O mică pasă de cititor capricios m-a separat, de aproape trei ani de la apariție, de romanul lui Bogdan Coșa, Cât de aproape sunt ploile reci*: știam că e un roman cu imaginar situat în mediul rural și mai știam – din cărțile anterioare sau din alte bucăți de proză publicate – că dacă Bogdan Coșa scrie o carte rurală, își va asuma imersiunea în universul ei până la capăt, fără fasoane intelectualiste sau falsificări livrești. M-am lăsat în voia acestei pase cu riscul că greșesc, dar cu promisiunea că voi reveni la un moment dat asupra restanței.

E drept că nici debutul cărții nu e neapărat prietenos cu cititorul, fapt observat de aproape toți comentatorii: cadre descriptive dintr-o mică localitate în care pare să nu se întâmple nimic sunt întrerupte de trimiteri la situații și nume de personaje ale căror relații nu sunt explicitate. E destul de greu, în primele 30-40 de pagini, ca cititorul – dacă nu inventariază încordat totul – să urmărească cine cu cine și cum și de ce. Odată ce trece însă de acest mic ritual de inițiere, narațiunea începe să capete sens și relief, ba mai mult, să legitimeze acest început ezitant. Nu e vorba de stângăcie în construcția textului aici, ci, dimpotrivă, de un refuz programatic de a contraface realitatea brută prin intervenții forțat cauzale sau explicative: ea survine către cititor așa cum e, fără lentile interpretative. Ascetismul vocii narative, care se abține să comenteze sau să anticipeze în vreun fel logica aspră a lumii aflate în vizor, reprezintă o modalitate de a o lăsa să se livreze cititorului în toată complexitatea ei.

Simptomatică în direcția de mai sus e și opțiunea de a nu încredința valorile implicite ale textului unui personaj principal, pasibil de atașamentul autorului sau al cititorului. Povestea lui Coșa nu poate fi decât o poveste colectivă, în care natura relațională a personajelor e mai importantă decât urmărirea traseelor singulare. Opțiunile narative se află, de altfel, în perfect acord cu situația categoriilor sociale descrise. Sub reflector în Cât de aproape sunt ploile reci se află mai toate clasele perdante din România ultimelor decenii: rurali, proletari (ba chiar lumpenproletari), migranți economici – adică personaje lipsite de voce socială și cărora condițiile grele de existență le-au redus posibilitățile de individuație și de autonomie.

În centrul narațiunii stă micro-societatea din Dumbrava Frumoasă (sau pur și simplu Dumbrava), ai cărei exponenți sunt membrii a două familii: Toaderii – aflați în prim plan și urmăriți de la generația Aureliei până la cea a nepoților Petru și Mădălina –, respectiv familia bătrânei Camelia, aflată în relații de înrudire prin căsătorie cu Toaderii. Subtilitatea prozatorului constă în a construi o narațiune despre ratare (vizibilă în destinul fiecărui personaj), fără a o plasa pe aceasta din urmă sub semnul unei singure explicații. De aici, impresia de adâncime extraordinară a unor personaje simple și de pluristratificare a unei realități brute, aparent lipsite de ascunzișuri. Derivă eșecul acestor oameni din agresiunea invizibilă a unei societăți care nu le-a oferit mijloace minimale de existență decentă, sau este el consecința directă a unei serii de opțiuni individuale greșite? E „nemernicia” și „nepăsarea” lor construită social, ca formă de adaptare la un mediu ostil, sau e vorba de o alegere lucidă? Problematica centrală a romanului constă în a da contur – fără a formula o sentință, prin nuanțarea destinului fiecărui personaj – ideii că dragostea (chiar cea familială), empatia și reflexivitatea sunt forme de „lux” al conștiinței pe care doar cei privilegiați și le permit.

În fond, ceea ce caracterizează cel mai bine relațiile sociale din Dumbrava – exemplificate prin destinele celor două clanuri – sunt alienarea și distrofia emoțională. Figura cea mai ilustrativă (și personajul cel mai influent al romanului) e cea a bunicii Aurelia. Ea deconstruiește cam toate clișeele legate de mama/bunica protectoare de la sat. Aurelia e o ființă abrutizată, un suflet bătucit de greutăți, care n-a avut nicio șansă în viață și care reproduce acest mecanism al violențelor invizibile. Când fiica ei îi aduce acasă o nepoată „din flori”, bătrâna o întâmpină cu un blestem: „Mânca-o-ar viermii!”. În tinerețe, Aurelia își dăduse spre adopție o fată (Doina) și îi amenința mereu pe cei rămași că ar putea avea același destin. Rațiuni pentru care Petru „o spiona pe bunica lui, care dormita adesea lungită pe spate și se bătea cu telecomanda, ușor, pe burtă, văzând în ea strămoșul comun al omului și al morunului, două sute de milioane de oameni în urmă”.

 Cu puține excepții, experiența vegetativă emoțional și intelectual e specifică și celorlalte personaje: Dana, fiica cea mare a Aureliei, „nu simte nicio emoție” când sora ei mai mică se reîntoarce la viața precară de emigrant din Italia, nepoata Mădălina „nu voia să știe nimic despre viața nimănui” și în general „nimeni nu deschidea niciun subiect”. În locul să constituie prilej de comunicare și bucurie, sărbătorile (botezuri, Crăciunuri) în care familia lărgită se reunește nu sunt altceva decât câmpuri de luptă sau ocazii de dezmăț fiziologic: „În casă mirosea a alcool și a mâncare fermentată, a intestine”.

De fapt, scenariul cel mai frecvent al evoluției Toaderilor constă în destrămarea familiei. Bărbații își părăsesc copiii și soțiile sau sunt alungați de acestea în urma unor abuzuri. Relațiile familiale urmează dinamica tranzacționist-abrutizată a societății din Dumbrava, unde, când se închide gaterul și își pierd obiectul muncii, bărbații „stau acasă și se ceartă cu nevestele și copiii”. Fie că nu își părăsesc niciodată satul sau urmează calea migrației, experiențele și orizontul aspirațional al personajelor din Cât de aproape sunt ploile reci sunt similare. Evident, femeile sunt și mai vulnerabile decât bărbații: Dana nu iese aproape niciodată din comună, dar rămâne cu un copil în urma unei relații pasagere și este constant abuzată sexual de șeful ei, în timp ce Dumitrița e exploatată economic în Italia. Prima se hrănește emoțional cu „emisiuni de divertisment”, unde își regăsește „prietenii ei, pe care se putea baza oricând”, în timp ce a doua vrea să-și îndeplinească „visul din copilărie, să trăiască la apartament, într-un orășel, să coboare în halat până la aprozar și să facă toată ziua curățenie”.

Aceste idealuri fruste ar fi putut aluneca ușor în șarjă condescendentă (cum s-a întâmplat cu foarte mulți prozatori care nu se pot abține de la a-și trata cu superioritate personajele), dacă Bogdan Coșa n-ar fi rămas fidel ascetismului narativ semnalat la începutul cronicii. E adevărat însă și că romanul s-ar fi desprins cu greu de la sol dacă prozatorul s-ar fi mărginit la expune cu răceală, monocord, relațiile de mai sus. În schimb, mai ales după primele zeci de pagini, când o lume greu de înțeles și de asimilat începe să-i fie familiară cititorului – și chiar crește „pe el” sau în interiorul lui, dacă ar fi să calchiem cunoscuta formulă engleză –, romanul devine neașteptat de atașant. Limbile și relațiile dintre personaje se dezleagă, peisajul uman se însuflețește. A doua parte a narațiunii pune în scenă o bizară „întoarcere acasă” a Toaderilor nu ca o formă de reîntregire a familiei inițiale, ci ca o expulzare a fiecăruia din familia pe care a încercat să și-o întemeieze pe cont propriu. Excelent sunt figurate, într-o serie de scene simple, aparent fără miză în desfășurarea romanului, tensiunile dintre membrii unei familii în permanentă dezintegrare. Adevăratele trame ale romanului, greu de aproximat tocmai datorită acestei plutiri pe suprafețele cotidianului, se petrec undeva în adâncuri: Dumitrița se veștejește sufletește în climatul arid sentimental stabilit de Aurelia și Dana în casa părintească; Nae sau Nuțu și-ar dori întregirea propriilor familii, dar nu-și pot depăși atavismele; Dana și-ar dori o viață a ei, dar este vampirizată de prezența mamei; cea mai fierbinte aspirație a tânărului Petru este să evadeze de acasă și să-și uite părinții etc.

Romanul e cu atât mai intens cu cât toate aceste sentimente și relații nu sunt enunțate direct, ci sugerate în relieful unor întâmplări sau replici banale. Alături de Gabriela Adameșteanu (care salută apariția romanului de pe coperta a IV-a), Bogdan Coșa posedă talentul de a construi personaje ale căror replici sau gesturi aparent mărunte se revelează a fi palimpseste de emoții, stări, senzații. Lecția amară care se desprinde din Cât de aproape sunt ploile reci, studiată nuanțat în destinul tuturor personajelor, ilustrează îngenuncherea reflexelor uman-familiale în fața unor deprinderi sau blocaje interioare insurmontabile. Nuțu nu poate renunța la alcoolism pentru a-și recupera fiul, în ciuda unei reale delicateți sufletești – vezi scena despărțirii de Ionuț, în care tatăl îi cere copilului să-l deseneze plecând. La fel, capacitățile empatice ale Aureliei față de ceilalți membri ai familiei sunt sufocate de experiențele traumatice din copilăria proprie, deși repopularea casei cu fiii ejectați din propriile familii pare că o revitalizează spontan.

 În fond, lumea din Dumbrava e cea a pădurarilor, a infirmierelor, a vânzătorilor în mici magazine sătești sau a emigranților economici, actori sociali al căror discernământ moral în raport cu sine și cu ceilalți e aproape inexistent. Această ecuație umană mai generală expusă de Coșa s-ar fi putut transforma într-o formă de condamnare sau de caricaturizare, dacă romanul n-ar fi sugerat că, alături de experiențele traumatice, subdezvoltarea emoțională și intelectuală se datorează privării de educație elementară:„ – Așa a fost mămica dintotdeauna. Dacă ea n-o avut mămică s-o învețe, n-o știut decât să umble cu animalele, să muncească afară la treburi, altceva nu i-o arătat nimeni”. Fără vreun program vizibil, Cât de aproape sunt ploile reci e – printre aparițiile ultimelor decenii – unul dintre romanele cele mai disruptive la adresa dinamicii sociale a capitalismului, în măsura în care trimite la ideea că valori precum „empatia”, „datoria familială”, grija față de celălalt sau chiar autoconservarea propriei integrități fizice și morale sunt produse exorbitante, la care o masă importantă a populației României post-revoluționare nu a avut acces. Mai mult decât atât, dinamica raporturilor inter-umane (ba chiar inter-familiale) și a acumulărilor spirituale e dependentă de logica „the rich get richer and the poor get poorer”. Pauperitatea și lipsa de acces la produse de educație elementară reproduc, de la o generație la alta, nepăsare, anomie, violență. Singurele personaje care se sustrag acestui cerc al violențelor mai mult sau mai puțin vizibile sunt membrii noii generații a Toaderilor. Tinerii Mădălina și Petru reușesc să-și părăsească familia și să plece la studii în orașe mari din România sau în străinătate. Ultimul, un fel de alter ego auctorial, este și reflectorul acestei lumi, singurul capabil să-i precizeze contururile morale sau să se bucure de contemplarea naturii și a vieții rurale. Inclusiv sentimentele bucolice sunt constructe mediate de accesul la educație. Un personaj ce „suflă fumul nu în spațiu, ci undeva în viitor”, capabil să perceapă „noutatea locului (…) așezându-se în el”, Petru e cronicarul din umbră al unei societăți căreia i s-a refuzat constant dreptul la conștiință, dar ale cărei urme de umanitate se mai întrevăd uneori precum urmele – notează absent naratorul la un moment dat – unei „civilizații superioare, care abandonase misiunea și se făcuse nevăzută”.

În ce îl privește pe Bogdan Coșa însuși: dacă volumele anterioare (Poker, Black Glass, Ultraviolență) îl recomandau drept un scriitor profesionist, care putea scrie inteligent cam despre orice subiect, Cât de aproape sunt ploile îl instalează în rândul celor câțiva prozatori profunzi de azi, capabili de dezvoltarea unor obsesii transcrise curat stilistic și neconcesiv existențial sau ideologic. Faptul că i-am parcurs cel mai recent roman la trei ani de la apariție are măcar efectul pozitiv de a scurta timpul până la lectura următorului.

_______________

*Bogdan Coșa, Cât de aproape sunt ploile reci, Editura Trei, București, 2020, 224 p.

[Vatra, nr. 3-4/2023, pp. 29-30]