Scriitură feminină?

Eram în Berlin, prin 2006-2007, la o lectură publică. Încercam să găsesc editor pentru romanul Întâlnirea, ceea ce nu voi reuși decât peste vreo zece ani, la Wieser. În seara aceea, o actriță citise, în traducerea lui Georg Aescht, primul capitol, Visul emigrantului, care în alte ocazii emoționase. Dar tot așteptând o reacție din public, se așternuse o tăcere cam lungă, până când, în fine, un domn din ultimul rând a ridicat mâna. M-am uitat la el cu o speranță care s-a risipit imediat când i-am auzit glasul sever: „De ce scrieți despre bărbați dacă sânteți femeie?” m-a întrebat. „Literatura este plină de personaje feminine create de bărbați!” i-am răspuns, iritată.   

Mi-a stat în gât să adaug că multe dintre ele nu sunt „femei vii”, ci stereotipuri, imaginate de bărbați. Dar m-am abținut, amintindu-mi că tot romancierii-bărbați, Tolstoi sau Flaubert sau Thackeray, au creat personaje feminine (Ana Karenina, Emma Bovary, Becky Sharp) a căror autenticitate îți taie respirația. La stereotipurile despre bărbați din cărțile scriitoarelor, imaginate după dorințele lor, nu m-am gândit; nu știu nici azi dacă stă cineva să le analizeze.

N-aflasem încă, la vremea aceea, despre teoria feministă care recomandă autoarelor să-și limiteze scrisul la narative centrate pe femei, la ficțiuni identitare, la experiențele feminității (Helene Cixous: „Femeile trebuie să se scrie pe ele însele, iar bărbații pe ei înșiși”, Le rire de la Meduse, 1975. Scriitoarele menționate de Helene Cixous ca având scriitură feminină erau Colette și Marguerite Duras).

 N-aflasem nici despre „female gaze”, teoria Laurei Mulvey despre privirea unei femei (regizoare, spectatore, personaj) care aduce o nouă perspectivă asupra personajului feminin – diversitatea, empatia, non-obiectivarea – în opoziție cu „male gaze” care ar privi femeia doar ca obiect al plăcerii, întărind viziunea patriarhală asupra ei. Ambele fuseseră lansate în anul debutului meu, 1975, și, după cinci decenii încă mai sunt în vogă în Occident și au pătruns și în spațiile cultural provinciale, cum e al nostru, mereu cu un război în urmă. Magda Cârneci a tradus Râsul Meduzei, una din cărțile feminist fondatoare, abia acum trei ani, în 2021. În prefață va mărturisi că după ce-și publicase, în2011, cartea de proză FEM, își descoperise similitudinile de idei și experiențe cu autoarea Râsului Meduzei .

Poate ascultătorul meu din Berlin era la zi cu teoriile despre scriitura feminină, poate nu. Dar în întrebarea despre Visul exilatului, se întâlnise cu ele.

„Niciunul dintre marii scriitori n-a ajutat o femeie să scrie”

Însă, și dacă le-aș fi știut, scrisul meu ar fi arătat la fel. Mă pasionaseră de timpuriu marii realiști (Balzac, Flaubert, Stendhal, Tolstoi, Dostoievski), iar pe urmă moderniștii (Henry James, Proust, Faulkner). Tehnicile narative noi pe care le-am acumulat pe urmă nu m-au smuls din primul sol în care îmi înfipsesem rădăcinile: atunci când scriu sunt preocupată în primul rând de personaj. Am urmărit cu atenție moda literară din România unde s-au succedat, cu întârzieri provincial și blocări politice, noul roman cu moartea personajului, realismul magic cu fantasticul obligatoriu, postmodernismul ironic și autoreferențial, autoficțiunea, romanul social ideologizat etc. Dar eu m-am ținut cu dinții de creatorii de lumi, mai toți bărbați, dorindu-mi cărți lizibile. Uneori, câte un critic mă complimenta ambiguu pentru arta mea – o elegant pălărie desuetă, vintage.

Singura romancieră pe care o admirasem fusese Virginia Woolf, dar, citind-o cu încântare, mi-am dat seama că sugestia ei poetică nu-mi era la îndemână. Când mi-au fost traduse primele romane în Franța, unele comentatoare le-au comparat cu ale ei, ceea ce m-a flatat, dar nu m-a convins. Singura excepție a fost apropierea dintre nevoia de singurătate resimțită în căminul studențesc de personajul meu, Letiția, din Drumul egal al fiecărei zile (Vienne le jour, 2009), și cunoscutul eseu al Virginiei Woolf – A Room of One‘s Own. Târziu am citit acest „manifest” feminist, déjà clasicizat, contestat, apărat etc., și, trecând de volutele de captatio benevolentiae în stilul timpului, m-am bucurat să găsesc scris, negru pe alb, că o femeie, ca „să scrie romane” trebuie „să aibă bani (deci timp de lucru) și camera separată”, la care, inutil, visasem decenii.

În schimb, alte opinii ale Virginiei Woolf m-au contrariat: „E inutil să cauți ajutor la marii scriitori, chiar dacă te-ai îndrepta spre ei din pură plăcere. Niciunul n-a ajutat până acum o femeie, cu toate că s-ar fi putut să existe și femei care au deprins câteva artificii de la ei. Primul lucru pe care-l va descoperi când va încerca să scrie la fel, va fi că nu există niciun stil comun care să se potrivească intențiilor ei.” Numai că intențiile mele asumate coincideau cu scrisul acestor scriitori „nefrecventabili”! Și din literatura română, tot de la prozatori (Caragiale, Camil Petrescu, George Călinescu) „învățasem câte ceva”. Pe Hortensia Papadat-Bengescu, sub a cărei pelerină eram mângâiată pe cap și vârâtă, o citisem târziu și incomplet, fără aderențe subiective. Meritam deci reproșul (posibil) al Helenei Cixous fiindcă făceam parte „din acea imensă majoritate a scriitoarelor care ar trebui dedusă din numărul lor, și așa redus (considera H. C. în 1975) a cărei factură nu se distinge cu nimic de scriitura masculină și care fie ocultează femeia, fie reproduce reprezentările ei clasice (sensibilă-intuitivă-visătoare).” Totuși, cărțile mele, déjà scrise, nu „ocultaseră femeia”: personajele mele feminine erau mai mult decât sensibile-intuitive-visătoare. Sau nu erau deloc așa. Și atunci unde se plasa scriitura mea?

Scriitor sau scriitoare second hand?

După ce, la prima ediție, din 2019, a Galei Sofia Nădejde pentru literatură scrisă de femei, romanului Fontana di Trevi i-a fost decernat premiul pentru proză, Tania Radu a reamintit, în cronica din revista 22, o mai veche declarație a mea: „Am vrut întotdeauna să fiu scriitor, nu scriitoare, și să am personaje masculine la fel de puternice ca și cele feminine”. Până atunci, afirmația nu stârnise comentarii, iar eu o cam uitasem. Dar în noul context nu suna pe linie (termenul pentru corectitudinea politică din comunism). N-ar fi cazul, m-am întrebat, să mă dezic de ea? Ori să declar ritos că o mențin? Doar că nu era deloc simplu să-mi dau seama cum sunt, ce vreau. Ar fi trebuit să compar lecturile care m-au modelat cu prozele mele. Să cântăresc ce vrusesem să scriu și ce (eventual altceva) îmi ieșise. Să fiu alfabetizată cu teoriile feministe, despre care aveam doar o oarecare idee, și nici un chef să mă rătăcesc în meandrele grupărilor lor, unele foarte combative, ca să fiu eufemistică. Am lăsat-o baltă, mai ales că nu m-a pus nimeni la zid pentru declarația veche. Am bălmăjit răspunsurile la interviul inevitabil: într-o țară cu stereotipuri machiste și violență în familie, premiul este binevenit, valoarea unei cărți se cuvine stabilită în afara criteriilor de sex, vârstă, apartenență la o grupare etc., însă inițiatoarele s-au gândit la listele de premii cu puține autoare, Nobelul nu făcuse, până de curând, excepție, iar viața cărții în librării este tot mai scurtă, orice premiu, corect acordat, reprezintă o șansă în plus dată celui/celei „care a ales o profesie în declin, și neprofitabilă”, l-am citat pe Jonathan Franzen, altminteri un autor de succes care „vinde bine ”etc.

Între timp a venit pandemia cu izolările ei. O povestire s-a tot lăbărțat până s-a transformat, ca de obicei, în roman – Voci la distanță. Personajele feminine s-au înghesuit pe scenă, cu partituri mari, iar cronicile s-au ocupat de ele, amintindu-le doar în treacăt pe cele masculine – profiluri de azi, la care mă gândisem totuși intens. Ignorarea/minimalizarea bărbaților din carte a atenuat și tematica socială a cărții. Nu cumva (m-am întrebat) nu reușesc să am personaje masculine la fel de puternice ca cele feminine? Sunt scriitoare (nu scriitor, așa cum mi-am dorit) și încă una de second hand (potrivit categorisirilor Helenei Cixous)? Sau cititoarea/cititorul (inclusiv de profesie) se așteaptă ca scriitoarea să construiască doar personaje feminine, fie ele și cam repetitive, cum sunt cele din Voci la distanță?

Premiile Sofia Nădejde se stabilizaseră între timp. Apăruse și o competiție (care nu se va opri odată cu premiile, ci se va acutiza) între cărțile de proză scrise de femei, tot mai multe și mai valoroase. Inițiativa trezise și reacții negative, unii critici tineri au atras atenția că scriitoarele se ghetoizează singure. Așa gândisem și eu în toamna lui 1990 când, în America, am văzut, pentru prima oară, într-o librărie, standuri mari pline doar cu cărți scrise de autoare. Mă uitasem cu condescendență la ele, părându-mi-se că și-au restrâns publicul.

De-atunci, însă, antologiile, cursurile universitare, temele de masterat și doctorat, numerele speciale de reviste etc., consacrate literaturii scrise de femei, s-au înmulțit și la noi. Am participat și eu la câteva, am fost încadrată uneori în categoria (insuficient definită) de literatură feminină, deși în cărțile mele nu urmăresc exclusiv ori prioritar doar problematica de gen, recomandată de teoreticiene feministe. Ea pare să atragă cititoarele, al căror număr îl depășește pe cel al cititorilor, iar aceștia sunt, potrivit statisticilor, mai puțin interesați de literatură scrisă de femei. E de văzut dacă se va confirma în timp acest clivaj comercial, care există din copilăria cititorilor. Mi-amintesc că pe la 10-11 ani, când romanele lui Jules Verne, aduse conștiincios de tata de la biblioteca publică pentru noi, mă plictiseau, „am decis” că ăsta este un scriitor pentru băieți. Nu știu dacă l-au pasionat mai mult pe fratele meu care era un genial viitor inginer, așa că pe la 3-4 ani șurubărea și demonta toată precara aparatură a casei.

Scrisul femeilor și scrisul bărbaților

„De ce scrii cărți atât de groase?” m-a întrebat, mai în glumă, mai cu reproș, Ginevra Bompiani, patroana editurii Nottetempo unde îmi apăruse, în 2010, ediția italiană a Întâlnirii, singurul meu roman potrivit cu proiectul ei editorial: cărți cu volum mic, de citit seara, la culcare, pentru nottetempo. Prea voluminoase, Dimineața pierdută și Provizoratul n-aveau șanse la editura ei.

Refuzul comercial al Ginevrei Bompiani îl puteam înțelege, nu și sfaturile Virginiei Woolf (din aceeași Cameră separată): „Romanele scrise de femei ar trebui să fie mai scurte și mai concentrate decât cele scrise de bărbați, astfel structurate încât să nu necesite ore în șir de muncă susținută și neîntreruptă.. Greutatea, ritmul și capacitatea minții unui bărbat sunt prea diferite de cele ale unei femei pentru ca aceasta să poată împrumuta cu succes ceva de la el…”

În secolul care trecuse de la apariția acestui eseu s-a demonstrate capacitatea de muncă a femeilor, egală cu a bărbaților. S-a tranșat și polemica dintre retrogradul Titu Maiorescu și avansata Sofia Nădejde cu privire la capacitatea intelectuală a creierului feminin, cu nimic mai prejos decât cel masculin, chiar dacă este mai redus ca volum: firește, în favoarea ei.

„Scriu femeile altfel decât bărbații? Există un scris al femeilor și unul al bărbaților?”  m-a întrebat, în vara lui 2019, pe scena Teatrului din Bacău, Bianca Burța-Cernat, la câteva luni după prima ediție a Galei Sofia Nădejde. Nu mai știu ce am bâiguit, evitam, așa cum am mai povestit, discuțiile pe această temă.

Citind însă ulterior una din antologiile din colecția Andreei Răsuceanu la editura Humanitas, cu proze scurte și fragmente de roman, am avut impresia că vocile autoarelor sunau diferit de cele ale autorilor, care aveau un plus de duritate/violență/cinism conținut. Și stilistic mi-au părut diferite. Să fi stat lucrurile așa doar pe acel „eșantion”?

Lumea redusă la personaje

Când mă uit la oameni, când ascult povești despre ei, mă cufund într-un vis bulimic, ce personaj de roman, ar ieși din ăsta! înghit în sec. Dar nu ajung să scriu decât proiectele desfășurate în minte ani de zile. Dacă totuși reușesc să-mi prind fantasmele într-o carte, ceea ce iese nu mai păstrează mare lucru din făptura de la care pornisem. Vica Delcă (din Dimineață pierdută) s-a născut din șocul pe care l-am avut la tinerețe descoperind ce înseamnă să fii bătrân și sărac, nu din detaliile eventualelor prototipuri secrete. Replicile, caracterul s-au țesut, autonom,în timp ce scriam.

Doar numele de Vica Delcă, pe care îl tot căutasem, l-am luat de la o colegă de cameră din spitalul unde am fost internată pentru o apendicită, diagnosticată inițial drept criză de rinichi. Tocmai împlinisem 33 de ani, vârsta cristică, a maturității. Locuiam într-un capăt al Prelungirii Ghencea, într-un bloc nou și, în ciuda durerilor, a trebuit să merg o stație pe jos ca să găsesc un telefon public de unde să sun la Salvare: am avut noroc că nu fusese înfundat cu fise. Era lângă blocul în care fuseseră cazați refugiații chilieni, după lovitura de stat contra lui Salvador Allende.

Când încep să scriu (proză scurtă sau roman), pornesc mereu de la un personaj care-mi va ocupa mintea pe tot parcursul scrierii. Autenticitatea și coerența lui mă interesează în aceeași măsură ca și sunetul, muzica de început a textului, pe care o aud transpusă literar. Abia pe urmă, scriind, mă gândesc fulgurant, la strategii narative, la sensuri etc., în timp ce personajul se tot schimbă, îl văd când se mișcă, îmi arată alte fațete, îl aud vorbind, îi cântăresc reacțiile, încerc să intru în perimetrul lui social, să-i prind umbra destinului.

Visasem, într-un timp, să scriu romane subțiri și ambigue, ca cele japoneze, dar n-am fost în stare. Eram definitiv „pervertită” de romancierii mei preferați, autori de cărți groase, cu multe personaje, perindate în cicluri romanești. De la un moment dat încolo („mini-romanele” din Dăruiește-ți o zi de vacanță, 1979, finalul „Fontanei di Trevi”, 2018), încercasem și eu să prelungesc existența personajelor mele, făcându-le să reapară ca episodice în cărțile ulterioare, lăsând destinele să le fie narate de alte voci, din alte perspective. Imitam, desigur, viziunea lui Balzac din „Comedia umană” dar îmi și potoleam o veche frustrare de cititor pasional, care vedea cu regret că existența unui personaj se încheie brutal odată cu ultima frază a cărții, pe când în viață ea reapare pe neașteptate, în relatări uneori contradictorii.

Când contemplu societatea de azi, agitată de fermentul capitalismului balcanic, vârstat de reflexe istorice anterioare, în visurile mele planează romane balzaciene, reîntinerite. Nu mă conving vocile critice tinere care se îndoiesc de viabilitatea construcțiilor romanești ample, cu deschidere social și personaje numeroase. De altfel, peste tot în lume, ele continuă să fie scrise și să aibă succes, inclusiv la cititori.

Mă îndoiesc și că apartenența de gen/vârstă este pașaportul cu care se intră într-o intimidate străină: multe femei îmi par la fel de greu „de citit” ca și bărbații. Doar dacă îmi ficționalizez amintirile mi-e mai ușor, dar la tinerețe „am construit” tipologii vârstnice, și după 60 am scris despre „femeia la treizeci de ani”. Nici genul, nici vârsta personajelor nu mă motivează în plus să scriu: am aceeași sfială față de femei, bărbați, adolescenți, copii, față de tineri sau bătrâni, bogați sau săraci etc., a căror minte și comportament ar trebui să le scot la lumină din întunericul meu.

Trăim închiși/închise într-o experiență de vârstă, de familie, de educație, de segment social, de iluzii comunitare etc., iar la alteritate ajungem (cât ajungem), prin intuiție, empatie și raționamente. Misterul creației nu-l are nimeni la dispoziție.

Prozatorul utilizează confesiuni și observații adunate treptat, imaginând personajul dinlăuntrul său, dar lucrează cu ipoteze, inclusiv preluând creative formule ale antecesorilor. Ce-i Stepan Trofimovici Verhovenski, din Demonii lui Dostoievski, plecat în lume, cu mințile rătăcite, decât un Don Quijote de o uluitoare autenticitate rusească? Mutatis mutandis, ce-i Letiția Arcan din Provizorat decât o Ema Bovary, tânjind după o iubire romanțioasă, în interiorul birocrației comuniste, bine supravegheate?

Atunci când am început să scriu, nu știam (din păcate mi-e teamă că nu știu nici azi), scriitoare ale căror personaje să „concureze starea civilă” ca cele ale lui Balzac ori Tolstoi. A fost și acesta unul din motivele pentru care mi-am dorit, la începuturile mele „să fiu scriitor, nu scriitoare”.

Goniți din raiul copilăriei

Ca să nu fiu greșit înțeleasă, mă grăbesc să adaug că nu mi-am dorit niciodată să fiu băiat, așa cum susține Freud că și-ar visa fetițele. Am un frate, anatomiile, fiziologiile diferite nu aveau mistere pentru noi, teritoriile erau clar împărțite, el era băiat, eu eram fată, punct.

Dar ce fel de femeie mi-am dorit să fiu? Nu cumva al meu este strigătul puberei Letiția din Drumul egal al fiecărei zile care, speriată de schimbările din trupul ei, îi aruncă, furioasă, mamei: „Nu vreau să mă fac femeie ca voi!” Revolta asta am mai găsit-o și în alte cărți scrise de femei, fie ficțiuni, fie confesiuni în interviuri.

În atmosfera puritană a casei, n-am purtat discuția asta cu mama. Iar ea, orfană de la patru ani, necălăuzită de o mână maternă pe teritoriul accidentat al schimbărilor anatomice, a evitat mereu problematica dificilă a vârstelor de trecere. Însă nici peste 15 ani, când îmi scriam romanul de debut, nu uitasem cruzimea cu care natura m-a expulzat din copilăria confortabilă spre viitorul singuratic, incert și primejdios al adolescenței, al vârstei adulte. Aveam să-mi aud, peste decenii, și nepotul de câțiva ani spunând că vrea să rămână copil: teama de statutul de „om mare”, conștientizată de copiii precoci, e un sentiment general, chiar dacă nu se stăruie asupra lui.

 Dar (conchid acum, la rece), strigătul din Drumul egal al fiecărei zile care de fapt îmi aparține, venea și dintr-o respingere a condiției subalterne a femeii, acceptată, uneori impusă de mame fetițelor – fie și doar prin propriul lor model. Asistam cu neplăcere de mică la prozaicele discuții domestice ale femeilor, la lipsa lor de apetit cultural, la viața împovărată a mamei, la vulgaritatea și chiar obscenitatea comerțului de informații sexual între „doamne și domnișoare”, care rănește firile idealiste și visătoare, cum era și a mea. Iar în ramura paternă a familiei aveam puternice modele intelectuale masculine.

Asta gândeam atunci, acum gândesc altfel, vorba lui Jung.

[Vatra, nr. 1-2/2024, pp. 2-4]