Cornel Ungureanu

Franyo Zoltan – un nume pentru Budapesta, Viena și Timișoara

Biografia lui Franyo e tipică pentru scriitorul format în Imperiul Austro-Ungar. Născut la Marghitița, în Banatul iugoslav, el se află la intersecțiile unor importante culturi ale imperiului. Mama, Ludmila Mueller, îl familiarizează cu alte limbi și literaturi decât cea maghiară. Școala elementară și-o face la Ineu, gimnaziul la Arad și Timișoara, liceul militar la Sopron, bacalaureatul și-l dă la Seghedin (1904). Între 1904 și 1907 se află la Budapesta, cursant al Academiei Ludovica. Aici își intersectează drumurile cu Miroslav Krleza și Liviu Rebreanu. Oroarea față de haina militară K.u.K., vizibilă la Krleza, poate și la Rebreanu, primește accente noi la Franyo. În 1907 devine sublocotenent, în 1910 demisionează din armată ca să devină membru al P.S.D. – membru al unei Internaționale socialiste.

O carieră de jurnalist se deschide în fața tânărului ambițios, și calitatea de jurnalist  va fi prima dintre calitățile ce se cer subliniate. Volumul Bătălia condeiului adună pamflete, articole evocând activitatea ziaristului: primul dintre ele este Don Quijote de la Geszt, o remarcabilă analiză a operei, a figurii de politician, a liderului Stefan Tisza:

„Ștefan Tisza nu a avut nicicând o experiență democratică. S-a născut drept fiu al unui senior feudal extraordinar de bogat și a crescut în mijlocul unei împărății de mai multe  mii de hectare, unde, în fiecare clipă a vieții sale, i-a fost dat să vadă cum puținii privilegiați  domnesc cu o putere discreționară asupra maselor… (ori, aceste impresii din copilărie au o influență decisivă pentru întreaga viață). Mai tîrziu, Ștefan Tisza a devenit el însuși stăpînul imenselor averi ale familiei; fiecare  fibră a trupului său, fiecare dintre nervii săi se tăbăcește în dominația asupra mulțimii de slugi din împărăția sa – și în aceleași condiții i se formează concepția despre lume – convingerile politice. Căci în clipa cînd din moșia de la Geszt a pășit pe haturile unei moșii mai mari, care e Ungaria n-a avut el oare prilejul să constate că stările din țară arată la fel cu cele de pe imensa lui moșie?”

Tânărul jurnalist al Imperiului folosește citate din Freud, Nietzsche și Marx, dar și din articolele socialiștilor vienezi. E greu să fii în opoziție – în deceniul al doilea al veacului Franyo a fost în opoziție – și să rămâi mereu în opoziție. A fost pe front și a scris reportaje de front, a scris texte antihabsburgice în care își asumă explicabile riscuri. Volumul său de reportaje Bruder Feind – Frate dușman, apărut în 1916 este (declară Franyo Zoltan) singura carte înscrisă în paradigma anti-în tot Imperiul austro-ungar. Va face rapid trei ediții. Jurnalul de front al lui Franyo are bune pagini în spiritul literaturii umanitariste ce va deveni populară mai târziu prin cărțile lui Remarque, Henri Barbusse, Aron Cotruș ș.a. De altfel, relația de prietenie cu Aron Cotruș poate deriva și din similitudinile biografice.

Destule dintre paginile lui Franyo sunt încă vii și unele portrete „imperiale” ar putea fi citate. Unul  este portretul contelui Trautmannsdorf:

„O viață care începuse  ca un subiect de operetă de Lehar și s-a încheiat în așa fel, încît prin tragismul ei banal să se poată identifica pînă-n pînzele albe cu ei pe care îi compătimise, desigur îi disprețuise și care – tîrîndu-și invidioși trupurile ostenite pe drumurile Galiției – n-au avut parte decît, cel mult, de praful stîrnit în urma Mercedesului său răposat întru Domnul.”

Dar nu sunt decât schițe, fiindcă autorul e răpit de alte evenimente. În 1918 va deveni membru în Consiliul Revoluționar Militar de la Budapesta, redactor șef (și proprietar?) al ziarului Voros Lobogo (Drapelul roșu). Din 21 martie 1919 conduce Secția pentru literatură universală a Comisariatului pentru cultură. E în preajma lui Georg Lukacs, fiind unul dintre colaboratorii filozofului. Ce articole va fi scris, în acei ani, Franyo Zoltan? O conferință ținută de Franyo la 29 martie 1919, la teatru Medgyaszay din Budapesta ni-l arată plin de proiecte avangardiste. Cuvântează tânărul lider:

„De cînd Kassak Lajos a rostit pentru prima dată, tot în acest loc, o cuvîntare de propagandă, consacrată forței revoluționare a noii arte, sanchiloții literaturii – care se agită sub  masca criticii principiale – se folosesc de pumnii pentru a-și încastra canoanele estetice în furtuna fierbinte a splendid-amețitoarei renașteri artistice – și o fac  cu un subiectivism nedemn atît de artiștii entuziaști și puri în credință, de la revista Ma, cît și de revoluția socială mondială. În concertul strident al atacurilor, leitmotivul repetat mereu era acuzația că noii artiști – și în primul rînd poeții – grupați în jurul revistei Ma, vor să impună drept artă revoluționară o jonglerie capricioasă…(…) De aproape un deceniu și jumătate eu urmăresc zi de zi…. evoluția – pe alocuri chiar revoluția liricii de peste hotare: de aceea consider că este de datoria mea, aici, în locul acesta, față de publicul unei lumi noi, să fac o profesiune de credință: revoluția artistică a revistei Manu este o simplă goană după originalitate, izolată și fortuită, ci o revoluție – nu a formei, ci a concepției despre lume – desfășurată conform legității revoluțiilor sociale, în corelație organică – fie chiar și inconștientă – cu renașterea artistică a popoarelor din răsărit și din apus!”

Sunt numai sugestiile lui Georg Lukacs, conducător al resortului cultură-propagandă din Republica Sfaturilor, ale lui Kassak Lajos, sau sunt părerile tânărului scriitor, a jurnalistului de stânga, ale poetului nonconformist? Un amplu capitol din istoria personală a lui Franyo e legat de Ady Endre. Cât de aproape a fost de marele poet?

Putem bănui că Franyo Zoltan optează pentru profesiunea de traducător fiindcă identitatea de  literat putea fi sustrasă relelor bănuieli? În orice caz, vom observa că perioadele sale de traducător și cele de animator alternează. Un eseu consacrat lui Eminescu încearcă să recompună devenirea sa culturală. Publicistica militantă, pe urmă anii de război „l-au îndepărtat de Eminescu”. Reîntâlnirea cu Eminescu are loc la Viena, spațiu mirabil prin întâmplările neasemuite.

La Viena se vor întâmpla toate minunile posibile. În fiecare moment prielnic amintirilor, Franyo se reîntoarce sau se retrage la Viena pentru a ne face familiarii unor personaje ilustre. Acolo e Paradisul său, acolo s-au desfășurat întâmplările demne de ținut minte. L-a întâlnit sau nu pe Franz Joseph, a fost sfătuitorul – în tipografie – a ucenicului său Franz Jonas? În război – povestește în pagini de memorialistică dedicate centenarului Rilke – e numit  la arhivele de război supraveghetor al  unui grup de autori foarte importanți, depuși aici pentru a fi sustrași frontului: înaltele oficialități vieneze iubesc artiștii. Franyo e așezat la Viena, între marii scriitori ai vremii. Îl putem crede? Cei mai mari scriitori  ai momentului sunt „subordonații” lui. E, pentru ei, un model. „Cînd a aflat (Rilke, n.n.) că Franz Theodor Csokor, Anton  Wildgans, Arnold Schoenberg și cu mine locuim în vechiul Moedling… și-a exprimat dorința să vină și el acolo” sau:

„Într-o zi Hugo von Hoffmannsthal a invitat pe cîțiva dintre noi la o gustare în grădina sa din Radaun…”

Dar cine nu apare în Viena lui Franyo, cine nu-i dorește compania? Cine nu poftește să fie alături de frumosul locotenent Franyo?

Nici istoriile de la Republica Sfaturilor nu se bucură de nuanțări și de foarte multe documente anexate. Am citat cuvântarea de la teatrul Medgyaszay, mai putem descoperi declarații care ni-l arată în preajma lui Lukacs, proprietar și director al ziarului Voros Lobogo. „Abia cînd căderea Republicii Sfaturilor Ungare  m-a obligat să ajung în emigrație la Viena și cînd, student al Universității de acolo, am intrat în relații cu studenții de la facultatea de filozofie (printre care și Lucian Blaga) mi s-a trezit din nou interesul  pentru poezia română și, în primul rînd, pentru Eminescu. (…) La semicentenarul României June , în 1921, am ajuns și eu să țin o conferință despre el în limba germană pentru publicul internațional al clubului cultural universitar, ilustrîndu-mi textul  cu cîteva traduceri ale mele în limba germană”.

Să considerăm anii 20 ai lui Franyo legați de vocația specială a himerei – de acel delibab care caracterizează spiritul maghiar?

„Maghiarizarea a reprezentat un mare triumf pentru spiritul național. Ea a intensificat acea trăsătură pe care ungurii o numesc delibab, adică preferința pentru iluzie. Voi folosi termenul maghiar pentru a denumi propensiunea spre îndeplinirea dorințelor numită de Ferenczi «gîndire magică». Tendința de a vedea lumea printr-un filtru roz i-a făcut pe maghiari să-și exagereze măreția și să ignore nefericirea popoarelor subjugate. Delibab i-a determinat pe unii politologi… să celebreze prezentul de parcă utopia ar fi devenit realitate”  (William M. Johnston, Cultul iluziei la maghiari, în Spiritul Vienei. O istorie intelectuală și socială  1848-1918). 

Cultul iluziei l-a caracterizat și pe poetul, traducătorul, artistul Franyo Zoltan.

Colaborator la cunoscuta revistă Tuz, Franyo va publica acolo, în numărul din 2 oct. 1922 sonetul Trecut-au anii „la a cărui prelucrare m-a ajutat Lucian Blaga” (9)

Câte himere se nasc din vocația de poet-tălmăcitor a lui Franyo?

Întors în România, se implică, mai întâi, în viața jurnalisticii, a presei, a literaturii. E un excelent jurnalist și fiindcă un ziar bun nu se face fără un proiect polemic, o revistă serioasă nu poate să iasă în lume fără să se diferențieze energic de altele, Geniusz începe (primul număr, cel din martie 1924) cu un articol inaugural intitulat chiar Himera ardeleană – Erdely Delibab:

„Da, desigur, – e timpul ca noi, cei care trăim pe meridianele Ardealului să ne cerem socoteală nouă înșine. Cu ce drept îl punem pe cititor la stîlpul infamiei, numai pentru singurul fapt că nu vrea să știe de literatura (maghiară, n.n.) din Ardeal? Cu ce drept îi scuipăm în față acuzația de indiferență și de ignoranță, cînd el – cu o silă amară – își întoarce  privirea văzînd cărțile ardelenești, și cu gesturi nu prea politicoase refuză să completeze chestionarele cei i se oferă aproape zilnic? Este oare într-adevăr vinovat, oare cine trebuie să fie țapul ispășitor?”

Erdely Helikon a decretat critica vinovată de dezinteresul cititorului, Franyo protestează:

„Noi, cei care nu ne lăsăm înțărcați în strunga viziunii provinciale, privim cu compătimire la acest joc de societate și citind fiecare coloană ne spunem în final cîte un semn de întrebare: în fond unde este literatura ardeleană, cea pentru care ești stigmatizat, dacă n-o citești și nu o sprijini, dacă o neglijezi blasfemie se cheamă? Unde este? Unde crește acel răsad chiar dacă este plăpînd? Care este acel for care garantează valoarea literară a unei cărți?

Iată, trebuie să spunem lucrurilor pe nume: Ardealul nu are momentan nici un for critic – nici legitim nici ilegitim – ale cărui sentințe să fie acceptate și respectate măcar de o parte infimă a cititorilor. Dar n-are nici literatură, n-are ceva specific, individual, transilvănean, dacă sub denumirea de «literatură» înțelegem ceva important și profund, și nu totalitatea scrierilor publicate. Ardealul are doar scriitori care sunt talentați sau lipsiți de har, dar care nu sunt uniți nici prin simplul fapt că sunt contemporani și nici prin acel fluid sugestiv care radiază din sufletul poporului…Și fiindcă Ardealul n-are o literatură specifică, n-are nici scriitor, nici profet, nici apostol care prin litera tipărită să devină un bun al milioanelor, al tuturora, deci n-are nici public. Cititorul își întoarce spatele și devine surd la litaniile rimate sau neritmate despre problemele care au depășit de mult limitele geografice ale literaturii – ca barierele ce despart simbolismul de abstracționism sau activismul de neoclasicism – fiindcă acestea sunt străine preocupărilor lui.

Literatura ardeleană: o ficțiune, o minciună frumoasă, o oglindă înșelătoare, care reflectă ceea ce nu există – este o Fata Morgana într-o pustă fără soare”.

Conform principiului bulgărelui de zăpadă, amintirile se adună. Iar Franyo are amintiri despre toți. Despre Arghezi:

„Întîia vizită i-am făcut-o lui Arghezi în toamna anului 1927. Sosisem în România abia de trei ani, venind din emigrația vieneză unde îi întîlneam adesea pe studenții români din capitala austriacă…Ei mi-au vorbit pentru prima oară despre poetul Tudor Arghezi. Venind la București, l-am căutat întîi și-ntîi pe prietenul meu Liviu Rebreanu, dimpreună cu care, elev al Academiei Ludovika din Budapesta, mă pregătisem, cu douăzeci de ani în urmă, pentru cariera de ofițer activ… După Rebreanu, l-am vizitat pe Arghezi. M-a primit cu degajare, cu căldură, fără pic de poză…”

Cine sunt totuși, prietenii, fiindcă Franyo a avut, în mod real, vocația prieteniei? În încheierea volumului Bătălia condeiului există o înșiruirea de nume care trebuie transcrisă: „… din ceasurile de singurătate, salut celor ce nu mai sunt trupuri aievea, când se desprind din decenii mult apuse: Ady, Osvat, Karinthy, Rebreanu, Juhasz, Rilke, Emod Tamas, Nagy Lajos, Revesz Bela, Somlyo Zoltan, Leda, Boloni Gyorgy, Toth Arpad, Csinsyka, Gaal Gabor, Cocteau, Paul Valery – și încă multor altor umbre de neuitat, căci fiecare ți-a dăruit cîte ceva menit să-ți înfrumusețeze și să-ți îmbogățească viața, altminteri cîtuși de puțin îmbelșugată în bunuri pămîntești.” Ar fi o galerie de portrete  pe care o evocă și timișoreanul Anavi Adam. Și timișoreanul Meliusz Jozsef și cărțile orașului. Orașul pierdut în ceață, romanul lui Meliusz Jozsef, este, așa cum va declara autorul lui în numeroase rânduri, o sociografie lirică, în care elementul autobiografic este folosit copios. Este o autobiografie ușor modelată după proiectul politic al autorului ei, luptător pe baricadele stângii o viață de om. Cine citește romanul romanului, anexat tuturor edițiilor, va afla din ce motive și sub ce impulsuri și-a scris cartea, cine l-a influențat și cum. Scris deci între 1938 și 1940 romanul traversează diverse epoci literare. „Sociografie lirică” a Timișoarei, Orașul pierdut în ceață vrea să certifice că, solidar cu intelectualii de stânga ai orașului, de la Franyo/Reiter/Liebhard la Stoia-Udrea.

*

Adrian Lăcătuș

Noua apocalipsă a lui László Krasznahorkai

Mai mult decât alți maeștri contemporani ai prozei maghiare, precum Péter Nádas sau Péter Esterhazy, László Krasznahorkai dă o șansă în plus literaturii maghiare și în general literaturilor (est și central) europene scrise în limbile mici de a se integra într-un filon puternic, deși întunecat, al imaginației planetare. Krasznahorkai duce mai departe și, în același timp, aduce mai aproape de noi, inclusiv geografic și politic, viziunile, obsesiile și stilul unui linii de prozatori ce îi include pe Kafka, Beckett și Sebald. Adesea ei reface chiar materialitatea și decorurile lumii lor, uneori în moduri mai înfricoșătoare, pentru că le aduce într-o proximitate realistă și cu efect de recognoscibilitate.

Întoarcerea acasă a baronului Wenckheim, romanul lui din 2016 (publicat la noi de Pandora M în colecția Anansi Contemporan în traducerea excepțională a lui Ildikó Gábos-Foarță) e un tur de forță de peste 500 de pagini simfonice care reiau marile teme și motive ale prozei sale de la Satantango încoace, trecând prin Melancolia rezistenței și prin Război și război (ultimele două menționate așteptându-și încă traducerea în română). Este și cel mai „românesc” dintre ele, pentru că de data asta micul oraș de provincie în care își imaginează de obicei Krasznahorkai personajele și întâmplările și căruia îi construiește atmosfera grea, este plasat chiar la granița cu România, peste care trec pungi de plastic purtate de vânt, țigări de contrabandă, marfă în general, motorină și benzină, pentru ca aici economia Ungariei este într-o criză devenită stare de fapt. Orașul mai are un Mic Cartier Valah, dar și un Mare Cartier Valah, o biserică ortodoxă cu preotul și cimitirul aferente iar unul dintre personajele secundare, mic rege al păcănelelor locale, pentru că posedă automatele de jocuri din locale, este poreclit de oameni Contra, după numele lui Cosmin Contra, jucător și, pentru o vreme, selecționer al naționalei de fotbal a României. Desigur, acestea sunt doar câteva elemente de coloratură a vieții din apropierea frontierei dar, dincolo de ele, provincia ungurească a lui Krasznahorkai seamănă foarte bine cu cea românească, mai ales din Banat sau Ardeal, e o lume familiară într-un mod neliniștitor, pentru că e Kafka în cartierul tău sau Malone ori alt personaj din nuvelele lui Beckett zăcând într-o clădire părăsită de lângă calea ferată de la capătul străzii. E un oraș banal care are toate instituțiile și formele vieții sociale inutile, ineficiente, inerțiale și ruinate pe care le (re)cunoaștem: primărie (administrație publică), poliție, presă locală (dublă – de opoziție și de guvernământ), spital, bibliotecă orășenească, liceu, orfelinat, agenție de turism, gară și depou, vreo două hoteluri, benzinărie, baruri și cârciumi cu păcănele, cămin de bătrâni, persoane fără adăpost, abator, o bandă de motocicliști neo-naziști, un cor de femei, un magazin chinezesc.

În fiecare dintre acestea există câte un personaj sau două care împing romanul înainte cu monologurile lor abundente, exprimate în câte o singură frază de două, trei, patru, cinci pagini și așezate alternativ și consecutiv, cumulând și ordonând temporal narațiunea. Krasznahorkai renunță la naratorul unic, la iluzia individuației și a destinului, înlocuindu-l cu acest caleidoscop al singurătăților reflexive. (Există totuși două momente mistice în care un narator „obiectiv” se inserează și observă cum un convoi misterios de mașini de lux, în care se află un și mai misterios personaj, un fel de divinitate-demon-dandy al acestei lumi („rău, bolnav și omnipotent”, p. 204), traversează orașul, o dată la dus și a doua oară la întors, paralizându-l sau înghețându-l cinematic mai bine zis, oprind nu doar mișcarea și logoreea oamenilor, dar și stropii de ploaie în aer, sugerând o perturbare cosmică, o manifestare dintr-o altă dimensiune.

În ciuda titlului său explicit și transparent, romanul are doi protagoniști, sau are și un protagonist secundar, pe lângă baronul Béla Wenckheim, un nou și abulic cavaler al tristei figuri. Celălalt este un Profesor, un om de știință genial, cu recunoaștere mondială în biologie al cărui proiect ideal ajunge să fie oprirea gândirii sau reducerea ei la un minim de două ore pe zi: „de ce să-i mai pese de faptul că, după cum declarase revista Nature, era unul dintre cei trei specialiști in domeniu, cei mai importanți din lume, mă cac pe ei, a concluzionat în stilul său libertin, caracteristic, mă cac, mă cac, a repetat furios, mă cac pe toate, niciodată, nici măcar n-o să mă mai uit la vreun mușchi, de ce as face-o, de dragul lui Nature sau pentru ca în acest loc nenorocit, în cloaca asta de oraș, niște dobitoci aroganți fără creier să-și ridice pălăria în fața mea sau pur și simplu numai de dragul mușchilor, dar pe mușchi nu-i interesează absolut deloc dacă eu îi studiez sau nu, ori ce știu sau ce cred despre ei, mușchii doar există și atât, la fel ca mine, și asta-i suficient, deci așa a început…” (p. 82) Așa începe un fel de asceză agnostică prin care personajul renunță progresiv la cunoștințe, la viața socială, la ziare, radio, televizor, internet, telefon, cărți, casă și se mută într-o colibă pe care și-o improvizează din bucăți de tablă și plăci de polistiren (Hungarocel) într-o pădurice de la marginea orașului. Așa îl găsim de fapt în debutul romanului, asediat și hărțuit de o pretinsă fiică nerecunoscută (un fel de activistă frumoasă de 20 de ani) și de întreaga presă din oraș. Tot el va fi autorul, atunci când monologul său revine, peste câteva capitole, unui eseu romanesc foarte dens, oral oarecum (pentru că uneori vorbește cu un câine maidanez aciuat pe lângă el și botezat Bestiuță), despre imposibilitatea epistemologică a cunoașterii și despre forma religioasă a minții umane, de nedepășit, indiferent de ideile și afilierile ideologice sau filosofice ale indivizilor.

De altfel, Krasznahorkai nu doar că nu se dezminte aici ca „maestrul maghiar contemporan al apocalipsei”, cum l-a numit Susan Sontag încă de la apariția Melancoliei rezistenței, dar regizează o apoteoză a misticismului secular fantast, ironic și angoasant în același timp, construind sentimentului lipsei de sens a vieții și fricii de (non)existență un eșafodaj grav, tragi-comic, dar contemplativ. Protagonistul eponim, baronul Wenckheim, este un aristocrat sărac și inocent, foarte lung și subțire, abstras și, dacă ar fi avut vreo substanță, i-am fi putut zice introvertit, rătăcit de tânăr în Argentina unde devine dependent de jocurile de noroc și victimă a diverșilor interlopi, închis și apoi „extras” și repatriat la bătrânețe de familia lui europeană pentru a fi salvat și a avea parte de un sfârșit demn. Demnitatea este însă o iluzie prea îndepărtată aici. Orașul natal în care se întoarce pentru a-și revedea iubirea din adolescență (unica din viața lui, și aceea improbabilă și incertă) vrea să-l exploateze, din interese materiale și din reflex mesianic, așa cum se exprimă la un moment dat primarul: „pentru că el va decide în toate, vă rog să rețineți asta, de-acum încolo el nu poate fi îngrădit de nimeni și nimic pentru că, și asta probabil că sună ciudat pentru dumneavoastră, obișnuiți cu așa-zisa «democrație», dar vă rog să luați la cunoștință că de azi înainte el e stăpânul aici, așa că, și-a coborât vocea, ștergându-și chelia cu palma, nu contează ce credeți sau ce scribăliți dumneavoastră, căci în măsura în care nu scrieți adevărul, adică ceea ce ați auzit aici, atunci nu garantez nici pentru dumneavoastră, nici pentru ziarele dumneavoastră, pentru că aici, slavă Domnului, nu mai e «democrație», de-acum înainte aici, a descris cu mâna un arc de cerc larg, arătând în jur și trecându-si din nou palma peste chelia-i transpirată, aici e o moșie al cărei stăpân, după lungi decenii, în sfârșit s-a întors acasă.” (p. 262) Salvarea și reîntoarcerea lui sunt însă niște catastrofe pe un scenariu pe cât de comic, uneori, pe atât de mitic-sacrificial în structura lui finală: „se simțea ca unul căruia, deși i se împlinise visul, nici în vis nu s-ar fi gândit că acest vis va fi un coșmar” (p. 257) După sacrificiul acestui inocent (care la un moment dat, în viața lui din Buenos Aires, se plimbase într-o noapte pe terasamentul pustiu al căii ferate cu un oarecare Jose Maria Bergolio, despre care aflase recent că devenise papă) semnele sfârșitului lumii încep să se aglomereze iar haosul se instalează progresiv în oraș: crime, distrugeri (ale statuilor și ale garniturilor de ulei ale tuturor vehiculelor), invazii (de broaște râioase și de cisterne cu motorină), frică. Totul culminând cu explozia finală și apocalipsa locală. Non omnis moriar, Krasznahorkai nu își distruge toate personajele sau lucrurile, pe cele salvate le expediază ironic și meta intr-o listă pusă la sfârșit și intitulată „Materiale utilizate, dispărute: Domnul Profesor, Bestiuță, Georg Cantor, palton de lână maro cu guler negru de catifea, fiica domnului Profesor, fularul în carouri, Marika, Szolnoki Dante si 713 EUR împreună cu un portofel din piele de vițel, Lenyó, Tăntălău, Laci împreună cu schimbul său de noapte, idealpur.hu.” (p. 551) Există o speranță în universul lui, chiar dacă ea e în afara acestuia și despre ea nu se pot scrie fraze, nu se poate spune nimic.

*

Călin Crăciun

Despre Orbecăitorul lui Káli István

Romanul Orbecăitorul^*, al lui Káli István, poate fi citit în mai multe chei, ceea ce îi și dă gradul de complexitate și, ținând cont de micile sau marile revelații pe care le determină, îl înnobilează estetic. Din punct de vedere formal, autorul recurge la soluția îmbinării povestirii cronologice a vieții personajului, realizată de un narator omniscient, și a examenului de conștiință al lui Berți, din noaptea dinaintea sinuciderii. În acest cadru se dezvoltă o structură narativă foarte complexă, în măsură să stârnească glose într-o mulțime de direcții.

Una dintre cheile importante este cea a urmăririi unui destin individual. Personajul principal, Kormos Albert, alias Berți, un tânăr etnic maghiar din Transilvania tumultuosului secol XX, își începe evoluția ca tânăr ambițios, un pic idealist, cu speranța de a ajunge un mic burghez prin muncă destoinică, învățând tainele croitoriei până mai sus de granițele meșteșugului, la nivelul artei. Visează deci la un viitor strălucit de maestru croitor, ceea ce implică, desigur, trecerea merituoasă prin treptele intermediare ale ascensiunii în breaslă. Talentul, inteligența, seriozitatea și tenacitatea nu-i lipsesc, prin urmare, are toate atuurile pentru a-și împlini visul, cu atât mai mult cu cât e educat în cultul familiei, ceea ce-i accentuează responsabilitatea și însuflețirea. El este opusul parvenitului cu care ne-a obișnuit realismul interesat de ilustrarea burgheziei. Istoria are însă și alte planuri cu el. Jocuri politice dincolo de voința și de înțelegerea lui îl trimit în luptă, în situații limită din care îl salvează doar norocul și omenia altora. În plan profesional, ajunge ceea ce și-a propus, și anume croitor de succes, ba chiar liderul tuturor croitorilor târgumureșeni, însă tocmai în contextul instaurării comunismului. Iar un ins cu statutul său nu poate rămâne în afara sferei de interes a noii puteri și a securității. Pe de o parte, puterea politică îl vrea ca aliat pentru a organiza cooperativa de profil. Excelența lui profesională îl recomandă pentru postul de șef al cooperativei, dar și faptul că racolarea lui în nomenclatura locală ar reprezenta un bun mijloc de persuasiune pentru determinarea celorlalți croitori să accepte asocierea. Pe de altă parte, securitatea e interesată de persoana sa pentru a-l transforma în colaborator și a-l spolia de moștenirea primită de la un excentric confrate evreu emigrat în America, unde a ajuns vestit, dar s-care s-a întors în țară fugind de condamnarea pentru o crimă pasională, unde face o pasiune năucitoare pentru Berți și se sinucide când acesta îi refuză categoric avansurile. Berți este deci reținut, intimidat și șantajat prin mijloacele specifice securității, astfel că ajunge organizator și șef al cooperativei, acceptă să cedeze statului aproape toată moștenirea și treptat constată cum i se destramă grupul de prieteni și i se năruie cam toate visurile tinereții. Succesul profesional nu-i asigură decât parțial bunăstarea visată în tinerețe, o înșeală repetat și tot mai lipsit de scrupule pe Magduș, soția pe care cândva o diviniza, i se alterează stima de sine când își constată ezitările, tentațiile și lașitatea, trăiește sentimentul eșecului ca tată etc. Peste toate acestea, insomnia cronicizată și alterarea vederii, care pare a-i da lovitura fatală când îl face să greșească un croi, îl duc în pragul depresiei și se spânzură. Faptul că a reușit să cumpere o casă, vindecarea fetiței lui dragi în urma unei operații pe cord, bunele direcții morale și profesionale ale fiului ajuns student, dragostea sinceră ce i-o poartă Magdus, care se eliberează treptat de gelozie, sunt motive de optimism ce par să nu mai conteze, să fie  înfrânte de morbul depresiei. Înainte să-i dispară conștiența, vrea să-și continue viața, să-l salveze cineva, dar nu are cine și singur nu poate, căci și-a făcut perfect lațul.

Așa cum indică titlul, Berți orbecăie prin viață. Destinul său tragic e, desigur, pretext de meditație cu ramificații comparative dincoace de realitatea romanului. În parte, textul e alcătuit de examenul de conștiință pe care și-l face insomniacul în noaptea dinaintea sinuciderii, cuprinzând secvențe autobiografice și filosofarde. Esența gândirii lui e concentrată în biletul de adio: „Ce a fost frumos și bun a trecut. Fără frumusețe și bine nu se poate trăi.” Personajul a cunoscut frumusețe și bine, la fel ca urât și rău, dar mai mereu fără să le poată distinge. De pildă, face rău crezând că e bine când își bate fiul, croiește, dintr-o stofă scumpă, un pardesiu pe care îl credea perfect, dar apoi îi constată, pe stradă, urâțenia ș.a.m.d.  O precizare cum e cea referitoare la concluziile necropsiei, „Pe creierul mic al decedatului au descoperit un ganglion limfatic de mărimea unui ou de găină. Care apăsa centrii văzului și somnului și care, dacă ar fi fost descoperit, se putea îndepărta fără riscuri pe cale chirurgicală.”, demonstrează deplin că destinul personajului a fost de a trăi un șir lung de iluzii, convertind percepții ale căror mecanisme reale de producere nu le cunoaște în repere etice și estetice.

 Biografia individuală și socială realizată de naratorul care se semnează în final „Autorul” este cea mai amplă componentă a romanului. Cheia socială conduce, de departe, la cea mai complexă paletă de interpretare. S-a observat deja că e vorba de o frescă a Târgu Mureșului din primele decenii de după Al doilea război Mondial. Aș adăuga doar că de una incompletă, devreme ce în intervalul acțiunii romanului, anii ʼ30-ʼ60 ai secolului trecut, componenta românească era între 26,7-28,3%, dar e aici reprezentată prin personaje episodice și privite din perspectiva cercului maghiaro-evreu al lui Berți, cerc marcat de drama și complexele generate de tratatul de la Trianon și apoi de reconfigurările din timpul și de la sfârșitul Celui de-al doilea Război Mondial, de agresivitatea Securității mereu predispuse la a-i considera aprioric pe maghiari și pe bună parte din evrei dușmani sau trădători, astfel că a făcut tot ce-a putut pentru a sparge grupurile de prieteni, pentru a împânzi colectivele de muncă cu informatori și a construi, prin violență, amenințare și șantaj sistematice, un climat al fricii și al suspiciunii. În plus, comunitatea romă nu e deloc reprezentată, făcându-se la ea doar o trimitere. Chiar dacă era pe atunci, din ceea ce e consemnat statistic cel puțin, infimă, își merită locul într-o frescă integrală. Fie și parțială și perspectivată, trecută deci prin filtrul subiectiv al părții din componența etnică pe atunci majoritară, fresca lui Káli István e totuși, luată în ansamblu, revelatoare. Ea are în primul rând meritul de a evidenția deopotrivă vectorii ideatici convergenți și divergenți ai societății multietnice. Sunt reprezentate atitudinile esențiale față de trecerea la administrația românească, precum și cele față de comunism. Există, desigur, reprezentanți fățiși ai iredentismului maghiar, dar aflați în minoritate, atitudinea dominantă fiind cea a acceptării cursului istoriei și a rezistenței culturale în fața vicisitudinilor. O chestiune care ținea strict de interesul legitim al unei minorități de a-și susține dreptul la existență și la conservarea identității culturale și lingvistice a fost tratată de reprezentanții statului ca pericol național sau ca dovadă a iminenței trădării, astfel că au recurs la toate mijloacele, mai ales la cele perfide și inumane pentru anihilarea acestor impulsuri. Romanul relevă injustețea suspiciunilor și practicilor represive ale Securității față de reprezentanții minorității maghiare, la fel ca față de toți cei care erau percepuți ca ostili instaurării regimului. Maghiari, evrei și români bănuiți că ar fi dușmani ai regimului sunt deopotrivă urmăriți, arestați și persecutați. Insistând asupra modului în care a reacționat comunitatea maghiară la astfel de comportament al autorităților românești, romanul lui Káli István evidențiază și cum au fost subminate șansele concilierii. În locul unei mâini întinse pentru protejarea identității culturale și a sensibilităților inerente trecerii brutale de la un stat la altul și de la o ideologie de guvernare la alta, maghiarii s-au văzut tratați cu suspiciune, hărțuiți, supuși șantajului și amenințării cu aculturația. În atare condiții, speranțele lor s-au legat de protecția oferită diplomatic de statul maghiar, dar se simt abandonați și de János Kádár. Ecoul revoluției din 1956 răzbate până aici, dar partidul și Securitatea sunt cât se poate de vigilente și de eficiente. În acest sens, se remarcă referirile la grupul Faliboga și la felul în care a fost gestionată reacția anticomunistă, fiind scoase în relief mecanismele manipulării și reflectarea momentului în cadrul comunității orașului. Totuși, dincolo de temeri, a căror justificare e tot mai evidentă pe măsura înaintării în acțiunea povestită mai ales cronologic, tronează speranța în omenie și în faptul că păstrarea distanței față de radicalismul iredentist scutește de persecuții și abuzuri. În cercul de prieteni și de cunoștințe al lui Berți e o singură voce iredentistă și șovină, primită cu oprobiu când i se adresează unui român aproape complet maghiarizat că va trebui să plece de acolo întrucât Transilvania va reveni Ungariei. De partea cealaltă, politica statală românească e tot mai puțin dispusă la concesii, mai naționalistă și mai eficientă în efortul de impunere a controlului asupra minorității maghiare și de slăbire a ei. Evreii maghiari emigrează, tot mai mulți copii unguri trec la școală la secția română, construirea combinatului și a noilor edificii anunță transformarea radicală a orașului în timp ce reorganizările teritoriale amenință coerența fostului Ținut Secuiesc.

Fondul Orbecăitorului este așadar unul dramatic până la limita tragicului. Cheii individuale și sociale îi sunt suprapuse și altele, cum sunt cea ideologică și psihologică. Structura de rezistență a romanului e constituită tocmai de urmărirea procesului adaptării personajului și a lumii lui la cursul istoriei, căutând, dincolo de multele momente de slăbiciune și de lașitate, să-și păstreze resursele de omenie atât în condițiile agresiunilor dure, cât și, mai ales, a celor subtile. Principiul ce răzbate la suprafață e cel al operării artei cu emoțiile pentru revelarea unor adevăruri despre indivizi și societate. La finalul lecturii, domină impresia că este împlinit.

_________

^* Káli István, Orbecăitorul, Traducere din maghiară și note de Kocsis Francisko, Curtea Veche, 2021.

^** Al. Cistelecan – Marea frescă târgumureșeană, în „Vatra”, nr. 1-2/2022, pp. 21-22.

[Vatra, nr. 12/2022, pp. 62-67]