeles bine cu colegii români. Venind dintr-o lume destul de izolată, pe mine m-a ajutat foarte mult contactul permanent cu studenții români și sași de la Filologie. De unii dintre ei mă leagă un fel de prietenie și astăzi, cu toate că ne întâlnim mai rar. Mă gândesc de exemplu la Al. Cistelecan care mi-a fost coleg de an, sau la Adrian Popescu care era în ultimul an când am început eu. Atunci și acolo mi-am format o oarecare empatie transilvană. Probabil nu este întâmplător că mai târziu am tradus mai ales din autori români de origine ardelenească, Lucian Blaga, Radu Stanca sau Ștefan Augustin Doinaș. Nemții din păcate au plecat din România, au rămas foarte puțini. Ultima mare generație de sași și șvabi a fost tocmai aceea care a debutat la începutul anilor șaptezeci, Herta Müller, Richard Wagner, Werner Söllner și alții. Deci au existat și există legături între literaturile noastre, dar parcă trăim totuși în lumi paralele. Împreună în aceeași localitate, eventual în același bloc, dar nu ne cunoaștem destul de bine. Trebuie să avem propria noastră viață, totdeauna am militat pentru așa ceva, dar trebuie să și învățăm de la ceilalți. Românii de la maghiari, maghiarii de la români.

— Cum vi se pare lectura operelor scriitorilor maghiari din România efectuată de critica literară românească de ieri și de azi?

— Înainte de 1989 s-a tradus mult, mai ales din română în maghiară, dar și invers. Numai că aceste proiecte s-au subordonat unor interese de ordin ideologic. Ca și recepția lor critică, de altfel. În schimb, astăzi se traduce mai puțin, din păcate, cu toate că văd un interes sincer pentru tot ce s-a tradus din cealaltă limbă. Apariția recentă a unor traduceri ca Trilogia transilvană a lui Bánffy Miklós, tradusă de regretatul Marius Tabacu, a avut un ecou neașteptat de mare. Din cronicile apărute a reieșit că nu ne cunoaștem suficient. Acest roman de exemplu a fost scris încă în perioada interbelică și relatează despre sfârșitul secolului nouăsprezece, începutul secolului douăzeci în Ardeal. Ar fi nevoie de proiecte cuprinzătoare și de cât mulți bani pentru a finanța traducerile reciproce. Sunt și astăzi edituri care mai publică traduceri, noi înșine la Filiala Târgu-Mureș a Uniunii Scriitorilor împreună cu colegii din București avem un astfel de proiect, dar nu este destul. Arta sau literatura ne apropie, politica nu neapărat.

— Ați avut o activitate politică și civică importantă. Cum vedeți această perioadă a biografiei dvs. acum? Ce credeți despre implicarea intelectualilor în politică?

—La vremea respectivă am declarat de multe ori că cele două meniri, de politician și de scriitor, nu sunt compatibile. Ulterior trebuie să recunosc că pur și simplu am căutat o scuză, fiindcă timp de cel puțin un deceniu am tăcut ca scriitor. Da, politica te absoarbe de tot. Literatura la fel. Este adevărat că nu poți fi numai opt ore pe zi politician. Sau câte opt ore poet. Dar literatura poate și trebuie să reflecteze totul. Tot ce gândim, tot ce facem. Nu regret de loc că am făcut politică. Îmi dau seama că astfel mi s-a schimbat inclusiv percepția despre statutul de intelectual. În anii nouăzeci, după primele decepții, majoritatea scriitorilor care se implicaseră în politică, s-au și retras. Eu am fost o excepție, dar nu afirm că activitatea de creație ar trebui schimbată cu cariera politică. Totuși, deteriorarea discursului politic, lipsa de viziune în politica de astăzi se datorează în mare măsură retragerii intelectualilor din dezbaterea publică. Politica nu este o simplă meserie, ne privește pe noi toți și degeaba am încerca să fugim de o anumită răspundere civică față de treburile obștei. Pentru mine arta politicii nu diferă de arta poeziei. Cât am fost politician am încercat să promovez aceleași valori: empatie, apropiere, cunoaștere.

— Care sunt proiectele dvs. de viitor?

— Anul acesta mi-a apărut o carte de eseuri la Editura Kalligram din Budapesta. Titlul ar suna cam așa românește: În așteptarea dictatorului. Îmi iese zilele acestea un nou volum de poezii în limba română la Curtea Veche din București, în traducerea lui Kocsis Francisko, cu titlul: O propoziție despre libertate. Iar în curând voi preda tot la Editura Kalligram din Budapesta o carte de versuri care apare la începutul anului viitor. Apropo de treburile obștei: nu știu câte poeme voi mai scrie, dar în mod cert am o datorie, în primul rând față de mine însumi: memorii.

— Vă mulțumesc foarte mult!

         Interviu realizat de Iulian BOLDEA

[Vatra, nr. 12/2022, pp. 53-61]