Se constată în ultimii ani apariția în câmpul cultural românesc a unor lucrări centrate pe biografia scriitorilor și a artiștilor români atât în cadrul editurii Polirom, prin seria Biografiilor romanțate, în care destinul unui scriitor e folosit ca materie primă pentru ficțiune, cât și în cadrul editurii Humanitas, prin studiile pseudoistorice ale Tatianei Niculescu. La baza recuperării punctelor nodale ale vieții lor se află demitizarea și dorința de ancorare a scriitorilor în orizontul cititorului și anularea barierei perimate dintre autor și public. 

Deși Sainte-Beuve definea biografia ca un instrument fundamental pentru comprehensiunea creației artistice, în câmpul literar autohton a fost privită cu reticență, conservându-se imaginea unui scriitor a cărui operă trebuie disociată de existența sa reală. Această perspectivă distorsionată asupra raportului viață – operă își are originea în secolul al XIX-lea, în opiniile contradictorii ale lui Maiorescu și Dobrogeanu-Gherea cu privire la delimitarea artei de viață, prin impunerea celei dintâi ca finalitate fără scop, sau, dimpotrivă, ca măsură a existenței, ca reflectare a destinului și a lumii în care trăiește artistul. În secolul al XX-lea, rezerva modernistă față de biografie s-a amplificat odată cu generația șaizecistă, ce instituie un raport de excludere a evenimentelor biografice din sfera literaturii, prin conservarea mitului ,,scriitorului eteric, fără altă biografie și responsabilitate în afară de cea a propriei opere” (Alex Goldiș, Despre psihologia creației lui Nichita Stănescu, în „Vatra”, nr. 7-8/2022) și s-a prelungit până la începutul secolului XXI. Efectul acestei abordări a fost blocarea apropierii cititorilor de autor și stabilizarea unui demers incomplet de abordare a textelor, care pierde din vedere tocmai faptul că explorarea biografiei facilitează accesul cititorului la literatură.

Într-un circuit aproape inert, refractar la recunoașterea funcției biografiei ca mijloc de apropiere față de operă, Tatiana Niculescu propune în volumul Singur. Viața lui Mihail Sebastian*, o reconstituire a vieții și o reinterpretare a creației lui Mihail Sebastian dintr-o perspectivă integratoare, care le juxtapune. Ea continuă seria biografiilor dedicate unor figuri importante din perioada interbelică (membri ai casei regale, Corneliu Zelea Codrescu sau Nae Ionescu), dar supune analizei un subiect plasmatic, schizoid, desprins de această dată din literatură.

Cartea Tatianei Niculescu are în centru biografia scriitorului Mihail Sebastian, un destin care oglindește confruntarea dintre două ideologii, dintre două identități, dintre două sisteme de gândire, dintre două poziționări în raport cu lumea. Un caz interesant al literaturii române și, deopotrivă, al literaturii universale, Sebastian reprezintă o subiectivitate integrată într-o structură dramatică, un autor recunoscut în literatură în urma unei canonizări mai mult etice (Mihai Iovănel, Evreul improbabil, 2012) decât estetice. În ciuda numeroaselor studii monografice care au în centru figura lui (Dorina Grăsoiu, Virgil Duda, Marta Petreu, Mihai Iovănel), autoarea reușește să îl transforme pe Sebastian din scriitor în persona, fără a recurge la ficționalizare.

Dacă în studiile anterioare instrumentaliza o matrice textuală bazată pe joncțiunea   biografie – istorie, în volumul de față, matricea textuală se construiește prin interacțiunea dintre biografie, istorie și literatură. Tatiana Niculescu nu propune o lucrare de critică literară sau una de istorie, ci o ordonare a vieții lui Sebastian în relație cu textele sale și, prin extensie, recuperarea procesului de integrare a marginalului într-o lume care și-a pierdut valorile morale. Volumul este construit ca un grupaj de eseuri care oferă impresia unui roman biografic; nu e o carte de istorie, nici una de critică literară, cum avertizează încă de la început, dar, aș adăuga, nici o expunere propriu-zisă a vieții lui, ci o ,,reconstituie a vieții lui Sebastian, făcută, în bună măsură pe baza scrierilor lui”. Astfel, se trădează legătura indisolubilă dintre viața scriitorului și opera sa, acestea se intersectează permanent, producând adesea deruta și confuzia cititorului.  

Autoarea își întemeiază cartea pornind de la Jurnalul lui Sebastian și de la un aspect fundamental observat în opera lui, faptul că povestea vieții sale e spusă de el însuși ,,în sute de articole și recenzii pe marginea cărților citite, în zeci de cronici literare și dramatice, în romanele și piesele de teatru și în jurnalul anilor 1935-1944”. 

Redând etapele fundamentale din construcția identitară a scriitorului, pornind de la identificarea corectă a datei nașterii sale, care coincide, de fapt, cu data circumciziei, în acord cu matricea de ,,semne și simboluri” iudaice în care începe să cunoască lumea, trecând prin universul livresc unde se formează ca adolescent și ajungând la afirmarea sa ca scriitor, Tatiana Niculescu evidențiază proteismul identitar al lui Sebastian. Acest proteism e vizibil în multitudinea numelor și a identităților adoptate de acest ,,singuratic dedicat cărților, sentimental cu rigoarea nuanțelor, timid înzestrat cu subtil umor, evreu francofil evadat din ghetou prin cultura laică, dar păstrând vie înțelegerea lumii în care s-a născut, răzvrătit melancolic, prieten loial trădat și părăsit de prieteni deveniți celebri: un om care vorbea cu cărțile, trăindu-le și scriind despre ele în singurătatea tranșeelor istoriei”. O altă coordonată fundamentală a volumului despre Sebastian o constituie supralicitarea singurătății în care se refugiază scriitorul, pentru că propria lui marginalizare este materie primă pentru literatură. Ea dă măsura tuturor evenimentelor marcante prin care trece, definind destinul său.

Cel mai dens capitol al cărții este Omul și masca, unde se insistă asupra identităților multiple ale scriitorului, camuflate în diverse pseudonime literare. Titlul este preluat din articolul cu același nume al lui Sebastian, apărut în Rampa, în care scriitorul resemantiza sensul măștii și îi imprima noi valențe, în strânsă legătură cu personalitatea sa. Elementul de noutate adus de analiza Tatianei Niculescu constă în observarea faptului că pseudonimul Mihail Sebastian ascunde inițial originea iudaică și numele real, Iosef Hechter, dar apoi este asumat total, ca unică identitate, prin schimbarea completă a numelui. Mihail Sebastian încapsulează ambele identitățile ale sale: Mihail simbolizează ocrotirea evreilor, iar Sebastian sugerează empatia față de marginali, ,,intenția unei sfidări și a solidarității cu toate categoriile de marginalizați ori de stigmatizați”.  Imposibilitatea stabilizării pe o poziție ideologică clară și multitudinea numelor sale, Iosef Hechter (numele real), Iosy (porecla dată de frați), Mihail Sebastian (pseudonimul literar, adoptat ulterior ca nume) sau Flaminus (cu care semna cronicile muzicale) trădează dificultatea de asumare a unei poziții identitare definitive, indicând proteismul identitar al scriitorului. 

Putem vedea în cazul lui Sebastian acea individuație despre care vorbea Radu Vancu (Biografism și individuație. Poezia între psihocritică și sociopoetică, în„Transilvania”, nr. 3, 2014), construirea sinelui prin amalgamarea arhetipurilor și o imposibilă disociere a ,,eului biografic” de „eul artistic”, fapt evidențiat pe parcursul întregului volum. Nu doar că există o relație inextricabilă între ele, dar  între ,,eul artistic” și ,,eul biografic” se naște un raport bidirecțional de influență, pentru că omul este subordonat scriitorului. Acest paradox e vizibil cu precădere în plan personal, pentru că femeile cu care interacționează ,,sunt îndrăgostite mai cu seamă de narator și de personajele lui, de măștile lui Sebastian, și mai puțin de bărbatul timid, melancolic, prost îmbrăcat, timorat de «vina» de a fi evreu”. Nu Iosef Hechter, nu Mihail Sebastian, ci ,,scrisul lui e cel care cucerește inimi”, în ciuda calităților sale de orator și de bun povestitor, cum subliniază autoarea.

Tratarea unui scriitor prin intermediul unei pseudoistorii, a unei pseudoliteraturi, a unei pseudopublicistici, deci printr-o pseudobiografie, este un demers complex, dar o alegere safe, pentru că autoarea nu trebuie să își asume poziția unui critic sau a unui istoric literar. Obiecțiile care s-ar putea aduce volumului țin de construcția schematică și de experiențele biografice care au avut un impact major pentru Mihail Sebastian, dar care apar insuficient articulate. El nu a fost doar scriitor, ci și critic literar și publicist, iar articolele sale efervescente reflectă temperamentul său și influența lui Nae Ionescu.

Anterior cărții despre Sebastian, Tatiana Niculescu scrie despre Seducătorul Domn Nae (2022), iar cele două volume pot fi puse în dialog. Biografia lui Nae Ionescu și cea a lui Sebastian comunică și se completează, ambele vizând scandalul iscat în epocă odată cu apariția romanului De două mii de ani și a prefeței antisemite a profesorului. Dialogul dintre cele două biografii nu se bazează doar pe discuțiile despre roman și prefață sau pe relația discipol – maestru, ci și pe istoria orașului Brăila. Acesta este un topos fundamental prin transculturalitate și multietnicism, dar și prin faptul că acolo se întâlnesc pentru prima dată cei doi, Nae Ionescu fiind în postura de examinator la examenul de bacalaureat al lui Sebastian. Relația lor tensionată nu e explorată suficient pe parcursul cărții și e redusă la discuțiile contradictorii din jurul romanului, chiar dacă cei doi au colaborat la Cuvântul și profesorul a jucat mereu un rol covârșitor în viața lui Sebastian, independent de ,,noua orientare a Profesorului” care „îi frânge inima ca o dezamăgire în dragoste”.

De asemenea, lipsesc confruntările scriitorului cu alți oameni de cultură, poeți, prozatori sau critici literari, relația literatură – publicistică, iar recuperarea câmpului literar (romanul De două mii de ani și influența teatrului lui Ibsen) e subordonată problematicii identitare, pendulării între două identități, fără a-și putea asuma, însă, vreuna dintre ele.

În ciuda faptului că Tatiana Niculescu  atinge aceleași momente – cheie ale existenței sale, originea evreiască, problematica identitară, persecuțiile, marginalizarea și stigmatizarea, relația cu Nae Ionescu – ca majoritatea studiilor despre viața lui Sebastian, ne oferă un instrument important pentru (re)vizitarea Jurnalului și a operei scriitorului. Mai mult decât o biografie propriu-zisă, cartea Singur. Viața lui Mihail Sebastian poate fi văzută ca un preambul la întreaga operă a scriitorului, o cartografiere a momentelor esențiale ale vieții lui, nicidecum o radiografie completă – ea trasează doar direcțiile și invită cititorul să exploreze nodurile tensionale ale existenței sale.

_______________

* Tatiana Niculescu, Singur. Viața lui Mihail Sebastian, Editura Humanitas, București, 2022.

[Vatra, nr. 3-4/2023, pp. 33-35]