Teona Farmatu

O narațiune legitimatoare queer-feministă

Nu o dată am reflectat asupra politicilor de gen în literatura română, cu atât mai mult atunci când m-am oprit asupra douămiiștilor, care păreau că au o conștiință destul de pregnantă asupra sexualității feminine și masculine, asupra misoginismului sau asupra convențiilor sociale privind femeia și bărbatul. În fond, doar Elena Vlădăreanu și-a consolidat proiectul feminist militant, angajat sociopolitic, pe care îl începuse mai degrabă exhibiționist decât conștientizat la începutul anilor 2000. Despre homosexualitate, queer, queerness nici nu prea putea fi vorba atunci. Nu e de minimalizat, desigur, deschiderea și radicalitatea douămiiștilor, însă ce vreau să subliniez este alura încă masculinizată, cu rădăcini în patriarhat, a douămiismului. Nici mai târziu literatura nu stă foarte diferit. Într-adevăr, în poezie, apare Floarea de menghină (2008) a Svetlanei Cârstean, iar, în proză, abia în deceniul al doilea, Interior zero (2016) de Lavinia Braniște. În cazul ambelor există reflecții asupra ambiguităților de gen și asupra felului în care e privită femeia. Evident, Soldații. Poveste din Ferentari (2017) a lui Adrian Schiop e prin excelență romanul relației gay și a dublei marginalități. Era mai mult decât așteptat să avem și un roman despre o relație homosexuală dintre două femei.

Un debut exemplar

Debutul Sașei Zare cu Dezrădăcinare* este important din cel puțin două motive. În primul rând, problematizează critic și reflexiv câteva subiecte destul de străine literaturii române: cuplul de lesbiene, psihoterapia și dialogul cu terapeuta, cenaclul literar ca mediu toxic și normativ. În al doilea rând, există o rețea a mediilor periferice în raport cu o rețea de centre, prin care naratoarea glisează în virtutea fluidității pe care o și teoretizează în anumite locuri. Există, de altfel, și câteva tematici care nasc o conexiune deloc de neglijat dintre Sașa Zare și autoare internaționale ca Elfriede Jelinek, Elena Ferrante sau Bernardine Evaristo. Relația mamă-fiică sau prietenia dintre două fete sunt teme care au câștigat pregnanță, odată ce ele au fost explorate la periferie, acolo unde pot fi singura ancoră de salvare, dar, la fel de bine, se pot transforma în drame și pot fi metabolizate ca pattern-uri nesănătoase. Sașa Zare dă, pe această cale, două personaje-femei bine portretizate, extrem de vii și de efervescente, două femei moldovence (din Republica Moldova): Sveta – mama naratoarei (a Sașei) și Xenia (a.k.a Xiușa) – prietena cea mai bună a Sașei, care îi rămâne alături până în finalul romanului.

Am făcut acest preambul pentru a sublinia nu doar importanța debutului de față în literatura autohtonă, ci și pentru a schița o conexiune cu autoare deja intrate în sistemul World Literature, legătură care nu are la bază vreun complex al periferiei, ci complexitatea proiectului Sașei Zare și a strategiilor prin care în sine proza autoarei lasă loc unor interferențe cu scriitoare internaționale.

Autoficțiune queer-feministă la frontieră

Ca structură romanescă, Dezrădăcinare este o autoficțiune, care își modifică forma, derivând din ea o altă ciornă similară, care e autoficțiunea la care Sașa lucrează, de unde tema devenirii scriitoarei, remarcată de Alina Purcaru pe coperta IV. Având trei părți, cea dintâi constituie două planuri clar delimitate prin fontul scrisului: pe de o parte, avem jurnalul Sașei (font care va fi păstrat în celelalte două capitole), iar, pe de altă parte, avem textul la care Sașa lucrează și în care apare, așa cum spune Raluca Nagy tot pe coperta IV, Sașa-personaja. Romanul e unul de frontieră din mai multe puncte de vedere. Mai întâi, ca formulă, căci combină discursul diaristic, fragmentar și încapsulat în propriile angoase, cu narațiunea compactă, care își propune să consolideze epicul în paralel cu energia confesiunii. În plus, există și o atenție programată pentru formă, importantă în menținerea fluxului limbajului. Nu doar că dialogurile sunt marcate adesea prin italice, în interiorul discursului, dar unele finaluri de paragrafe, de pildă, sunt scrise pe rândul următor, cu literă mică, simulând forma poetică. Astfel de artificii contribuie tocmai la fluidizarea scrisului, evident o matrice și o reflexie a subiectului glisant, în căutarea identității de gen și în încercarea de a-și înțelege atât dorințele, atracțiile față de o fată sau de un băiat, senzațiile de intimitate, cât și refuzul, greața și inadecvarea.

În altă ordine de idei, frontiera e și una geografică, întrucât naratoarea se află între două spații – Republica Moldova și România –, respectiv între două (dacă nu chiar trei, cu tot cu rusă) limbi: moldoveneasca și româna. Sunt frecvente pasajele în care Sașa vorbește cu mama ei sau cu Xiușa în moldovenește, limbă în care se simte mai confortabil decât în română, deși provine dintr-o familie care îi impusese româna („limba corectă” sau „vorbitul frumos”), în timp ce a vorbi în dialect însemna o rușine. Nu în ultimul rând, frontiera e una identitară/sexuală, iar aici Sașa Zare deschide un dialog cu teoriile despre corp și corporalitate. În afara ideii că genul e un construct social, autoarea tematizează corpul în mod psihologic, abordând problema somatizării unei suferințe. O parte extinsă din roman este cea despre dependența pe care Sașa o dezvoltă față de Alice: o tipă pe care cea dintâi o idealizează, aflată într-o relație cu Răzvan – un scriitor deja consacrat în breaslă. La rândul ei, Alice se îndrăgostește de Sașa, descoperindu-și, apoi asumându-și, chiar dacă mai degrabă în secret, o identitate queer. Dincolo de raportul inegal de putere dintre cele două, odată cu momentul despărțirii, care e și momentul în care Alice decide să trăiască în conformitate cu familia tradițională (bărbat-femeie) și să rămână împreună cu Răzvan, Sașa traversează o lungă perioadă de agonie, soldată cu stări fizice de rău, din cauza cărora este internată în spital. Configurată ca un purgatoriu, această etapă e o meditație asupra corpului, care funcționează independent de conștiință și de eforturile pe care, din punct de vedere rațional, le face Sașa, pentru a depăși eșecul relației de dragoste. Durerea e văzută drept condiția principală a corpului, iar Zare polemizează în subtext cu acele practici de echilibrare a trupului, care pledează la nesfârșit pentru armonia minte-corp. Dimpotrivă, Zare e mai degrabă adepta unei desprinderi de corpul care are „viața” și reacțiile proprii, de multe ori barbare, disfuncționale și incontrolabile.

Traumă, psihoterapie și identitate

O foarte consistentă și importantă parte a romanului este cea dedicată psihoterapiei, iar ceea ce frapează în Dezrădăcinare este vulnerabilizarea, nu neapărat programată, dar fertil susținută, a naratoarei care ține un jurnal de terapie. Subcapitolul debutează cu o traumă din copilărie: un abuz sexual la care Sașa de patru ani este supusă de Colea, un băiat din vecini. Important e în economia întâmplărilor (abuz-desecretizarea lui-trădarea părinților față de propriul copil-conștientizarea) conținutul reflexiv și obiectiv al unor pasaje ca acesta: „Poate pentru că aș vrea să fie clar că nu e o problemă în sine cu bărbații, că de fapt nimeni nu e greșit în esență, în niciun fel, că nu există esențe. Problema e faptul că mulți sunt educați de mici ca și cum au dreptul să folosească corpurile fetelor și e o lume în jurul lor care-i încurajează s-o facă. Toți participăm la perpetuarea ei” (160). Din punct de vedere identitar, principalul reproș pe care însăși naratoarea și-l aduce e logica de tip cauză-efect. Altfel spus, dacă trăiești astfel de traume cauzate de bărbați, vei ajunge să fii lesbiană, îndepărtându-te visceral de masculinitatea hegemonică. Acesta e mecanismul pe care protagonista tinde să și-l însușească odată cu dialogurile dintre ea și Camelia, terapeuta. Or, metanarațiunea din Dezrădăcinare dizolvă ordinea cauzalistă prin autojustificarea temătoare: „Mi-e frică să nu-mi folosească oamenii textul pentru argumentele lor homofobe, îi zic Mălinei, că tată absent, că mamă denaturată, că violență și uite rețeta unei identități sexuale strâmbe” (130). Evident, Sașa Zare demască, astfel, gândirea homofobă și constructele de gen, transformând scrisul într-o a doua natură, care nu își mai are scopul în a distruge sau a deconstrui niște fortărețe, ci în a construi de la zero, cu argumente și contraargumente, cu modele și antimodele, cu excepții și cu reguli, nu o altă fortăreață, ci, ca să păstrez metafora, o casă firească. De aceea pare că Zare face totul sub semnul unor teze, care inevitabil exacerbează și convenția. E capcana în care riști să cazi iremediabil ca cititor/cititoare, dacă citești Dezrădăcinare ca pe o ficțiune care vine în continuarea altora. Hiper-uzitarea convenției este, în fond, și o modalitate de extracție a dihotomiilor importante, pe care Zare le dorește accentuate: ineficiența, dar și necesitatea etichetării identității; conștientizarea traumei, dar și inutilitatea explicării ei în raport cu identitatea; culpabilizarea mamei, dar și caracterul injust al învinovățirii, date fiind traumele mamei și felul în care tradiția patriarhală o exploatează; actul sexual ca un întreg ritual complex și idealizat, dar și sexul ca nevoie, ca practică reducționistă. Sunt câteva dintre problemele pe care Zare le lasă în suspensie, dar nu înainte de a le expune aluvionar. Pe cât de radicală este autoarea, pe atât de mare este miza pentru spațiile gri, cu atât mai mult cu cât trauma nu este un moft, ci e o stare de fapt, pe care, ar zice autoarea, fie societatea o ia în serios, fie viitorul va fi prin excelență de nereparat.

Dintr-un unghi stilistic, remarcabil e și faptul că, deși viața Sașei se desfășoară în siajul abuzurilor și al relațiilor toxice, vocea povestitoarei nu e una dezabuzată, cum ar fi fost de așteptat, ci, dimpotrivă, e una blândă, chiar compătimind și un personaj ca Slavic – ruda alcoolică și violentă, care o alergase pe Sașa cu toporul în curtea casei fetei. Nu înseamnă că lipsesc directețea, sarcasmul și nervul revoltei. Dezrădăcinare e și un manifest, în care sunt problematizate violența, cadrul dezorganizat al familiei, relațiile de putere, moartea unui părinte, exploatarea femeii, Zare oscilând între subiectivizarea poveștii drept caz particular și extinderea ei înspre critica societății care, ar spune autoarea, nu doar că funcționează conform unei logici patriarhale, dar aproape obligă la internalizarea unor practici intolerabile, care intră în firescul vieților.

Subiectul vs. mediul social

Odată cu această nouă generație de scriitoare și scriitori, ale căror conștiințe sunt în mod cert mult mai radicale, dar nu neapărat (și) belicoase, inclusiv genul romanesc sau formula ar părea că se modifică. Totuși, există la mulți dintre ei aceeași sevă douămiistă (o sinteză de fracturism și neoexpresionism) a exacerbării corpului, a identității queer, a sexului care e încă un subiect tabu, de unde performarea/manifestarea lui în Dezrădăcinare în diverse feluri și discursivizat din diferite perspective: de la idealizarea și romantizarea actului până la abuz. Revenind, fracturismul douămiist avea cam aceleași deziderate și același apanaj al eului dezinhibat, revoltat, inadaptat. Ce se întâmplă acum? Apare și partea autocritică, reflexivă, reconciliantă, asumat feministă/queer, care urmărește să construiască mai degrabă decât să deconstruiască, chiar și în pofida radicalității ideologice. Autoficțiunea, deși păruse că și-a epuizat resursele odată cu douămiiștii, revine în forță, asumându-și acum și sarcina de a alfabetiza publicul, de a hiperexpune vulnerabilitatea subiectului și de a (se) explica, de unde conștiința metanarativă din Dezrădăcinare, care nu are nicidecum o funcție de simplă deconvenționalizare, ci de lărgire a spațiului de desfășurare a eului ca produs social și de integrare a cititoarelor și cititorilor. Pe de o parte, Zare se îndepărtează de un exhibiționism gratuit. Una dintre mizele autoarei e să actualizeze ideea de proces și să ofere semnificație devenirii sexuale, care, dacă nu are un final, cu siguranță are o schemă, o convenție, o normă sufocantă din care pornește. Romanul în sine se propune drept o experiență imersivă, vascularizată de patosul dialogurilor în moldovenește și de accentul contrastiv al secvențelor poetice.

Pe de altă parte, în Dezrădăcinare, e nefericit marginalizată reprezentarea unor medii sociale cel puțin la fel de mult precum subiectul care le traversează. Cel mai concludent exemplu este comunitatea queer din Chișinău, în care Sașa ajunge, descoperind o nouă lume, ascunsă și relativ exotică pentru adolescentă: „Era o hartă vie, vibrantă, o subcultură întreagă, de care habar nu aveam!” (254). Într-adevăr, revelarea acestui spațiu clandestin e un prilej de amortizare a caracterului enigmatic pe care Sașa îl atribuie iubirii homosexuale, observând și aici existența inegalităților bazate pe dominare și pe deținere a puterii într-o relație dintre două femei. Dincolo de faptul că e un aspect pe care Schiop l-a supralicitat destul în ultimele două sale romane, doar că în cadrul relației gay, Zare nu merge mai departe cu incursiunea într-un mediu față de care încă nu are o senzație de apartenență. Din nou, frontiera e un laitmoitv, însă ar fi meritat ca subiectul să rămână în fundal pentru câteva pagini, în favoarea radiografierii, fie și de la distanță, a unui mediu social multiplu marginalizat și insuficient cunoscut.

Dezrădăcinare este romanul de care literatura română avea nevoie: o dată, pentru că proza queer era mai degrabă despre gay, nu despre lesbiene, apoi, pentru că, din punct de vedere ideologic, deși radicalismul este fățiș, e numai o parte din întregul proces pe care Sașa Zare îl cartografiază. E o „narațiune legitimatoare”, reflectând o întreagă lume de la periferia Europei de Est.

__________________

*Sașa Zare, Dezrădăcinare, Editura FrACTalia, București, 2022.

*

Amalia Cotoi

Sașa Zare și rădăcinile moderniste ale literaturii contemporane

Dezrădăcinare* nu e doar literatură queer. La fel ca toate cărțile bune, cartea Sașei Zare e contemporană timpului său, în sensul în care păstrează o distanță față de socialul pe care îl încorporează, dar redeschide totodată dosare istorice demult clasate. Ceea ce face din romanul autoarei literatură contemporană ține, aparent paradoxal, tocmai de estetic. Doar esteticul poate contemporaneiza, pentru că doar el pune împreună, într-un prezent mișcător, temporalități pe care istoriile literare le-au proiectat mereu pe hârtia milimetrică a unei succesiuni scalare: avangardiste, moderne, post-moderne etc. Oricât de tentantă ar fi în continuare o filiație între post-modernitatea embrionară și douămiismul post-comunist, respectiv post-douămiismul recent, într-un spirit periodizant demult automatizat, romanul acesta aduce cu el ceva din alura literaturii moderniste (!).

De aceea, cred că prima dimensiune a romanului despre care merită să vorbim este cea memorială. Dezrădăcinare reușește să (re)conecteze practica literară contemporană la cea modernistă, în măsura în care memoria ca motor al scrierii și ca vector de angajare existențială devine centrală la începutul secolului al 20-lea. Memoria revine astăzi ca vehicul de elecție al reconstrucției trecutului, în comparație cu istoria care funcționează, știm, pe bază de combustibili fosili. O face mai întâi în relație cu comunitatea – fie cea dată, în general familia restrânsă, fie cea aleasă, construită pe principiul afinității, compusă din grupuri de cunoștințe și de prieteni. Apoi, o face, mai ales, odată cu actul scrierii, ca întoarcere metatextuală asupra acelui discurs al lucrurilor înțeles ca interfață a sinelui, peste care se suprapune și cu care se amestecă osmotic. Aș aminti în acest sens un fragment din Confesiunea adolescentei, de Annie Ernaux, roman tradus recent în limba română (2022): „De fapt, m-am întors [în trecut] nu pentru că locurile din ’58 «să-mi spună ceva», ci pentru a le spune zidurilor cenușii ale clădirii din secolul al XVII-lea, ferestruicii camerei din vârful fațadei, sub acoperiș, că nu mai am nimic de-a face cu fata din ’58”.

Pendularea autobiografică între eu, acum și eu, atunci începe să fie monedă curentă în literatura occidentală din jurul lui 1900, odată cu popularizarea psihanalizei freudiene. Acesta e momentul în care literatura se desprinde de pozitivismul exuberant al secolului al 19-lea și caută adevărul în diverse forme de subiectivare. Dimensiunea identității individuale și colective nu mai poate fi redată la șarniera dintre secole printr-un prezent continuu și/sau, cu atât mai puțin, printr-un trecut evenimențial: e sinteza mnezică dintre eu, acum și eu, atunci cea care contează, iar interstițiile dintre cele două axe discursive asigură de acum construcția literară la frontiera dintre text și lume, în modernitatea largă: istorică, culturală, industrială, socială etc. Literatura modernistă este cea dintâi care creează identități și stabilește legături cu contingentul printr-o memorie volatilă, subiectivă, deopotrivă individuală și colectivă.

Fibra metatextuală, prin care Mihai Iovănel (în dialog cu Mihnea Bâlici) citește romanul Sașei Zare în descendența postmodernismului, își are, de fapt, momentul întemeietor în literatura română modernistă. Primii din istoria locală care textualizează memoria sunt interbelicii. Racordați la un timp nou, universal, dat de fixarea meridianului Greenwich în 1884, și la o diviziune fordistă a acestuia, într-un timp, pe de-o parte, public, pe de alta, privat, moderniștii noștri „proustieni” – tot mai des uitați în vagoanele trimise la casat ale autonomismului estetic, pe măsură ce discursul despre memoria comunistă se întețește și câștigă teren academic începând cu anii 2000 − consideră că incompletitudinea ființei – singurul adevăr al ei, de altfel − poate fi redată doar printr-un efort mnezic de cunoaștere: „Greutatea vine mai ales din neputința de a clasa toate amintirile. Sunt doar vorbe, priviri, interjecții care nu se leagă de niciun eveniment. Nu știu în ce ordine s-au produs ele, și astfel nu voi izbuti să dau o consistență precisă descoperirilor mele. Voi forma o ființă statică compusă din sute de exclamări trădătoare, care s-au produs în timp”, notează naratorul din O moarte care nu dovedește nimic (1931), de Anton Holban. Memoria ca formă de cunoaștere intermediată, așa cum apare astăzi la Annie Ernaux sau la Sașa Zare, unori difuză, alteori mai precisă, își are momentul inceptiv în modernismele de acum mai bine de un secol.

 Între teorie și practică, memoria aceasta e inseparabilă și astăzi de un demers metatextual care conferă, de altfel, impresia de scriitură la granița dintre jurnal și autobiografie socială, și care vorbește despre un timp în care narațiunea capătă o poziție centrală în mai multe domenii ale cunoașterii, înlocuind istoria. E suficient să ne gândim la psihanaliză, la etnologie, sau la practici de conservare punctiforme ale trecutului, cum e fotografia. La începutul secolului mai timid, apoi tot mai accelerat în ultimii ani, pe fundalul unei pandemii globale, a unui război departe de cel digital pe marginea căruia industria cinematografică continuă să fantazeze, dar și a unei crize economice ce pare că tot bate la ușă și se ascunde de fiecare dată când o deschidem, memoria nu numai că traversează fibra textuală tot mai mult, dar o face în așa fel încât un discurs just despre literatura de astăzi, scrisă nu numai sub influența mișcărilor și  a teoriilor feministe, nu poate ignora influența pe care memoria o are în blurarea granițelor dintre ficțiune și non-ficțiune. Dacă multă vreme ideea de autoficțiune a avut parte de lecturi postmoderne, care-și făceau un titlu de glorie din a releva dimensiunea subversivă a acestei practici, centralitatea memoriei vine să arate că, mai degrabă decât să afirme indecidabilitatea regimului de adevăr al autoficțiunii, ea manifestă asertivitatea adevărului aflat mereu la limita dintre pielea eului și a lumii.

Sașa își „repoziționează cele mai adânci părți” din sine printr-un efort de memorie: o memoria cunoaștere , o memorie taumaturgică, o memorie vie. Figura mamei care iese la suprafață ca „voce a minții” adultului – Sașa – și pe care protagonista caută să o înlăture prin și în cadrul ședințelor cu psihoterapeuta Camelia și dincolo de acestea, într-un spațiu rezervat scrierii (similar celui construit de Annie Ernaux), e cea care face ca forța romanului lui Zare să fie strâns legată de rădăcini. Rădăcinile filiale, problematice, se vor dizolvate și înlocuite cu altele mai trainice, independente, libere, care să nu fie prestabilite consangvin, ci construite electiv.

Despărțirea de mamă, pe de-o parte, de Moldova și de limba vorbită acasă, nu e, totuși, un semn al dezrădăcinării de facto a Sașei, așa cum, de altfel, poate că ar fi firesc într-o societate în care rețelele ne ajută să înlocuim mult mai ușor orice relație deficitară de familie cu una mult mai productivă, de prietenie. Această remarcabilă cartografiere a relației mamă-fiică – cea mai puternică și singura de o asemenea amploare din literatura română (cum, de altfel, subliniază și Alex Goldiș într-o cronică recentă) – vorbește, în primul rând, despre dezrădăcinare ca exigență testamentară: mama e cea care „și-a dorit mereu orașul, să scape de satul nenorocit în care n-avea rădăcini, nici neamuri, satul care o păcălise, o prinsese captivă pentru trei-zeci-de-ani”. Fiica, plecată mai întâi la Chișinău, împreună cu mama, apoi la Cluj, la facultate, duce mai departe dorința mamei și odată cu acestea, legătura indisolubilă pe care o are cu aceasta. Iar asta se întâmplă în ciuda traumelor – afective, corporale – discursivizate, dezbătute în cadrul ședințelor de psihoterapie și apoi întoarse pe toate părțile în jurnalul care se scrie de-odată cu actul lecturii, pentru actul lecturii, cu scopul de a face curățenie prin ungherele freudiene ale inconștientului descusut narativ.

Apoi, dezrădăcinarea aceasta, care poate fi interpretată în foarte multe feluri, e una mai degrabă socială decât personală. Sașa nu se desparte de mamă ca formă de existență, de o mama făcută din carne, oase și sânge, ci de mamă ca instituție, de mamă ca funcție socială: o femeie căreia îi incumbă rolurile familiale cu care societatea e obișnuită să jongleze, o femeie care nu are cum să vadă în față posibilitatea de a alege. Sașa notează în final următoarele: „mi-aș dori atât de tare, mămică, să desființăm cultul mamei, să pot să-ți dau viața înapoi”; „mi-aș dori ca formele de rudenie să fie scoase din blocajul familiei tradiționale. Ca tu să ai o comunitate de prietene acum și o casă mare, în care să huzurești împreună cu ele”. Romanul începe și se termină cu secvențe discursive care au în centru filiația nu pentru că Sașa se desprinde de mamă, ci pentru că ea se împacă, prin memorie, cu cea a cărui corp se asociază uneori până la confuzie (ethos care, de altfel, ne face să ne amintim de Ferrante și de una dintre cele mai dense scriituri din punct de vedere afectiv de astăzi). Dezrădăcinarea Sașei echivalează, în fond, cu semnarea unui tratat de pace. Mama nu e înlocuită de prieteni, de comunitatea queer, de afinități etc., ci e, mai degrabă, suplinită de aceștia. Acolo unde părinții eșuează – asta ne învață, în fond, psihoterapia astăzi −, sunt oamenii pe care ni-i alegem să ne fie aproape cei care completează și ajung să înlocuiască carențe afective.

Puse în lumină mai ales prin scenografii (psiho)terapeutice, supralicitate în ultimii ani, în cazul relației dintre părinți și copii, prin industria parentingului, aceste nevoi afective, pe care existența în rețea le întreține și le intensifică, precum și filiația de cele mai multe ori deficitară transpar destul de des astăzi în arta contemporană. Mă gândesc aici mai ales la literatură, dar nici filmul sau pictura nu sunt departe: Kira Hagi, de pildă, vernisa în urmă cu câteva luni, în dialog cu poemele scrise de Ioana Mocanu, o expoziție care se intitula chiar așa, Rădăcini.

Ajungem astfel să ne gândim la ce mai înseamnă astăzi a avea rădăcini bine înfipte, dar și la felul în care rădăcinile astea sunt, în fond, dependente de modul în care ne recompunem în comunitatea și societatea în care ne mișcăm, în funcție de mediile care ne acaparează tot mai mult ca prelungiri ale existenței noastre psihice – cum, de altfel, subliniază Emanuele Coccia într-un articol din urmă cu câțiva ani. Ce înseamnă, în fond, astăzi să fie dez- și în-rădăcinat? Cât din noi e un rezultat al unei construcții identitare început de părinți, bunici etc., reactualizat ulterior printr-o memorie care joacă după propriile ei reguli? Probabil că meritul cel mai important al romanului Sașei Zare este acela că propune un alt limbaj al dezrădăcinării, unul care reia și redeschide o discuție pe care momentul postmodern a crezut că o poate închide mai ușor, aceea a rădăcinilor. La mai bine de un secol distanță de la Dezrădăcinații lui Maurice Barrès, Sașa Zare arată că o ecologie a rădăcinilor nu se limitează nici la sfera naționalului, și nici la cea a familialului, dar că ele, rădăcinile, există, sunt conductori de viață, și că a ne reaminti de existența lor rămâne o condiție necesară a vieții și totodată a creației.

_____________

*Sașa Zare, Dezrădăcinare, Editura Fractalia, București, 2022.

[Vatra, nr. 3-4/2023, pp. 36-40]