Preocuparea lui Marius Chivu pentru proza scurtă și pentru modulațiile acesteia este una susținută, pe termen lung, atât din calitatea de autor, cât și din cea de editor. Amintesc Best of proză scurtă a anilor 2000 (2013), Sfârșit de sezon (2014), cele două antologii Kiwi (2021/2022) și, desigur, activitatea din cadrul revistei de proză scurtă Iocan, alături de Florin Iaru și Cristian Teodorescu. Pentru Marius Chivu, proza scurtă nu este un simplu exercițiu de formare a flerului de prozator, un „antrenament înaintea marii curse”, ci este „o cursă de viteză dificilă și spectaculoasă”, observație probabil justă, acuitatea și penetranța necesare concentrării în spațiile limitate fiind mai degrabă o probă/dovadă a experienței decât a începuturilor.

Antologia Kiwi 2021. Sosiri/Plecări*demonstrează, încă o dată, că avem de-a face cu o viziune implicată, nu cu o simplă mixare de povestiri. Cele optsprezece proze au prins contur în cadrul unor tabere săptămânale în care colaborarea dintre autori și editor a fost una mai degrabă de tipul atelierelor de scriere creativă. De altfel, majoritatea autorilor au și absolvit astfel de cursuri, rezultatul acestui efort colectiv fiind o colecție relativ echilibrată din punct de vedere axiologic. Apoi, o altă chestiune care merită menționată, mai ales dacă ne gândim la cursurile de creative writing pentru care antologia de față ar constitui un bun obiect de studiu, este secvența care încheie volumul și în care fiecare autor își prezintă „geneza și intenția povestirilor”, cu scopul declarat de a constitui un „exercițiu revelator pentru cât de complicat poate fi procesul scrierii unei proze și ce distanță străbate o povestire de a idee la realizare” (p. 9). Dincolo de oportunitatea pe care o oferă intervențiile autorilor de a satisface curiozitatea (cârcotașă) de a compara intenția cu realizarea, frapează și sinceritatea debordantă a unora dintre scriitorii care-și expun sursele biografice ale subiectelor mai mult sau mai puțin „sensibile”. Având în minte, în principiu, confesiunea Ruxandrei Burcescu, se poate constata o dimensiune etică vădită, chiar expiatoare în acest caz, o conștientizare și apoi condamnare a unui comportament negativ din copilărie, și anume bullying-ul. De altfel, ca notă generală, antologia are și un profund mesaj social, condamnând intoleranța și stigmatizarea diferenței, rasismul și homofobia, precum și violența, abuzul și misoginia.

Povestirile sunt semnate de autori de toate vârstele și experiențele, unii foarte cunoscuți, alții mai puțin: Ada Aitonean, Aron Biro, Adriana Bittel, Isabela Brănescu, Ruxandra Burcescu, Bianca Dragomir, Andrei Dumitrescu, Tudor Ganea, Simona Goșu, Ana Irina Lupu, Gabriel Florin Macsim, Marin Mălaicu-Hondrari, Ilinca Mănescu, Răzvan Petrescu, Ion Pleșa, Iulian Popa, Bogdan-Alexandru Stănescu și Cristina Ștefan. Tematica și stilurile sunt, desigur, variate, oferind o perspectivă panoramică asupra cotidianului românesc cu problemele pe care le recunoaștem: presiunea din mediul corporatist și mecanismele defulării, violența asupra animalelor, accidentele la locul de muncă, superstițiile de toate felurile, mintea blocată în spirale conspirative, abandonul copiilor și emigrarea, abuzul fizic și emoțional, rupturile tot mai mari dintre generații, comportamentul iresponsabil al părinților, provocările maternității, tensiunile erotice uneori confuze și relațiile queer, infidelitatea, pandemia.

Fără excepții, poveștile din această categorie sunt puternice și dozate excelent, surprinzătoare prin direcția în care evoluează, iar tipologiile umane pe care le regăsim sunt variate și relevante, cu voci autentice. Am reținut proza ce deschide volumul, „Nici o schimbare” (Ada Aitonean), care stimulează excelent apetitul cititorului, bulversându-l în același timp, o incursiune în mediul corporatist unde sentimentul futilității profesionale merge mână-n mână cu presiunea paralizantă, la care se adaugă și necazul unui biet arici. Putori cu ifose (Isabela Brănescu)rescrie situația dramatică din fabricile comuniste, mai precis din Fabrica de Ventilatoare, în care mutilarea prin accidente de muncă era acceptată și privită ca o normalitate. Exemplară este și proza Ursitoarele a Ruxandrei Burcescu, poate cea mai complexă povestire, cu fire narative multiple, grefate ingenios pe un substrat simbolic religios și personaje tipologice care conferă un aer extrem de familiar realității de la colțul blocului, acela al familiilor destrămate, urmate de efectele asupra copilului – fetița Ema, care se confruntă cu tot felul de probleme, de la cele pecuniare, la abuz și absența tatălui alcoolic, o narare cu o dicție și un ritm foarte bine conduse. Și Ilinca Mănescu ridică problema copiilor crescuți fără mamă,  cu accente de această dată asupra paternității și a descoperirii senzualității queer, în timp ce Simona Goșu se concentrează asupra provocărilor unei tinere mame și a bebelușului ei, care se confruntă nu doar cu schimbările corporale drastice care apar post-partum, ci și cu cerințele și ingerințele celorlalți membri ai familiei. Apoi, în poveștile semnate de Iulian Popa și de Cristina Ștefan, apare descrisă și situația emigrării, condițiile de muncă din Italia și efectele acestora asupra femeilor plecate la îngrijit bătrâni (dezumanizarea), dar și asupra familiei, a copiilor în special, lăsați în urmă. Aș mai menționa și prozele semnate de Tudor Ganea și Ion Pleșa, care merg în direcția explorărilor dinamicii dintre eros și thanatos în momente-limită.

Pe de altă parte, prozele SF din această antologie, cu variațiile implicite, nu se ridică la înălțimea celor deja menționate. De exemplu, Noaptea Generalului (Aron Biro) încearcă în mod inedit devoalarea „secretelor întunecate ale fotbalului românesc”, însă, dincolo de faptul că amestecă o gamă de conspirații legate de OZN-uri, viața extraterestră, aranjamente guvernamentale, un scenariu apocaliptic condimentat cu ocultisme și niște farmece tipic mioritice, nu reușește să mențină senzaționalul. Mai ambițioasă este însă distopia lui Florin Gabriel Macsim, care, deși are meritul de a ridica niște semne de întrebare deloc comode, chiar necesare, pornind de la transformarea religiei în bun de larg consum, vandabil, ar fi putut fi, la rândul ei, mai bine închegată.

Parabola lui Răzvan Petrescu, o tristă amintire din perioada comunistă a transformării delațiunii în sport național, adusă la proporții urieșești, cu accentuate doze de sarcasm și ironie, care în mod bizar și neașteptat, prin prezența unui Iisus prizonier, dar și a vizitiului care mirosea a sulf, ne trimite cu gândul la Bulgakov, contrastează prin gradul de stratificare și codificare simbolice cu expozeul ce pare a fi marca unui reporter de investigații din Coda. Generalul ficțiunii – unde este înfățișată o situație încă neelucidată a istoriei Revoluției, și anume „cazul Trosca” și al „teroriștilor” striviți de tancurile armatei. Cruzimea și manipularea sunt aici „personajele” principale.

Kiwi este, într-adevăr, un volum al plecărilor și sosirilor, așa cum argumentează editorul său, însă mai este și unul al secretelor și al problemelor identitare care, cu toate plusurile și minusurile inerente unui volum colectiv, reușește să ne convingă că Kurt Vonnegut avea dreptate când afirma că „există măreție în proza scurtă, oricât de scurtă ar fi ea – uneori îți ia piuitul” (apud Chivu, p. 10).

_____________

* Marius Chivu (ed.), Kiwi. Sosiri / Plecări, Polirom, Iași, 2021, 382 pp.

[Vatra, nr. 3-4/2023, pp. 30-31]