În copilărie simțeam nostalgia difuză a părinților când își evocau anii petrecuți la Tg. Ocna. O perioadă de timp care, pe măsură ce se îndepărtau de ea, trebuie să le fi apărut drept cea mai luminoasă din întreaga lor viață comună. Iar, cel puțin pentru mama, din întreaga ei existență.

 Nu ne-au spus-o niciodată explicit, mie și fratelui meu,dar o puteam deduce din evocările unei existențe tihnite,cu oameni prietenoși în jur,cu delicioase rețete gastronomice ale bucătăriei locale (borșuri cu smântână, sărmăluțe mici în foi de viță, tochitura cu mămăliguță moale, alivenci și poale-n brâu,baclavale și boules de neiges etc.), cu plimbări relaxate pe dealurile din împrejurimi unde tata, pasionat profesor de istorie, mai descoperea resturi de armament de la celălalt război (doar era zona legendarelor Mărășești și Mărăști), cu denumiri geografice exotice – Trotuș, Măgura sau Adjudul unde se schimba trenul, n-am înțeles spre ce.

 Aveau pe atunci și o bonă care ne avea în grijă pe noi, copiii: o fată frumușică din Bucovina, care sărea gardul noaptea, ca să se ducă ea știe unde, și de la care am luat și eu păduchi. Am amintiri suprapuse de când eram dată cu gaz pe cap, soluție igienică respinsă azi când păduchii mai năvălesc în școli cu pretenții, nu numai de la noi.

 Moldova devenise spațiul mitic unde tinerețea părinților trecuse în maturitate după ce mama, profesoară de lucru manual, proaspăt titularizată, își ceruse transferul de la Năsăud la Tg. Ocna. Pleca, după câțiva ani de corespondență, și întâlniri sporadice, să-și întemeieze o familie cu bărbatul întârziat în burlăcie de care se îndrăgostise la Chișinău, în scurtele lor episoade de profesori tineri, trimiși în „provinciile noi”. Când l-a descoperit în Tg. Ocna, înconjurat de mai multe pretendente, mama, fire dârză, jumătate olteancă, și-a luat, drastic, o distanță care l-a decis instantaneu să devină „omul de casă” exemplar pe care l-am știut.

 Vor trece ani până să descopăr, ca un tremur, în mine, nostalgia părinților după traiul lor bun care nu s-a mai întors, după ce le-a fost dat să trăiască în „exilul din Pitești”.

Și nu le-aș fi aflat niciodată povestea romantică, așa cum nu le-am văzut nici scrisorile, dacă nu mi-ar fi fost livrată de Geta, sora mai mare a mamei, care o și crescuse și o ironiza cu drag. Orfană de la patru ani, mama avea o fire necomunicativă, închisă. O preferam pe cea tonică, veselă, a mătușii Geta. O parte din poveștile ei despre copilăria din timpul primului război mondial au trecut în contul Vicăi din „Dimineață pierdută”. Ei i-am și dedicat cartea.

Orașul verde și luminos

 Din Tg. Ocna, orășelul pus pe certificatele noastre de naștere, al meu și al fratelui meu, păstrez amintiri de pe la trei-patru ani.

 Într-una din ele am sentimentul fericit al unei evadări de acasă, fiindcă tocmai m-am trezit în dormitorul luminos al Dodiei. Așa o botezasem pe Sanda Bădulescu, prietena părinților, stâlcind apelativul moldovenesc „duduie” cu care i se adresau moldovenii. Profesoară de matematică la gimnaziul din Tg. Ocna unde tata era director, Dodia a rămas „domnișoară bătrână,” cum se spunea pe atunci (la fel ca o colegă a ei de facultate, prozatoarea Ticu Archip, iubita lui Vasile Pârvan). Dar pentru mine a fost un model de femeie independentă, generoasă, cu o curiozitate vie păstrată până târziu, când învăța chineza (a și călătorit până acolo) și se ducea la ședințele PAC-ului lui „Nicu Manolescu”. Mai ales după moartea, timpurie, a părinților, Dodia a fost mama mea adoptivă și o bunică adoptivă a fiului meu.

 Mă lipisem de ea încă de la Tg. Ocna. Fratele meu, care s-a născut repede după mine, la un an și trei luni, mi-a luat, inevitabil, o parte din atenția mamei. Îl consideram preferatul ei și încercam să-mi compensez frustrarea înlocuind-o cu Dodia și cu tata. Dodia venea des în vizită la noi și, când se pregătea de plecare, vroiam să plec cu ea și anunțam solemn: „un copil pleacă cu Dodia lui, și un copil rămâne cu mama lui”.

 În altă amintire, tot de atunci, stau la gardul unei curți mari, cu flori și verdeață. De cealaltă parte a lui, în stradă, e un grup mai mare de oameni, îmbrăcați ciudat. Percep statul lor social inferior, de solicitant, cineva care le aduce niște coltucuri de pâine mi-a strigat să plec de acolo că sunt cerșetori, dar nu mă mișc și, cu un sentiment de vinovăție, mă uit la copiii de vârsta mea, îmbrăcați în zdrențe. Băiețelul mic este chiar gol de tot, dar eu știu cum arată un sex de băiețel de la fratele meu. Spre deosebire de mine, el plânge tare în baie că îi intră săpun în ochi când este spălat pe cap. Eu sunt mare, nu plâng niciodată și mă uit de sus la el.

 Este 1946, anul secetei, al foametei, motivul oficial al plecării noastre din Tg. Ocna. Pare să se fi adăugat și răzbunarea unui reprezentant al noii puteri a orașului căruia tata, în corectitudinea lui nepotrivită vremilor și țării, refuzase să-i dea certificatul de absolvire a gimnaziului fără să frecventeze cursurile. Și el s-a răzbunat, pregătindu-i viitorul dosar de cadre dezastruos.

 Probabil la presiunea mamei, tata făcuse la Ministerul Învățământului o cerere de transfer la București, unde se aflau majoritatea rudelor lor. Dar când le va veni aprobarea, tata, suflet de provincial, va face o criză de anxietate și va refuza înfiorătoarea Capitală, acceptând Piteștiul, a doua lor opțiune, complet întâmplătoare. Ca profesor tânăr, tata se plimbase prin el într-o excursie școlară, împreună cu o colegă de care era îndrăgostit. Atunci, orașul de târgoveți de lângă Florica, moșia lui Brătianu, i se păruse primitor și frumos.

 N-avea să i se mai pară la fel după ce va trăi acolo două decenii, fără să reușească să închirieze o locuință decentă pentru familie, și, mai tot timpul, marginalizat din motive politice, ale lui și ale fraților săi. Acolo va și muri, la 58 de ani.    

Neospitalierul oraș al copilăriei          

 Amintiri mai limpezi am din vagonul de marfă cu care facem o călătorie lungă, înconjurați de mobile și lăzi. Am luat cu noi și cuștile cu păsări, sau ele sunt doar rodul închipuirii mele? Văd afară, pe geam, cum alunecă copaci, dealuri și case mici, ca de jucărie, iar în vagon, statura impunătoare a tatei. El este personajul principal din cele două scene păstrate. Într-una se repede să-l înșface pe fratele meu care stă curios lângă ușile deschise ale vagonului. Când trenul face o manevră neașteptată și îl precipită pe scări, tata îl prinde din zbor. E un moment care îmi convine: fratele meu e certat, fiindcă e mic și imprudent, adică prostuț, iar eu simt, cu mândrie, că sunt mare și nu fac astfel de boacăne. Tot ușile vagonului apar și în cealaltă amintire. Acum sunt închise și tata le lovește cu muchia toporului ca să le înțepenească mai bine, în timp ce spune, cu o intonație ciudată: „gara este plină de ruși!” Nu știu ce înseamnă ruși, dar păstrez scena, cu imagini, sunet, și neliniștea celor mari până peste câțiva ani, când, dintr-odată, o decodez. Ar trebui să fim mai atenți la ce vorbim lângă copiii mici, ei vor înțelege poate lucruri neconvenabile pentru noi, după ani. Am senzația că-mi amintesc și o noapte ciudată, sub copaci, trebuie să fie sfârșit de august 1946: e destul de cald pentru ca un cuplu încă tânăr, împreună cu doi copii mici, să poată dormi sub cerul liber, într-un oraș de deal. Dar chiar am această amintire, plină de mirosul proaspăt de frunze de roșii, sau am imaginat-o după poveștile familiei? E prima noastră noapte în Piteștiul care s-a dovedit, de la început, neospitalier, spuneau părinții. După ce a acceptat transferul în Pitești (el, la Liceul Comercial de pe bulevardul cu salcâmi, mama la o școală de Menaj de pe strada Teiuleanu), tata mersese înainte, singur, în plina criză de locuințe, să închirieze o locuință. Dar până să apărem pe urmă, într-un tren de marfă, cu gospodăria în spinare, proprietarul și-a călcat înțelegerea, și-a dat casa altui chiriaș, probabil cu mai mulți bani. Lipsit de spirit practic, ca toți Adameștenii, tata și-a petrecut sub un nuc prima noapte piteșteană, împreună cu familia.

 Piteștiul s-a încărcat apoi de toată suferința lor din anii ʼ50, la care mă gândesc cu strângere de inimă. Când ei, cadre didactice, care educau noile generații, au fost invitați să intre în minusculul Partid Comunist, s-au dus, din disperare, la social-democrați, crezând că păcălesc autoritățile. Dar după unificare, s-au trezit tot la detestații comuniști. La verificările de Partid (1952?) tata este exclus, ceea ce, mi se explică, e mai rău decât să nu fi fost niciodată membru. Cu naivitatea lui, într-o ședință, înșelat de îndemnurile din prezidiu („spuneți adevărul, tovarăși, noi tot îl vom afla și va fi mai rău!”), mărturisise că îi simpatizase pe legionari. Simpatie împărtășită, chiar mai apăsat, de unii dintre frații săi. Mai avea și alte motive ca să fie exclus (tatăl preot, fratele Dinu, emigrant în Italia etc.). Probabil și cu un dosar mai bun ar fi avut aceeași soartă, fiindcă toată organizația PMR din Liceul de Comerț a fost dizolvată: era „un cuib de reacționari”, care țineau ședințele în deriziune.

 În schimb, mama a rămas toată viața o membră de Partid anonimă, bombănind ședințele, cu un dosar de cadre „ajustat”, în care tatăl, fratele și sora, mici negustori, erau trecuți drept muncitori. Am fost instructată că „Ei știu tot”, dar aveam să aflu după ʼ90 cât de false erau declarațiile de cadre. Era însă mai ușor s-o faci atunci când aveai un nume ca Predescu, decât cel foarte rar, de Adameșteanu, purtat cu mândrie și teamă.

 Prea târziu, când părinții nu mai trăiau, am realizat că locuisem în Pitești în timpul sinistrului Experiment Pitești. Că Securitatea piteșteană a anchetat și torturat pe toți cei intrați în legătură cu ”cei din munți” iar procesul grupului Arnăuțoiu s-a judecat la Tribunalul din Pitești, în timp ce eu mă întrebam dacă să intru în liceu la clasa de Uman sau la cea de Mate. Tot în orașul adolescenței mele au fost anchetați și torturați C. Noica și Dinu Pillat și în închisoarea din Pitești N. Balotă l-ar fi întâlnit pe Radu Cioculescu, primul traducător al lui Proust (Mihail Sebastian îl considera singurul democrat din interbelic). Radu Cioculescu a murit de cancer în pușcărie (ce oroare!), în 1961, când eu eram studentă și mergeam cu colegele la reuniuni cu dans, convinsă că perioada închisorilor s-a petrecut cu mult timp în urmă. Despre sumbrul Pitești al anilor copilăriei mele, aveam doar imaginea unui plictisitor oraș de provincie.

 N-am să mai aflu niciodată cât au știut atunci părinții mei din crimele oribile petrecute acolo. Cert e doar că nouă, copiilor, nu ni s-a spus nimic despre ele. Dar stresul în care părinții au trăit le-a scurtat viețile. Reforma Învățământului desființase Liceul de Comerț. Profesor excepțional, tata a găsit post doar la Liceul nr. 3, de periferie, fosta Școala Normală, situată la ieșirea din oraș, unde trebuia să meargă pe jos, el având o cvasi-infirmitate, de la un accident din copilărie. Și mama a trebuit să-și schimbe meseria după Reforma Învățământului, care a desființat toate școlile profesionale. Din profesoară la Școală de Menaj Teiuleanu, cu eleve adolescente, a trebuit să intre ca educatoare la grădinița cu mulți copii. Este o profesie solicitantă nervos, ale cărei dezavantaje le-a trecut direct în seama Piteștiului, oraș sufocant, întunecat, cu oameni egoiști, puși pe căpătuială; imaginea asta mi-o transmite și mie, odată cu mirajul Capitalei. Am înghițit parte din ostilitatea ei compactă față de Piteștiul de care n-am fost niciodată legată afectiv, deși am avut în el primele iubiri și prietenii.

Dacă idilizata Moldovă a rămas în mintea părinților aureolată de fericirea primilor ani de căsnicie, publicitatea anti-piteșteană promovată intens în casă de mama se ciocnea, totuși, în mintea mea cu prieteniile de școală și cu atașamentul față de zona de dealuri, care îmi transmite, până azi, un sentiment liniștitor, de „acasă”. Da, trebuie să plec și să nu mă mai întorc niciodată aici, mă gândeam, dar nu atâta timp cât inima mea este încă dată prietenelor și câtorva băieți (mereu succesiv, niciodată concomitent). In toiul pasionatei adolescențe, mă temeam, ciclic și inutil, de o rezolvare fericită a iluzoriului lor transfer la școli din Capitală.

 Orașul interzis al adolescenței

 Prima locuință din Pitești, unde ajung la 4 ani, este pe strada Fântânii, la numărul 4. E pietruită cu bolovani mari de râu, urcă destul de abrupt în pantă, și e bună pentru săniuș iarna, un anotimp pe care însă eu nu-l iubesc, chiar dacă ne dăm de sus, din vârful dealului și luăm viteză, riscând să intrăm în mașinile de pe lunga stradă a Craiovei. La capătul de jos al străzii curge fără oprire o fântână foarte rece, unde își spală picioarele țărăncile care vin, desculțe, cu coșuri pentru piață. Acolo își pun cipicii de cauciuc sau pantofii tari și pleacă, încălțate, la piață, să-și vândă legumele, fructele și sticlele de țuică, astupate cu coceni de porumb. Marfa e așezată pe un ștergar curat, într-un coș de nuiele albe, împletite, și toată greutatea asta o poartă pe cap, așezată pe un colac tare. Un mod de transport pe care părinții mei îl privesc dezaprobator, iar expresiile locale ne fac să bufnim în râs (cură apa? cură, cură!). Mai târziu, însă, am să descopăr că așa cărau femeile din antichitate obiecte în creștetul capului, iar forma argeșeană a verbului curgere este aproape de cea latină, de la currare. O bruscă înnobilare a disprețuitei zone argeșene.

 Vizavi de fântână, peste strada Craiovei, este biserica Sfântul Ilie, în curtea căreia ne facem veacul noi, copiii, cu ochii holbați la nunți, la înmormântări și la Denii, înainte de Paște. Căscăm gura la oamenii, mulți, care intră, ies, aprind lumânări pentru vii, pentru morți. Când tata ne duce și pe mine și pe fratele meu în biserica plină, mă plictisesc repede să stau în picioare lângă strană, slujba e prea lungă pentru nerăbdarea din mine. Îmi place doar când trecem pe sub masa încărcată de flori și icoane la Paștele care ar însemna haine noi: noi nu primim, dar nici nu cerem, conștienți de lipsurile din casă. Conversația de seară a părinților este legată de banii împrumutați de la o chenzină la alta (leafa se dădea de două ori pe lună, în chenzine),pentru mâncare.

 Proprietăreasa casei din strada Fântânii a cărat din Basarabia (alt cuvânt pe care îl voi înțelege mai târziu) covoare persane, mobilă scumpă, obiecte de preț, toate cu proveniențe dubioase, șoptise mama, spiritul realist al casei noastre. Mirosul greu de carne, nu foarte proaspătă, prăjită, învăluie averea proprietăresei în amintirile mele. Îl anunță pe nedescurcărețul meu tată că nu mai vrea chiriași, vrea să-și recupereze toată casa.

 După, probabil, momentul de panică, tata se mulțumește cu ceea ce îi oferă vecinul nostru, fabricant de lumânări de toate mărimile, pe care le desface în piețe și la târguri. Este vorba de o cameră și un antreu într-o casă nouă de pe strada alăturată, Mircea Vodă, 19 A. Locuim toți patru (părinții și noi, copiii), într-o cameră de 4/4 și un antreu de 3/3, de trecere, cu o bucătărie de vară, mult timp luminată cu o lampă cu gaz și closet în curte. Un spațiu care devine tot mai strâmt și mai neospitalier pe măsură ce noi, copiii, creștem, mai ales după ce apare în scenă și ginerele lumânărarului. A primit casa ca zestre și vrea să se extindă în teritoriul nostru. Trăim stresați, în scandalurile continue ale proprietarului cel tânăr pe care îl voi descrie în Drumul egal al fiecărei zile, cu mintea plină de umilințele de atunci, și după 20 de ani.

 Dar în casă n-a ajuns niciodată vreo „șpagă”, tata era foarte drastic în privința asta. Mama ține poarta încuiată, atunci când apare vreo mamă de elev cu un coș cu sticle de țuică, păsări, sau cine știe ce plocon pregătit. „Domnul nu primește nimic!” le strigă de după gard mamelor de copii care riscă repetenții ori doar corijențe.

 Nici mama nu „ia” nimic, se chinuie cu clasele de copii mici de la grădiniță, vine acasă, gătește, spală de mână în albia de rufe, calcă. Ia în schimb șpăgi directoarea grădiniței, o soție de securist, frumușică și elegantă, foarte inventivă în afaceri. Asistă la procesul „celor din munți” și la întoarcere le spune colegelor că șeful lor e bine ca bărbat, îl plăcuse. Mama îi povestește asta tatei, sunt deja liceană și păstrez relatarea în minte, deși nu știu ce înseamnă „cei din munți” și voi afla mult mai târziu numele lui Toma Arnăuțoiu. Când asociez comentariul erotic al soției de securist cu torturile la care a fost silit acesta până a murit, și cu Maria Ploaie, iubita lui, coborând din peșteră cu copilul în brațe, în fotografia descoperită în dosarele Securității, am o imagine completă a acelei societăți în care am crescut.

 Ca elevă știu că nu e voie să mergi la biserică. Nici măcar să-ți faci cruce când treci prin fața ei, de aceea ne facem cruce cu limba, în interiorul gurii. Doar elevele de la Liceul nr. 3 unde predă tata, care stau la internat și uneori trec în șir prin fața bisericii, se mai închină, repede: au venit de curând de la țară și încă nu le-au intrat în cap interdicțiile.

 Nici părinții nu mai merg la Înviere. Paștele însemna doar ciocnitul ouălor colorate, stufatul, coaja rumenită a fripturii de miel cu cartofi noi, cozonacul mamei pe care îl frământa îndelung în copaie. Văd și acum albia de lemn alb, curat, cu aluatul moale din care gustam, nerăbdători. Era un cozonac minunat al cărui gust nu-l voi mai regăsi după moartea ei. Aud și vocea tatei care ne reproșează că facem mofturi la el.

Piteștiul de acum e cu totul altul decât cel din anii 1946-1960 când am locuit pe strada Fântânii și pe Mircea Vodă, cea din apropiere.

 Când am fost, însă, acolo, în 2016, cu regizorul Alecu Solomon ca să filmeze imagini din copilăria mea pentru filmul Patru patrii făcut pentru televiziunea franco-germană Art (despre patru scriitori, Norman Manea, Mircea Cărtărescu, Florin Lăzărescu și eu), am fost mirată să descopăr că acest colț al orașului rămăsese neschimbat. Numai reperele geografice și dimensiunile caselor erau mai mici decât se păstraseră în mintea mea. 

[Vatra, nr. 1-2/2023, pp. 2-4]