Teodor Dună face parte din artileria grea a douămiiștilor, din micul (tot mai mic) grup al poeților pentru care realul devine spontan fantasmatic iar fantasmaticele – reale, ba chiar și realiste. Erupția imaginativă alimentează în rafale electricitatea vizionară a poemelor iar administrarea ei ritualică, pe suporturi epice, mută vedeniile catastrofice în parabole cu pulberea existențială gata aprinsă. Dumitru Chioaru a zis despre poezia lui (în Noi developări în perspectivă, Limes, 2010, p. 107) că e „un continuu recviem” iar Octavian Soviany, cam tot pe-atunci, l-a calificat (în Cinci decenii de experimentalism, II, Casa de pariuri literare, 2011, p. 169) drept „cel mai apocaliptic” dintre douămiiști. Așa a fost, așa a rămas. Diploma de Patmos l-a acreditat definitiv ca reporter de agonii și martor la escaton.

Cum deja din primul vers („cîntă, ventriloace, cruzimea din miezul fiecărei frumuseți”) al Flașnetei Babel (Nemira, 2022) Dună pare a-l invoca și provoca pe Rilke printr-o replică dinadins homerizantă, nu-i de mirare că acesta i-a sărit imediat în ochi lui Radu Vancu, entuziasmat, pe copertă, să vadă în poezia lui Dună „îngerii lui Rilke cu corpuri ecorșate din Bacon.” Firește că Dună nu se vrea un rilkean (cine se mai vrea?!), ci chiar dimpotrivă. Dacă la Rilke „frumosul e începutul cumplitului”, la Dună e mai degrabă invers, cumplitul/cruzimea e începutul frumosului – care nu e decât un scenariu de agonie. Iar dacă temeiul e tocmai acesta, devine de la sine că nu pe calea imnică va merge Dună, ci, din contră, pe calea denunțului sarcastic și a exasperării. Dacă există entuziasm în poezia lui, acesta e doar entuziasmul sarcasmului, contopit în vulcanica imaginației. Totul reprodus într-o vorbire din viscere, din măruntaiele delabrate ale ființei, de unde se zice că vorbesc ventrilocii. E, așadar, o furie a denunțului care vine din însăși teroarea fiziologică – ori doar fiziologizată –, din angoasa insinuată în celule și curgând prin vene; din angoasa omului-mecanism, a omului cu sensibilitatea metalică, a „omului-șurub din vagonul cu șuruburi”. „Frumusețea” e doar ambalajul acestei revolte din rărunchi, a denunțului de sine și al tuturor veleităților salvatoare de care s-a prevalat pînă acum: „și cîntă neapărat frumos, ventriloace, albul natural al vieții,/ îngrozitorul și necruțătorul alb natural al vieții/ și lovește, ventriloace, cu sorcova,/ cu sclipiciul, cu funia, cu degetele de copil ale vocilor tale/ în sfintele holograme, în pungile de versiuni,/ în tuberculii lumii.// dar neapărat lovește, cu flașneta vocilor tale,/ și în ceea ce spui” etc. (Cîntecul ventrilocului). Cântecele astea cu gura pecetluită nu sunt doar cântecele de agonie – a ființei și poeziei deodată –, cântări pre-funebrale, ci și post-funebrale, căci cântarea e blestem etern, nu trecător: „cîntă și cînd nu mai dansează nimeni,/ cîntă și după sfîrșitul cîntecului, cînd gurile sînt cusute/ cu fire de aur și marmură./ cîntă cînd ești îngropat, cu ochii larg deschiși, în tot/ ce s-a zis și făcut”. Și firește că e o cântare fără nici un efect, căci nu ajută cu nimic pe nimeni, nici măcar pe Dună, care, orice-ar face, e făcut în zadar. Zădărnicia e fundamentul acestor viziuni care vituperează și contra lor înșile iar furia care le animă e indicele dramatic al exasperării în dezolarea absolută, iremediabilă. Registrul oralist al dicțiunii relativizează orice sens de gravitate, declasificând în aparență pathosul dramatic al înverșunatei difamări de sine și de lume. Dar nu toate rănile lui Dună sunt răstălmăcite în sarcasme, chiar dacă nu scapă de un tratament ironic, premeditat compromițător. Mai scapă și câte o compătimire de sine în plin recital de denunțuri apocrife: „dar în diminețile tale, teodor,/ nu poate intra nimeni./ diminețile tale sunt conserve închise și goale,/ în care lovesc nenorocitele de ploi bucureștene,/ și pur și simplu nu mai putea fi nimeni/ lîngă tine, nici măcar o fată care să nu vrea nimic,/ care doar să îți mîngîie obrazul” etc. (Conserve și ploi). Omul-șurub nu-i fără inimă, ci doar cu o inimă rănită. Și ofensată de filistinism și de potemkiniada terapeutică: „ți-e sete? o lingură de însuflețire./ ți-e foame? o altă lingură/ ești aproape mort? o farfurie și treaba e ca nouă/ …/ așa e-n însuflețire: măcelarul cîntă” (Însuflețire).

Parafraza homerică din deschidere nu-i fără rost în restul volumului, căci el trăiește evident din suflu și din intensitatea acestuia, nu doar din amplitudinea lui. Dar mutările decisive din poeme sunt determinate de avalanșa imaginativă, de prăbușirea brutală în fantasmatic: „și atunci (de ce tocmai atunci) brusc/ m-am simțit înconjurat de o turmă de porci./ o turmă de porci agățați în cîrligele măcelarilor,/ încă vii, mișcîndu-și gurile în aer” etc. (Secunde de milă). Colocvialitățile și culegerile de notații sar brusc în astfel de vârtejuri expresioniste, pe care Dună are grijă să le plaseze în ambuscade textuale. Vocația materială a imaginației se mai și răsfață uneori, cum se întâmplă în lupta homerică dintre soare și pământ la care a asistat Dună în vreme ce se plimba prin județul Prahova: „în marea lui lumină, soarele nu s-a lăsat mai prejos: a intrat/ cu joagărul direct în femurul pămîntului/ și am auzit sunetul de oase rupte al scoarțelor,/ scîncetul silicaților și vaietul oxizilor” etc. (Soarele și pămîntul). Convulsive și himerice sunt toate peisajele pe care le vede sau le străbate Dună. Nici nu-i de mirare agresivitatea și ostilitatea lor, având în vedere de unde și în ce condiții/condiție le contemplă: „șenilele apasă,/ soarele apasă,/ păsărelele zboară” (Alegerea armelor). La așa cinism al „frumosului” nu se putea răspunde decât cu o sarcastică dusă la paroxism, tradusă în scenarii parabolice și fantasmatice. Dună are vedenii expresioniste, transcrise în limbaj ofensator de oral față cu dramatismul de fond. Firește, tocmai contrastul dintre cele două registre îl scoate în evidență clamoroasă pe cel din urmă.

[Vatra, nr. 3-4/2023, pp. 28-29]