Doina Ruști

Avangarda vine din disperare și imitație

Pe Eugen îl știu de mult, dar Manuscrisul fanariot ne-a legat pentru totdeauna. În interiorul acelei lumi am construit împreună. El a fost primul cititor al romanului, primul susținător. M-a făcut să mă răzgândesc în privința unui capitol, să dezvolt referirile la Bozărie.

Este și unul dintre cei mai vechi prieteni, iar de câte ori îi văd numele scris pe o carte, mi-o amintesc pe prima pe care-am citit-o, monografia Antim. De altfel, cred că mereu l-am asociat cu Antim Ivireanul, prietenia mea cu Eugen întemeindu-se în primul rând pe această carte. Aici se află un portret interior, un suflu tânăr, care te face să iei pe credit fiecare cuvânt, fiecare afirmație. De aici am aflat că Antim avea o voce fermecătoare, ceea ce cu timpul m-a făcut s-o confund cu vocea de catedră a lui Eugen Negrici. În mintea mea, mereu a existat între ei o relație oratorică.

Apoi îl văd vânând fazani, aceasta fiind una dintre plăcerile sale. Nu pot să mă laud c-o înțeleg, dar s-o traduc, asta da, sunt în stare: idei, mai ales fraze baroce plutind peste parcul de la Unirea, pe unde, cu niște ani în urmă, își plimba câinele înainte de vânătoare. Cam așa văd eu legătura lui cu fazanii. În tot cazul, orice discuție cu Eugen duce mai devreme sau mai târziu spre fazani, ceea ce-mi întărește ideea că originile acestor păsări fastuoase se află în manierism, în perioada anilor optzeci când revenise în modă. Mai ales că în tinerețe Eugen Negrici respingea tezele barochiste ale lui Dan Horia Mazilu. De-aici, de undeva, dacă nu cumva din tentațiile ironiei, până la urmă a ajuns printre vânătorii de fazani. Îi vâna (putem vorbi la trecut, pentru că în ultimii ani a abandonat sportul ăsta) și-i făcea cadou. Îmi aduc aminte că și pe mine a încercat să mă tenteze cu niște fazani, dar cum nu intru în bucătărie, propunerea a murit în fașă.

Odată ne-am întâlnit ca de obicei prin zona Unirii, nu-mi mai amintesc cu exactitate despre ce-am vorbit, dar dacă n-a fost despre iluziile unei literaturi mici, cu siguranță a fost despre o carte de proză. Eugen Negrici, binecunoscut prin studii de medievalistică, apoi printr-o constantă preocupare față de literatura comunistă, este și cel mai profund exeget al fenomenului românesc literar, lucru dovedit, de pildă de una dintre cărțile sale premiate (Iluziile literaturii române). Prin urmare, cel mai des vorbim despre proză.

E obsedat de imitație, mai exact de ceea ce simte omul care vrea să creeze, fiind nevoit să-și abandoneze modelul. Când discutăm despre o carte întotdeauna pornește de la acea ingrată perioadă de formare, dominată deopotrivă de impulsul emancipării și de un sentiment naiv. Cam în ideea din Emanciparea privirii. Despre beneficiile infidelității ‒ pentru cine își amintește volumul său din 2014. Între multele situații în care artistul își formulează stilul, se află kitsch-ul. Iar aici, Negrici are o teorie: e obsedat de ideea că respingerea îndârjită a vulgarităților fără valoare, mai ales a atitudinii de intoleranță totală a unor elite, care de multe ori sunt ele însele perimate, poate declanșa perioadele de avangardă, așa cum s-a mai întâmplat de multe ori (postmodernismul e exemplul lui preferat). De vreo câțiva ani așteaptă avangarda asta, mai ales în proză. Prin urmare, vorbeam despre un roman, care apăruse recent. Pe mine mă interesa cu ce noutate venea cartea aia, pe el îl interesa ce urme lăsaseră modelele scriitorului, unde erau rănile despărțirii. Inițial cartea mi se păruse fără nicio valoare, scriitorul slab, dar pe măsură ce înaintam cu discuția, începeam să văd cât de mult suferise acel autor, încercând să se elibereze din lanțurile modelelor sale, îl vedeam deja târându-se disperat printre fraze, plângând cu fruntea îngropată în Proust. Și-acum, chiar pe bune, am zis eu, crezi că tipul ăsta a citit atâta literatură încât să plângă pe ea? Nu, bineînțeles, a zis Eugen, dacă ar fi citit, știa să scrie ceva mai bine, dar asta nu înseamnă că nu se credea Proust, pe măsură ce umplea paginile. Asta, e! Uneori contează doar drumul, Doina, drumul din mintea lui. Pe-aici pe lângă viziunea asta a lui începe avangarda.

Eugen crede sincer că în drama scriitorului mediocru se află germenii avangardei, din care motiv pentru el e importantă descoperirea, chiar și pe un text prost. În disperările mărunte ale unui prozator de mâna a doua există protest și artificiu, or, acestea sunt și premisele oricărei înnoiri.

Îi place să mă vadă, de fapt nu doar pe mine, ci să-și vadă interlocutorul consternat, din care cauză nu exclude din start cărțile proaste. De altfel, cine îl cunoaște știe că exagerarea face parte din retorica argumentului. Epatant, creator de șocuri, provocator de discuții. Este printre rarii intelectuali care nu dau doi bani pe opiniile bătute în cuie, pe exegezele memorabile, pe ierarhii. Prețuiește „excursiile” culturale, plăcerea de-a construi scena unei comunicări pe care n-o uiți ușor. Atitudinea asta i-a și creat o aură de aristocrat ‒ a nu se confunda cu „boier”, cu acel prototip de intelectual ghiftuit și comod, specific grupului de dominație, din literatura noastră. Eugen are stil, nu se risipește nici măcar în relațiile care contează, nu-și lasă la vedere pasiunile. Deși înflăcărat, are o reținere naturală, o decență nativă. Tocmai de-asta când mă gândesc la el nu-l văd în amfiteatru, ci plutind peste Dâmbovița, în amurg, cu șapca à la Castro, kaki, alături de un câine nemuritor (doamne ce-a mai iubit câinele ăla!). Eram odată într-o comisie de doctorat (el era coordonatorul), iar doctoranda făcea o expunere despre expresii care cuprind cuvântul câine, iar Eugen mi-a șoptit cu infatuare că fragmentul ăla era pus acolo ca să-i facă lui plăcere, ca un fel de compliment pentru legătura dintre el și câinele său, iar când spunea asta, îl credeai, Sala Consiliului, cu ferestre ei interbelice, lemnul pupitrelor, chiar și vocea doctorandei deveneau pe loc parte dintr-un roman.

Tot așa, când îmi amintesc de discuția despre scriitorul proustian, îmi vine în minte și restul: ziua, care se termina, apa Dâmboviței. Vreau să spun că orice întâlnire cu Eugen, oriunde, printr-un parc sau într-o sală de curs, e în primul rând de atmosferă, de plăceri verbale, un schimb elevat de întrebări și, desigur, e întotdeauna însoțită de fazani zburători.

*

Carmen Firan

Certitudine și iluzii

Înalt, cu mișcări elegante și zâmbet mereu ușor ironic, mi-l amintesc pe Eugen Negrici trecând pe culoarele facultății din Craiova. Eu eram studentă la matematică pe atunci, dar scriam poezie și teatru, eram dornică de mentori și modele. Am fost norocoasă să-i găsesc în orașul natal, deloc provincial, chiar dacă tinerețea făcea să mi se pară uneori plictisitor. Visam la alt aer, alt spațiu, cu sentimentul de neîntâmplare care venea de fapt din atmosfera lipsită de orizont a comunismului. Cu timpul n-am mai sperat în căderea cortinei de fier și mă antrenam să găsesc frumos, sens și supraviețuire în spatele ei, să-mi construiesc o lume paralelă în care să mă pot manifesta cu iluzia libertății. Eugen Negrici a făcut parte din acea lume a tinereții mele, când totul era despre iluzii. Întâlnirile noastre, discuțiile lungi despre oameni și cărți, afinitățile de zodie, să le spunem, fiind născuți la o zi distanță unul de altul deși la peste un deceniu, i-au întărit în mintea mea autoritatea, în prezența lui aveam o formă de sfială cu care am rămas și azi. Pucu, așa cum îl numeau cei foarte apropiați, era figura de intelectual care ieșea din tipare, iubea cărțile și vânătoarea, era un bon cozeur, uneori cinic, admirator de frumos și aventură, cu simț al umorului, conștient de cacealmaua care ni se juca, dar oricând dispus să accepte provocarea și să joace la rândul lui tare. A făcut asta și în unele din cărțile sale, mergând împotriva curentului, demolând mituri, enervând și creând polemici, cu sentimentul însă al inutilității, convins că oamenii nu pot fi scoși din iluzii, că soclurile odată cimentate oricât le-ai contrazice, vor rămâne pe poziții.

Sub influența sa am scris primul meu volum de versuri, în 1980, Iluzii pe cont propriu, după cum la încurajarea lui I.D. Sârbu în același an am avut prima piesă de teatru, Polen pe insulă, montată la Teatru Național, iar inspirată de Sina Dănciulescu am început romanul, Tot mai aproape, în care Sina este chiar unul dintre personaje. Toți acești trei creatori și gânditori mi-au fost modele, am avut privilegiul să mă bucur de atenția, de mintea și de prietenia lor, ceea ce pentru cineva foarte tânăr este de mare preț. Mai ales că nu eram studentă la filologie, nu i-am avut ca profesori, ci ca maeștri. Le sunt și azi recunoscătoare. Craiova a fost în timpuri nu tocmai ușoare o oază intelectuală pentru mine, în special datorită lor. Pucu Negrici combina cu inteligență și farmec cultura solidă cu intuiția, o ușurătate a sintezelor și puterea de a concentra informații în exprimări neformale, cu dezinvoltură, curiozitate, cu un fel de entuziasm al aventurii intelectuale. Indiferent de controversele create, Iluziile literarii române este o carte curajoasă, cu ale ei frivolități, dar și frivolitatea face parte din personalitatea lui seducătoare. L-am revăzut de puține ori în ultimii ani, în primul rând din cauza distanțelor și limitărilor de timp, dar de fiecare dată m-am bucurat să-i văd zâmbetul ironic, sclipirea din ochi, să-i presimt neastâmpărul minții și neîmpăcarea de bun augur, sfredelind lumea și literatura de azi sub semnul certitudinii că totul rămâne iluzie.

*

Nicolae Panea

O tăcere memorabilă pe Calea Victoriei

Să vorbești despre cineva care ți-a marcat viața este ca și când ai merge la psihiatru. Trebuie să scotocești prin memorie, să tulburi sedimentele mâloase ale unui trecut pe care nu l-ai mai băgat în seamă, căci trecerea rapidă a anilor cu avalanșa lor de evenimente nu ți-a dat răgazul, să te oprești și să conștientizezi, uitându-te în gol, că îmbătrânești.

Te obligi să constați ce ai făcut bine, ce ai făcut rău, ce a fost potrivit și ce nu, să răspunzi la întrebări incomode, eventual, să înfrunți adevăruri neplăcute, să cauți umbrele omului despre care vrei să vorbești în păienjenișul întâmplărilor trecute și să socotești în ce fel gesturile lui, vorbele, faptele regăsite au influențat viitorul tău.

Și nu știi dacă rezultatul reconstruiește personalitatea celuilalt sau răspunde subliminal nevoilor tale de celălalt, dacă oglinzile amintirilor reflectă realități sau se joacă mincinos cu iluziile tale, cu idealizarea momentelor, aducând false cărămizi pentru construirea sinelui.

Inițial, am refuzat un astfel de proiect, realizând pericolul căderii cu ușurință în narcisism și m-am gândit să scriu ceva despre medievistul Eugen Negrici.

 Mi-am adus aminte atunci de o replică a profesorului din studenția mea, pe care o citez aproximativ; ” Spuneți și voi ceva inteligent despre subiect!” și, convins că nu pot adăuga ceva mai inteligent decât s-a scris, am renunțat la idee. Exceptat de excelență, textul ar fi  fost mai curând despre mine decât despre el.

Așa se face că, dintre cele două forme de invocare, revenirea la prima decizie mi s-a părut, până la urmă, mai eficientă în a-l surprinde pe profesor, dar, ca să evit pericolul subiectivismului pueril, mă voi referi la două (doar!) momente care pot fi semnificative pentru personalitatea profesorului, dar, în același timp, și pentru felul în care acesta a marcat într-un fel devenirea mea.

Anii 1980, mai ales în a doua lor parte, au însemnat pentru facultatea noastră ani de mare și dramatică răscruce, care l-au găsit pe Eugen Negrici decan. Studenți fiind, nu am realizat niciun moment ce se întâmplă în catedrele școlii, cu ce se confruntă profesorii noștri. Nu am aflat decât târziu, după absolvire, că puteam fi ultima promoție a Filologiei craiovene, că dementa conducere a partidului hotărâse desființarea acesteia.

 Tristețea profesorilor noștri ni se părea normală în condițiile în care viața tuturor era cenușie și searbădă, chinuită de lipsuri, de aberații economice și de absurdități ideologice. Blazarea decanului nostru, de altfel, un om spectaculos, mereu cu replici spumoase, era judecată în acest context, până când s-a întâmplat ceva remarcabil, care a trezit în noi sentimentul apartenenței la o comunitate prin responsabilizarea noastră față de destinul școlii pe care o urmam, o asumare de conștiință.

Facultate tânără, înființată de regimul comunist cu scopul de a dezvolta regiunea (și, după cât se pare, acesta a fost argumentul decisiv al salvării ei, argument prezentat lui Ceaușescu!), facultatea craioveană nu avea practic nicio tradiție, profesori aduși din alte centre universitare, absolvenți care nu deveniseră notorii.

Dincolo de comoditatea de a face facultatea acasă, aveam bucuria studenției, nu a apartenenței la o tradiție, sentiment puțin cam frustrant, dar cum epoca spălase orice astfel de pornire supra-identitară, nu foarte dramatic, astfel încât personalitățile noastre se construiau practic în jurul profesorilor noștri, mulți dintre ei, foarte buni, chiar remarcabili!

În fața pericolului desființării facultății, orice argument că este o instituție viabilă, de calitate, dinamică era binevenit și, cum epoca impusese o stare continuă, isterică de competiție, premii, depășiri de plan, ierarhii etc., evident că nici învățământul superior nu a scăpat. Concursuri studențești de toate felurile agitau universitățile an de an. Participarea la ele dovedea starea, poziția, ierarhia, imaginea participanților.

Într-un astfel de context, decanul a organizat un adevărat desant în Iașiul mesmerizant cultural. Cei mai buni studenți și cei mai cunoscuți profesori au „invadat” competiția din acel an. Rezultatele au contat, se pare. Dar dincolo de rezultate, sau, mai bine spus, și prin acele rezultate s-a creat o solidarizare bazată pe valoare, o conștientizare a apartenenței la o Școală. Profesori recunoscuți, capabili să își susțină studenții, să îi impună, studenți competitivi intelectual alcătuiau un corp.

Eugen Negrici ne-a făcut să ne simțim atunci valoroși. A făcut-o apoi constant cu doctoranzii săi, continuând să construiască o facultate la salvarea căreia participase decisiv. Blazarea lui era doar o mască. Spectaculozitatea gândirii sale era practic realitate, cum realitate era felul lui de a se implica în construirea destinelor studenților săi.

Simt că, scriind acum această frază, îi pot mulțumi, cum i-ar mulțumi toți aceia care s-au născut intelectualicește din acea întâmplare!

A doua rememorare se situează în siajul primei. Practic, ambele alcătuiesc impresii despre aceleași frământări legate de soarta unor instituții, ale unor oameni într-o lume a blocajelor, a arbitrariului, a devalorizării intelectualului.

Anul 1989. Toamnă capricioasă. Europa de Est se schimba, România se cufunda în cenușiul unei istorii fără sens.

Nu am înțeles nici până acum ce i-a determinat pe câțiva dintre profesorii mei să creadă că pot angaja asistenți în acel context lugubru. Oricum, au constituit o normă și profesorul Negrici a hotărât să ceară o audiență la eminența cenușie a ministerului, directorul Bondrea ca să obțină aprobarea înființării ei.

Ne-am dat un punct de întâlnire în preajma ministerului, profesorul a venit la timp, a umplut aerul cu prezența sa impozantă, a făcut câteva remarci zeflemitoare și am intrat. Un hol sinistru de gol. Profesorul a spus cine este și secretara l-a poftit înăuntru și pe mine să iau loc pe un fotoliu.

 Ziua începea promițător. Profesorul era detașat, nonșalant. A intrat încrezător și stăpân pe sine. Întrevederea a durat suficient să încep să mă plictisesc. Secretara își vedea de treaba ei în tăcere de parcă avea legământ să nu intre în vorbă cu cei care ar aștepta.

 Atmosfera era atât de apăsătoare că îmi era jenă, chiar frică să mă ridic și să mă plimb pe hol.

Într-un târziu, profesorul a ieșit. Nu a rostit niciun cuvânt și parcă se grăbea să părăsească locul. Pe fața lui se citea un amestec de preocupare, tristețe, îngrijorare și scârbă. L-am urmat, așteptând să spună ceva. Am mers în tăcere, fără grabă. Calea Victoriei devenise pietonală și oameni triști și cenușiu îmbrăcați se aventurau pe mijlocul străzii, cam dezorientați. Am comentat ceva referitor la transformarea străzii în promenadă. Cred că am comparat situația cu cea a Knez Mihaila din Belgrad. Amândoi eram cât de cât, cel puțin prin intermediul televiziunii iugoslave, familiarizați cu țara vecină și cu atracțiile ei. Am încercat să port o discuție, nu mi-a reușit. Profesorul era înfiorător de tăcut. Am mers așa până în dreptul Cercului Militar. Acolo s-a oprit brusc. Mi-a zis un „iartă-mă” ca de pe altă lume și că ne vedem la Craiova. Mi-a strâns mâna și a mers mai departe pe Victoriei spre Dâmbovița. M-am uitat în jur și m-am simțit cumplit de singur. Credeam că toate ușile s-au închis pe vecie.

Peste câteva zile, la Craiova, am aflat ce se întâmplase. E adevărat că ușile se închiseseră, dar pentru toți. Întâlnirea nu fusese chiar cum dorise profesorul, oamenii parcă nu mai erau aceiași. Societatea era pur și simplu blocată, așteptând ca doi oameni să decidă soarta tuturor, Ceaușescu și soția lui.

Față de mine, profesorul nu a spus foarte multe, dar am realizat cât de mare e ruptura dintre „genialii conducători” și poporul lor. Practic, tot ce ar fi însemnat acțiune, autonomie socială, inițiativă erau suspendate ca periculoase. Ajutorul pe care profesorul voia să îl dea unui tânăr, practic, însăși menirea lui de constructor de intelectuali, era aneantizat de absurdul unor conducători paranoici.

 Nu ne rămânea decât să așteptăm și așteptarea nu a durat foarte mult.

Am realizat atunci că oricât de profund ar fi devotamentul pentru soarta unei instituții, oricât de intensă ar fi responsabilitatea pentru destinul ei, oricât de susținut ar fi efortul făcut pentru dezvoltarea ei, mereu există obstacole meschine, subiectivități hiper-dimensionate așezate fără urmă de sens în calea materializării lor.

Dar am mai realizat ceva extrem de important. Să ai încredere în cei care te aleg.

Profesorul Eugen Negrici a ales de-a lungul timpului o mulțime de oameni. Devenirea unora e pariul lui câștigat cu istoria.

*

Floarea Țuțuianu

„Îmbrățișările autoarei au ca partener nu trupul, ci cuvântul”

Venind din domeniul artelor plastice, nu cunoșteam, în 1996, când am debutat cu volumul „Femeia pește” (Cartea Românească), decât foarte puțini critici literari, mai mult din citit, decât personal. Pe dl. Eugen Negrici l-am cunoscut în 1998 ‒ când, grafician fiind la Editura Fundației Culturale Române, trebuia să fac coperta la cartea dumnealui: „Sistematica poeziei”. Dl. Olăreanu ‒ directorul editurii ‒ m-a anunțat că autorul cărții dorește să discutăm despre copertă (ceea ce era un lucru obișnuit, cei mai mulți autori dorind acest lucru, și foarte puțini lăsând aceasta în seama graficianului…). Era perioada în care pregăteam o expoziție personală pentru Accademia di Romania, la Roma. Întâlnirea a avut loc la atelier. Cred că fiecare dintre noi a fost surprins: eu aflându-mă în fața unui bărbat înalt, sobru, cu o privire pătrunzătoare, dumnealui, probabil, mirat de faptul că o persoană fragilă se pierdea printre niște lucrări mari ce umpleau atelierul. Discuția a început cumva timid și stingher despre „Sistematica poeziei”, pe care o citisem și care mi s-a părut interesantă. Părea surprins de cum am vorbit despre carte, deși nu știa că scriu poezie. Adusese o carte în franceză cu ilustrații pentru a alege una dintre ele pentru copertă. La sfârșitul discuției i-am dăruit un exemplar din revista „Vatra” care conținea un grupaj din poemele mele și o recenzie a d-lui Cistelecan la volumul „Femeia pește”. Recenzia a citit-o pe loc, foarte atent și concentrat. Ne-am întâlnit le editură peste două săptămâni să vadă coperta și să alegem o variantă. În noiembrie am plecat la Roma cu expoziția, la invitația d-lui Marian Papahagi, directorul Accademiei din perioada aceea. De o inteligență ieșită din comun, și cu o energie fantastică, profesorul avea cursuri la Universitatea din Cluj, la Stockholm (dacă nu mă înșel) și un program atractiv și variat la academie, care prinsese viață doar în câteva luni. Se ocupa de la lucrurile mari până la cele mai mici detalii. Avea planuri mari cu Accademia pe viitor… din păcate, în 18 ianuarie 1999 a făcut un infarct (iar o lună mai târziu, pe 14 februarie, murea și tatăl meu…).

Abia când îți moare cea mai apropiată ființă înțelegi rostul vieții… și îl negi sau accepți pe Dumnezeu. A urmat un an de depresie. Știu că ultima carte pe care am citit-o în acea perioadă a fost „Noaptea întunecată a sufletului” de Sfântul Ioan al Crucii. Și în cel de-al doilea an am scris volumul „Leul Marcu”. Noul volum nu mai avea nimic nici din „Femeia pește”, nici din „Libresse oblige”. Atunci, m-am gândit că prima persoană care ar trebui să îl citească ar fi dl. Eugen Negrici. M-a invitat acasă, unde d-na Negrici, foarte amabilă, m-a tratat cu prăjituri și cafea, mărturisind că dl. Negrici are un program foarte strict pentru scris. Am discutat banalități până ce dl. Negrici a terminat de scris și a ieșit din birou. A luat manuscrisul și a promis că îl va citi, dar nu foarte curând. Oricum, nu mă grăbeam. Între timp îmi pregăteam ilustrațiile. Țineam atât de mult ca volumele să aibă o hârtie de calitate și la prezența ilustrațiilor, încât alegeam editurile după acest criteriu, un criteriu păgubos, deoarece erau edituri mici, fără distribuție… Prefața scrisă pentru „Leul Marcu” se încheia astfel: „Pe viitor, poeziei semnate de Floarea Țuțuianu i se poate prevedea o adâncire în tragic iar autoarei ‒ o alunecare în misticism.” Și într-adevăr următorul volum ‒ „Mărinimia Ta”, apărut la „Brumar” ‒ avea să fie ceea ce prevestise dl. Negrici. A urmat o perioadă lungă în care ne-am văzut tot mai rar, pe la târgurile de carte, sau la lansări. În 2017, am scos volumul „Corp de literă”, cu ilustrații color, 120 pagini, la Editura Brumar. Volumul s-a bucurat de succes și a avut peste 20 de cronici în reviste foarte importante: „Dilema veche”, „Orizont”, „Apostrof”, „România literară”, „Viața Românească”, „Astra” etc….

Am rămas uimită când am fost anunțată ca voi primi premiul pentru poezie „Mircea Ciobanu” în cadrul Premiilor U.S., premiul fiind oferit de dl. Eugen Negrici.

E adevărat că mai primisem un premiu pentru poezie, în 2007, la Festivalul internațional de poezie „Lucian Blaga”, de la Cluj.

Nu mă îndoiesc că ceea ce a făcut pentru mine, dl. Negrici a mai făcut și pentru alți poeți sau scriitori. Atât cât l-am cunoscut pot spune că am admirat seriozitatea, modestia (o calitate tot mai rară), tenacitatea cu care și-a scris cărțile, nu puține la număr, obiectivitatea, luciditatea și chiar ironia… A început cu literatura veche: „Antim. Logos și personalitate”, 1971, iar poezia a fost o temă de care s-a ocupat cu fervoare: „Introducere în poezia contemporană”, 1985, „Sistematica poeziei”, 1988, despre mecanismele subtile ale producerii textului poetic, „Poezia medievală în limba română”, 1996, și până la „Literatura română sub comunism”, 2003, ‒ o carte gravă și explozivă, „Iluziile literaturii române” ‒ Cartea anului 2008, desemnată de „România literară” și Fundația Anonimul, și care a obținut o mulțime de premii. O carte despre care dl. Livius Ciocârlie spunea: „această carte care spulberă iluzii va fi citită cu pasiune, va stârni dezbateri și, nu mă îndoiesc, se va impune ca una de raftul întâi”.

[Vatra, nr. 1-2/2023, pp. 56-60]