Simona Popescu

Despre cum „clipa se face ramură” și cîteva microcristalizări

Sînt întîlniri, în viața oricui, care te construiesc, altele care țin de destinul tău. De fapt, ele se întrepătrund.

Legată de destin a fost întîlnirea cu profesorul Paul Cornea. Fără el, viața mea ar fi fost alta. M-a convins (cu greu), după 1990, să dau examen pentru un post de asistent la Facultatea de Litere pentru că asta îmi va garanta, spunea el, că voi avea timp de-ale mele, de literatură. Așadar, Profesorul îmi purta nu doar mie grija, ci și literaturii mele! L-am ascultat, pînă la urmă, și bine am făcut. Îi sînt mult recunoscătoare.

Dintre întîlnirile care te construiesc, poate cea mai importantă a fost aceea cu Mircea Martin, profesorul meu de teoria literaturii un semestru, la cursul mare, de an, dar și la seminar, unde noi, studenții, puteam purta un dialog cu el de la egal la egal, ne încuraja în această direcție. Și a mai fost un curs, un fel de opțional, cînd am ajuns în anul IV. Pentru niște tineri care trăiau într-o țară în care se instalase parcă pentru totdeauna dictatura (una nu doar politică, ci și a mediocrității, chiar a prostiei), tineri avizi de tot ce era interesant pe lume, de artă, de idei, de teorii, un curs cu cineva precum domnul Martin era o șansă, o necesitate.

Dar hai mai bine să extrag un pasaj dintr-un text despre Ovidiu Verdeș pe care l-am scris recent, amintindu-mi ce vorbeam noi la seminarul de T.L.: „despre – să zicem – Școala de la Geneva, despre Jean Starobinski, George Poulet și minunatul Jean-Pierre Richard (dacă m-aș fi făcut critic literar, aceasta era calea: senzorialitatea scriiturii, critica/ teoria literară și ca literatură personală!), despre «lectura de identificare», «conștiința de sine», «conștiința critică», despre «cunoaștere și tandrețe», despre «creația formei», despre «literatură și senzație». Sau despre cum «poemul este o comunicare» (Carlos Bousoño), despre «construcția tabloului» (Roman Ingarden), despre «cultură și informație» (Iuri Lotman) sau despre «singurătatea esențială» (Maurice Blanchot) și așa mai departe. Dar lecțiile și cărțile recomandate de Domnul Profesor aveau să aibă, în timp, o influență copleșitoare asupra literaturii mele. Le mai scot din raft și acum, le deschid la întîmplare și dau de semnele mele pe margine, semne de-acum… 40 de ani în dreptul unor cuvinte, fraze: «compoziția poeziei», «versurile nu sînt construite numai din elemente specific poetice», «A învăța să privești fără să vezi», «Resurecție a trecutului, fii a mea, a mea! », «conexiuni extratextuale ale operei poetice», «prezența vieții în literatură… resemnificarea literară a vieții; și nu a vieții exterioare, evenimențiale, ci a vieții devenite trăire (Erlebnis)», «definiția relației critice ca identificare cu ceea ce numește cogito-ul operei», «Căci eu numesc aici privire nu atît facultatea de a culege imagini, cît aceea de a stabili o relație», «transparență și obstacol», «ideile trec dintr-o minte într-alta», «Actul lecturii (la care se reduce orice adevărată gîndire critică) implică coincidența a două conștiințe: aceea a unui cititor și aceea a unui autor», «voința de a prelungi în sine ritmul gîndirii altuia», «Conștiință de sine și conștiință a celuilalt», «repetițiile profunde», «a conferi o unitate retrospectivă pluralității de fragmente» etc.”.

Poate acum aș alege alte fraze însemnate ușor cu creionul pe margine, cărțile sînt în stînga mea, pe raft. Stau acolo – da! – de 40 de ani. O deschid pe cea care mi-e mai la-ndemînă: „Acolo mă întindeam pe pămînt lîngă planta în chestiune spre a o cerceta în felul acesta pe îndelete […] Aurul grozamelor și purpura mărăcinilor îmi uimeau ochii cu un lux care-mi înduioșa inima”; „Privilegiile sînt un text din vremea bătrîneții lui Stendhal unde își manifestă dorința faustică de întinerire”; „visează să ocupe mai multe trupuri în același timp, metamorfoza pe care o dorește nu este depersonalizare, ci o multiplicare a eului, o veritabilă «suprapersonalizare». El nu numai că vrea să devină un altul, ci vrea să devină mai mulți”. Și, de aici, înapoi la o pagina îndoită (un semn că acolo se află ceva important, altfel nu tratezi așa o carte!): „Variantele unei opere fac să apară stările succesive ale unei dorințe și voințe ce n-au putut să se oprească la formele dintîi pe care și le-au dat […] Vom avea motiv, în mai multe împrejurări, să constatăm că opera ajunsă în mîinile noastre nu este decît ceea ce rămîne dintr-un proiect întrerupt”. Închid cartea, o deschid pe cea de alături, tot la întîmplare: „A scrie înseamnă a te abandona fascinației absenței timpului”; „Astfel, anumite episoade […] par trăite, în același timp, la vîrste foarte diferite, trăite și retrăite în simultaneitatea intermitentă a unei vieți întregi, nu ca pure momente, ci în densitatea mișcătoare a timpului sferic […] Opera lui Proust este o operă terminată-neterminată”.

Mă opresc aici. Trebuie să mărturisesc că mă uimește legătura pe care o face hazardul obiectiv, cum ar spune suprarealiștii, între fragmentele din cele două cărți. Apoi faptul că ele se leagă nu doar de preocupări de-ale mele mai vechi, ci și de cele prezente. De pildă, tocmai scriu (pentru o prefață) despre variantele și amețitoarele versiuni lăsate de Eminescu în manuscris. Cît despre problematica eului multiplu, ca să-i spun așa, aveam o intuiție atunci, în studenție, cînd făceam astfel de sublinieri și căutam/ găseam confirmări în volumele altora. Pînă și selectarea pasajului despre niște plante într-o carte de teorie, pentru mine, retroactiv, are o semnificație.

Am făcut acest ocol pentru ca să spun cît de mult îi datorez profesorului Mircea Martin ca scriitoare. În volumele pe care ni le aducea în față la curs sau la seminar, pe care le aveam la bilbiografia obligatorie, găseam multă intensitate, multă poezie, emoție intelectuală, emoție pur și simplu.Teoreticienii pe care îi citeam „pentru școală” la sfîrșitul anilor ’80 rămîn preferații mei dintotdeauna, nu doar pentru idei, pentru conținut, dar și pentru stil. Îi citeam ca și cum ar fi fost vorba despre o minunată literatură în care personajele erau concepte, iar acțiunea era dezvoltarea pas cu pas de varii teorii. Acțiunea unor minți! Ce palpitant!

Profesorul a fost Călăuza. Nu mai citeam doar ca o studentă studioasă (examenul de teoria literaturii nu era deloc ușor), citeam pentru mine și pentru ceea ce, prin scris, începeam să construiesc. Mai ales că nu doar la școală îl întîlneam pe Domnul Profesor, ci, săptămînă de săptămînă, la Cenaclul Univeritas, unde se făcea literatura cea nouă. Să mai spun că, de cîte ori răsfoiesc aceste volume vechi și minunate, am vocea lui în minte. O voce calmă, joasă, uneori voalată, cu nuanțe, cu opriri mici, cu pauze retorice, pauze de reflexie, de aprobare, interogative, de încîntare – tot atîtea forme ale unui inepuizabil Implicit. Și cînd citesc ce-a scris el o fac cu vocea lui în minte, iar ochii lăuntrici mă fac să-i întrezăresc, uneori, și chipul.

Deschidem Radicalitate și nuanță: „Nuanța este prezentă în viața de fiecare zi, chiar dacă nu e întotdeauna conștientizată și nici remarcată. Zîmbetul, surîsul ori grimasa care însoțesc o replică marchează, diferențiază sensul acesteia. Nuanța este de cele mai multe ori de ordin stilistic, stilul putînd fi urmărit și identificat la nivelul frazării ori la acela al unor accente ce trădează sau exprimă predilecții, gusturi, dar și înclinații de natură”. Vorbește despre el! O confesiune! Ochii lăuntrici privesc acum chipul Profesorului în crîmpeie de amintiri ițite din mai multe straturi de timp – de cînd eram studentă și pînă acum două săptămîni, cînd l-am reîntîlnit cu ocazia discursului de recepție de la Academia Română, la împlinirea vîrstei de 85 de ani. Șir de imagini suprapuse, de vîrste. Ce spectacol de nuanțe! Frazele, însoțite de atîtea alte semne transmise prin gesturi, prin mimică. Și zîmbetul exprimînd atîtea! De la seninătate la amărăciune, deconcertare, resemnare, toleranță și așa mai departe. Apoi ochii, albastru-metalic, cum s-ar spune în literatură, privirea uneori tăioasă, alteori parcă pierdută undeva departe, chiar în timp ce vorbea. De cele mai multe ori, melancolică.

Dincolo de orele pe care le aveam la Facultatea de Litere, atît de importante pentru mine, au fost patru ani de zile în care, cum spuneam, l-am întîlnit pe Domnul Profesor aproape în fiecare săptămînă în sala de la etaj a clădirii din Schitu Măgureanu, unde se ținea Cenaclul Universitas. Îl vedeam în altă ipostază. Ba chiar, în pauză, pe coridor, fumînd (o fi o falsă amintire?).

Am ajuns la Cenaclu chiar la începutul anului I. Nici nu știam bine cine e domnul Mircea Martin, abia terminasem liceul. Îmi amintesc de prima întîlnire. Dar mai bine dau și aici un fragment din textul meu inclus în volumul A fost odată un cenaclu, publicat în 2008. Îl scrisesem în 1999 și i-am adăugat un P.S. în 2006 (publicarea cărții fusese mult amînată), cînd treceam printr-o perioadă de mari amărăciuni și dezamăgiri (și nu era decît începutul!) – se și intitula Vremea amăgirii: „Prima ședință: Domnul Profesor în capul mesei, înconjurat de trei băieți plini de ei, unul rînjind insuportabil cînd am îndrăznit să deschid gura (era aproape o regulă nescrisă că fetele tac)”. Și, după portretistici nu tocmai măgulitoare în cazul unora dintre cenacliști, o secvență cu Mircea Martin: „În sfîrșit, Domnul Profesor. Rămîne pentru mine o enigmă. Pe cît de distant, pe atît de apropiat (dacă e posibil așa ceva!). Pe cît de rece, pe atît de cald. Oficial și prietenos. […] Timiditatea mea îi stimula timiditatea. (Și invers). Senzația că nu ne-a lăsat niciodată să ne apropiem prea mult de el. Nici n-aș fi vrut. I-am spus asta cuiva într-o zi. «Cum, nu-ți amintești că mergea cu noi la bere?», m-a întrebat. Nu, nu-mi aminteam, nu-mi amintesc. Într-o vreme mi se părea că nu pot comunica cu el. I-am mărturisit asta unui prieten care mi-a zis că are aceeași senzație. «Oare de ce se întîmplă așa, cînd știm bine că ține la noi?» – l-am întrebat, și-am adăugat: «Și știe și el că ținem la el». «Pentru că sîntem la fel», mi-a răspuns prietenul meu. Pentru că noi trei sîntem la fel” (!?).

Domnul Profesor, Domnul Martin, Martin. Impenetrabil, pentru că vulnerabil. Mereu deconcertat (cu un cuvînt pe care-l folosea des și care i-a devenit un fel de emblemă lingvistică) și deconcertant (mai descoperit aici decît la seminar, unde ne intimida îngrozitor). Era foarte atent la ce spuneam, își făcea notițe într-un carnet, vorbea la sfîrșit făcînd pauze între fraze. Îmi plăceau pauzele lui pline de ambiguitate, felul în care simula ezitarea, felul în care își relativiza, astfel, afirmațiile. Încrederea lui în mine m-a ajutat enorm o vreme.

Și el s-a schimbat în memoria mea. Spre deosebire de noi toți, care am îmbătrînit, fiecare în felul nostru, fiecare cu viteza și pe direcția lui, el îmi pare că a întinerit. Nu mi se părea bătrîn în anii ’80, dar nici tînăr. Un domn profesor. Crispării i-a luat locul un zîmbet complicat, dar relaxat. Îl numesc Domnul Martin, Domnul Profesor, dar îl consider acum, în sinea mea, un prieten, din categoria acelora cărora poți să le spui orice, fără să se supere. I-am și spus, de altfel, că nu cred că e bine să facem această carte de „Amintiri”. I-am explicat și de ce. Cred că a rămas singurul care crede curat și cu entuziasm în nouăzecism.

P.S. 2006. „La Martin” (cum îi ziceam noi Cenaclului Universitas) eram cu cei de vîrsta noastră, studenți, nouăzeciști, cum ar veni. Eram mai tineri cu vreo 10-15 ani decît optzeciștii. Nu mare diferență, aș zice acum, dar cînd ești tînăr ți se pare mult. Acolo am citit din poeziile care aveau să intre în primele mele două volume, Xilofonul și alte poeme și Juventus, publicate după ’90, că nu se putea înainte. Eram și printre puținii comentatori de la cenaclu. Nu eram foarte simpatizată (și) pe chestia asta (Mai eram și fată! printre atîția băieți. De vorbit mai vorbea, uneori, Ramona Fotiade.) Mi-amintesc, cînd am citit poemul Plicty, ce reacții au fost din cauză că aveam note de subsol, pagini de notițe dintr-un caiet studețesc („Din caietele studentului S.” – nu știu de ce nu am pus la feminin, că erau notițele mele, studenta S.!) și chiar o anchetă! În… poezie!?, probabil se întrebau colegii. „Ancheta” era, într-un fel, o radiografia a epocii în care trăiam. Doar Domnul Profesor a înțeles ce fac. Și pot să zic că erau emoționante răspunsurile alea. Am recidivat cu inserarea altor tipuri de discurs în volume ulterioare.

Singurul cu care mai țin azi legătura, în afară de prietenii mei brașoveni, din toți cei care au fost atunci la cenaclu este profesorul Mircea Martin”.

Adevărul e că și cu Domnul Profesor, după ce am terminat Facultatea, m-am văzut rar, întîmplător. La începutul anilor ’90 eram cu toții așa de ocupați (cu politica, manifestațiile de stradă, apărarea democrației, planurile de viitor etc.)! Ca tînără asistentă la Catedra de Literatură, țineam ore în care tot citam din G. Călinescu și complexele literaturii române. Discutam cu studenții mei, și nu doar despre literatură. Erau anii în care, după venirea minerilor în București, ți-era și jenă să spui, în Străinătate, că ești român. În Europa din care încă nu făceam parte, literatura noastră era privită și ea ca ca o marfă nevandabilă, dintr-o provincie dubioasă, cu tentă neo-comunistă. De fapt, cvasinecunoscută înafară. Cursurile mele, pornite de la cartea lui, jucau și rolul de „exorcizare” colectivă a răului înconjurător, un fel de terapie de grup. Aveam nevoie să vorbim despre personajul colectiv, despre noi și viața noastră, chiar și așa indirect, analizînd cărți.

La alte seminare, cu alte tematici, cînd venea vorba despre poezia postbelică, porneam de la conceptul de „generație și creație”, care era și titlul volumului său din 1969. Citam Advertismentul de pe prima pagină și mereu îmi venea în gînd dorința lui Mircea Martin de a face să prindă greutate o nouă generație literară, „generația ’90”: „Generație de creație – cum spune Tudor Vianu, de la care împrumut termenul, împreună cu titlul volumului. Nu solidaritate gregară sau intoleranță juvenilă, ci o atmosferă de emulație artistică, un concurs deschis pentru promovarea noului și a adevăratelor valori. Convingerea intimă a celui care semnează aceste rînduri este că generația nu înseamnă altceva decît un ritual cotidian de trecere spre solitudinea esențială a creației. Cu alte cuvinte, o ficțiune necesară”.

În cazul nouăzeciștilor, ficțiunea n-a avut destule elemente ca să prindă consistență, n-au fost destule personaje!, și nici n-a fost o necesitate, iar trecerea spre solitudinea esențială a creației s-a produs prematur. În cartea sa, tînărul Mircea Martin își strîngea la 29 de ani cronicile scrise începînd de pe la 25-26. Un demers de susținere a poeților/ poetelor, prozatorilor și criticilor/ eseiștilor emergenți ai generație sale. Ce șansă pe acei tineri scriitori! N-a existat un demers similar legat de literatura „generației ’90”, în care Mircea Martin își pusese speranțe. Promoția noastră n-a avut nici un critic al ei – cineva care să-și fi dorit să-i însoțească de la bun început pe scriitorii și pe scriitoarele emergenți/ emergente de vîrsta lor, de la debut și-apoi de-a lungul „evoluției” lor. A lipsit „discursul de escortă”. Dacă am fi avut printre noi un ochi critic precum cel al tînărului Martin din anii ’60, poate că altfel ar fi stat lucrurile! Ochiul critic (lucid, exigent, onest, dar și atent și capabil de înțelegerea lucrurilor adevărate) e esențial într-o cultură. Altfel, se instalează anomia, nu mai există coerență în „ficțiunea ncesară”. Cronicile lui, subtile, empatice, fuseseră, cum singur spunea, „opțiuni”. Tinerii pe care mizase aveau potențial, majoritatea au devenit niște nume în literatura română. Ce seriozitate, ce finețe a interpretării la tînărul autor! Cum ar fi arătat literatura română dacă Mircea Martin nu s-ar fi retras în domeniul teoriei literaturii? Nu e singurul. La fel au făcut Livius Ciocîrlie sau Matei Călinescu.

Mă întrebam uneori (și mă întreb și acum) dacă Domnul Profesor, cu afinități puternice pentru esteticile generației sale, neomoderniste, putea empatiza cu adevărat cu textele citite la Cenaclu sau cu cărțile noastre de mai tîrziu. M-a apărat cînd am citit acel poem – să-i zicem eclectic – scris la 19-20 de ani, în care inserasem note de subsol și o anchetă. Dar oare n-o făcea pentru că dezaprobarea colegilor, pentru care poezia însemna (doar) versuri, era prea vehementă? Am luat gestul, atunci, ca pe unul de comprehesiune a demersului meu (era doar începutul unei „pledoarii” pentru altfel de poezie).

Cred că n-am mai vorbit niciodată despre ceea ce scriu. Nici nu mai știu dacă i-am oferit toate cărțile mele. În 1996, cînd era greu ca tînăr autor să publici cărți, aș fi putut să-i dau lui Exuviile, era directorul Editurii Univers, care încă avea atunci prestigiu. Mi-a fost rușine să-i cer ajutorul, deși ar fi fost firesc. Și chiar de mare ajutor! Dar nu, nu l-am deranjat. Și-apoi, dacă nu i-ar fi plăcut? Așa că mi-am depus manuscrisul, anonim, la concursul de la Nemira. M-am jenat și să apelez vreodată la vreo prezentare de copertă a patra, deși părerea lui cota pentru mine mult, eram totuși apropiați și, în studenție, mă aprecia chiar și în calitatea mea de eseistă, cu încercările mele de a teoretiza poezia. Presupun că Lucrări în verde. Pledoaria mea pentru poezie, volumul din 2006, i-a stîrnit nedumeriri, nu cred că mi-a înțeles demersul – era o carte care, în ciuda aparențelor, „striga după ajutor”, ca să citez versul lui Mircea Ivănescu din tulburătoarea lui poezie Amintire despre marile ploi. O frază din Singura critică stăruia în mintea mea: „Cred că un critic ar trebui să înțeleagă și ceea ce nu iubește; după cum ar trebui să se apropie cu iubire de ceea ce nu înțelege”. M-a mirat cînd, după doi ani, în 2008, m-a chemat tocmai pe mine, dintre foștii cenacliști, să vorbesc alături de el și de Livius Ciocârlie la lansarea volumului A fost o dată un cenaclu. Nu eram cea mai potrivită, textul meu nu era chiar nostalgic (nici nu era cazul, avuseseră loc niște „accidente generaționiste” dureroase, cu urmări). L-am întrebat la sfîrșit de ce eu. Mi-a spus. A fost poate singura dată cînd a formulat ceva important în ceea ce mă privea pe mine și literatura mea.

Am luat cartea acasă, am răsfoit-o puțin și-apoi am pus-o nu mai știu unde. N-am mai găsit-o, s-a pierdut pur și simplu. Am făcut rost de alt exemplar abia anul trecut, cînd am scris textul despre Ovidiu Verdeș. Citeam pentru prima dată, după 16 ani, paginile colegilor mei, ale lui Mircea Martin. Ar fi multe de spus aici, de reacționat. Poate altădată, deși… timpul a așternut liniște, a închis răni, subiectul nu mai e de actualitate. La textul domnului Profesor aș simți nevoia unor explicații. Nu e locul aici. Poate doar o mică reacție la ceea ce scrie despre faptul că Alexandru Mușina a publicat niște nouăzeciști în Antologia generației ’80, arondîndu-i optzecismului. Am zîmbit cititind. Deci Mircea Martin ținea la noi, îi păsa de noi, eram „ai lui”. Antologia lui Mușina a apărut în 1993 la Editura Vlasie și-apoi în 2002 la Aula, iar în ea figurau și nouăzeciștii Andrei Bodiu, Caius Dobrescu, Marius Oprea, eu, Cristian Popescu, „autori sensibil mai tineri (cu excepția lui Cristian Popescu)”, propunînd, credea Profesorul, „o poetică greu reductibilă la modelul optzecist”. Avea într-un fel dreptate. Dar Mușina a făcut antologia în anii ’80, cînd eu, Andrei, Caius și Marius eram încă liceeni la Brașov. I-a plăcut ce scriam și ne-a trimis la Cenaclul de Luni, unde am și avut un nesperat succes. Uitasem că ne-a cerut poezii (primele, în cazul meu!) pentru cartea care avea să apară abia 10 ani mai tîrziu. A fost o surpriză (n-am avut un contract etc.). Cînd se pregătea ediția din 2002, mi-am exprimat dorința de a nu mai figura în carte. Era onorant, dar optzecismul nu fusese bătălia noastră, ba chiar exprimaserăm cîndva niște obiecții (noi, „Grupul de la Brașov”) față de direcția unora. Și-apoi, poeziile de la 17 ani nu mi se mai păreau reprezentative, apucasem deja să public cîteva cărți, ajunsesem la 37 de ani! Mircea Martin, repet, avea dreptate. Noi patru încercam altceva. Alesesem o direcție opusă ludicului de tip optzecist, ironiei, dar și poeziei unora dintre autorii care ni se păreau rămași în siajul neomodernismului. Dar nici cu așa-zișii „nouăzeciști” nu rezonam. E o discuție pentru altădată sau pentru niciodată, acum că vremurile s-au schimbat și, privind peisajul de sus, din alt timp, ultimele trei „generații”, începînd din anii ’80, par, de fapt, una singură, cum e și firesc, dacă ne luăm după ideea că o generație durează cam 30 de ani (ideea lui Albert Thibaudet, la care subscriu).

Sigur, sînt opiniile mele. În 2008, Domnul Profesor considera că generația ’90 ar fi „strivită între optzeciști și douămiiști” și că „ar fi, poate, mai productiv să ne folosim de privilegiul apropierii noastre de aceste fenomene spre a analiza și interpreta în detaliu și abia apoi să construim paradigme”. Asta a fost marea problemă. Că a lipsit analiza, interpretarea „în detaliu”. Poate că, dacă ar fi fost, n-ar fi rămas impresia de „strivire”. Eu văd totul mai mult în termeni de continuitate, dar despre lucrurile astea am mai vorbit. Și, oricum, frumos este că povestea continuă pe criteriul afinităților. Generaționismul desparte, afinitățile selective/ afective/ efective aproprie (dacă e cazul!).

Rar l-am mai întîlnit, din 2008 încoace, pe Domnul Profesor. Dar am stat de vorbă cu el citindu-l. Lectură de identificare. Te identifici cu gîndirea unui autor, te apropii de ea, porți un dialog, îți descoperi, astfel, propria gîndire. Nu despre asta discutam la seminarul de teoria literaturii din studenție? Nu asta e important? Totuși, de-a lungul vremii, mi-aș fi dorit să vorbesc direct cu domnul Mircea Martin, prietenul nostru din tinerețe (sau să-i spun, mai bine, protectorul nostru). De cîte ori îl vedeam, îl întrebam ce mai scrie, ce mai face, la ce lucrează. Aș fi vrut să-i spun și ce-am mai scris eu, care sînt planurile mele de viitor, pornind de la cele vechi, din tinerețe, pe care le știa. Aș fi adus vorba despre „năzbîtia” din Lucrări în verde. Pledoaria mea pentru poezie, scris într-un moment de uriașă deprimare – nu doar pentru că poezia nu mai valora în România de atunci nici cît o ceapă degerată, dar și din cauza deziluziilor, amărăciunilor, stuporii provocate de foști apropiați ai mei. Aș fi vrut să vorbim, poate, și despre „generația ’90”. Despre cum, peste ani, n-am ținut și eu un cenaclu, ci am scris împreună cu studenții mei (și nu doar ai mei) un roman colectiv, Rubik (oare i l-am oferit?). Și despre cursurile de scriere creatoare. L-aș fi întrebat cum i se păreau studenții de dinainte de ’90? Ce părere avea despre noi? Despre Gellu și Lygia Naum i-aș fi povestit, da, neapărat! Și despre cît de mult mă interesează în continuare teoria literaturii. L-aș fi întrebat cum i se par cei de ieri cu ascensiune azi sau cei de-acum, cu teoriile lor: Latour, Braidotti (discipolii lui Deleuze), Sloterdijk, Simondon, Harman etc. etc. Dar încercările foarte tinerilor teoreticieni de la noi? M-aș fi autoironizat legat de „isprăvile” din teza mea de doctorat, în care mă exprim și eu „theoretic”. I-aș fi spus că m-a impresionat generozitatea cu care a scris despre colegii lui, critici literari, despre Nicolae Manolescu, de pildă, în mai multe rînduri. Ce frumos să-l sărbătorească la 50 de ani, la 60 de ani! Poate i-aș fi spus și cît îi sînt de recunoscătoare că m-a obligat (nu?!) să vorbesc săptămînă de săptămînă la cenaclu. Cu timiditatea mea îngrozitoare, nu știu dacă aș fi reușit să țin discursuri sau, uneori, să improvizez cu dezinvoltură în fața studenților mei de ieri și de azi. Cred că m-a ajutat enorm. În primul rînd să scap de frica expunerii. L-aș fi întrebat cu siguranță și despre cum vede lumea de azi, literatura de azi („azi” putînd fi anii ’90, 2000, 2010, 2020, 2025).

S-a întîmplat să ne nimerim împreună mai des în ultima vreme, mai ales în ultimul an. Am simțit mai puternic decît oricînd un fel de solidaritate, de tandrețe chiar, pe care Profesorul s-a ferit s-o arate, să ne-o arate – nu doar mie – de-a lungul anilor. mi-au făcut bine întîlnirile astea, chiar foarte scurte, m-au înseninat. Domnul Profesor e parte din tinerețea mea. În fața lui redevin, de fiecare dată, studenta care am fost. Dar debarasată de crispanta timiditate care nu mă împiedica – și nu mă împiedică – să mai recurg și la tandra ironie mică, la cîte-o glumă de copil care și-a luat nasul la purtare. Spre surprinderea mea, nu se supăra, intra în joc, renunța la carapacea în care se refugia privindu-te cu ochii lui de un albastru metalic. Nu știu dacă a citit ce (mai) scriu, dar e printre puținii oameni pentru care eu continui s-o mai fac, să mai scriu. E, vorba lui, „o ficțiune necesară”. Cel mai recent l-am întîlnit acum două săptămîni în Aula Academiei Române, cum spuneam. M-a invitat la discursul lui de primire, de recepție. M-am bucurat că am avut prilejul și privilegiul să-l ascult vorbind, ca altdată la cursuri, aproape o oră. Mi-era dor! Un discurs plin de nuanțe despre chiar Nuanță. Îl reascult acum pe YouTube, în timp ce scriu despre el. „Dicțiunea ideilor” lui mă duce înapoi în timp, cînd îl priveam cu toții din bănci cum, liniștit, cu ezitări jucate, căuta să-și traducă ideile cît mai fidel, cît mai expresiv. Peste una se așezau altele, cum se întîmplă undeva, într-un poem de Mircea Ivănescu pe care l-am citit acum o săptămînă studenților mei pentru ca ei să înțeleagă ce se întîmplă cînd clipa se face ramură și cum, peste ea – clipa – poți așeza intenții, precum se așează cristalele peste creanga despre care vine vorba în cartea unui celebru autor. Iar începutul poeziei sună așa:

„cînd nu știi ce să spui, sau să scrii – spui, pur și simplu,

ce straniu, și-așezi pe urmă niște vorbe despre ceea ce

ți s-a părut, o, nu straniu – ci asemenea crengii

peste care, ai citit, se așezau cristale –

(dar nu ți se părea stranie clipa aceea care se făcea

atunci ramură – nici fascinantă –

era doar un moment pe care-l știai – dar peste care

altădată ai fi pus intenții)”.

Mircea Martin vorbește despre nuanță, despre evoluția cuvîntului de la „nor” și „umbră” la ideea de claritate. „Așează” intenții. Ascultîndu-l, mă întorc spre timpul de demult, cînd felul lui de a spune lucrurile creau jocul de lumini și umbre atît de necesar propriei mele gîndiri. Nuanțe! Și iată-l, îl văd cu ochii minții, acolo, în sala 314 (să zicem că era 314). Are 44 de ani și eu am 20. „Altă vîrstă, altă specie”, așa suna un vers dintr-un poem al meu de pe la 20 de ani citit la Universitas. Eu am acum 60. Diferența de vîrstă dintre mine și Profesorul de peste 85 de ani s-a estompat neverosimil. Sîntem amîndoi așa de tineri!

*

Alex Goldiș

„Complexele” literaturii române și Republica Mondială a Literelor

Sunt multe volume de critică românească a secolului XX la care m-aș întoarce și pe care le citesc, aproape ritualic. Unul care cred că poate fi nu doar citit, ci și citat în continuare este G. Călinescu și complexele literaturii române al lui Mircea Martin. La mai bine de patru decenii de publicare, cartea e încă de o actualitate surprinzătoare. Ce-i drept, ea a fost îndrăzneață și la data apariției. E, probabil, nu doar cea mai curajoasă carte apărută în naționalism-ceaușism, ci și cea mai sistematică deconstrucție a doctrinei protocroniste, care făcea încă ravagii în epocă. Și când vorbim despre deformări protocroniste, ar trebui să luăm tot mai mult în calcul nu doar manifestele curentului, care teoretizează deschis conceptul opunându-l sincronismului lovinescian (Edgar Papu, Dan Zamfirescu, Mihai Ungheanu), ci și „protocronismul” difuz, aproape implicit al unei comunități literare care îți recâștigase – știm tot din studiile lui Mircea Martin – autonomia față de „internaționala” stalinistă prin recuperarea circuitului național al valorilor. După două decenii în care întreaga cultură română fusese pusă la index, perioada post-liberalizare echivalează deopotrivă cu o fervoare a redescoperirii Occidentului și a revizitării tradițiilor românești. Faptul a făcut ca, în anii ʼ70-ʼ80, până și critici care nu împărtășeau deformările protocroniste să fie tentați să exagereze compensativ poziția anumitor autori sau curente în economia culturii mondiale. A scrie că am avut clasici sau romantici care își depășeau epoca și anticipau modernismul, a scrie că interbelicii noștri trimit săgeți spre inovațiile culturii postbelice era o formă de legitimare suplimentară a literaturii române.

Nu era neapărat nevoie așadar de rama protocronistă pentru acest tip de discurs să prindă contur. Într-un anumit sens, el e specific tuturor literaturilor (semi)periferice, care încearcă să câștige un plus de capital simbolic pe scena valorilor internaționale. Doar că logica acestei economii mondiale a valorilor nu a fost dezvăluită decât în ultimii ani, de analizele din zona World Literature Studies și în special de studiul lui Pascale Casanova, La République mondiale des Lettres, apărut în Franța în 1999 și tradus apoi, inclusiv în România – în 2007 (în traducerea Cristinei Bîzu). Dincolo de construirea unui sistem ierarhic la nivel mondial (inspirat din teoriile lui Immanuel Wallerstein), conform căruia literaturile centrale sunt cele care posedă un capital cultural semnificativ, în timp ce literaturile (semi)periferice sunt în curs de acumulare a acestui capital, cartea semnala un anumit tip de comportament specific fiecăreia dintre categorii: în timp ce în cadrul literaturilor așa zis bogate (adică cu tradiție, cu resurse, cu autori consacrați la nivel internațional”) sistemul literar e mai degrabă autonom față de alte valori, în cele periferice sau semiperiferice acest sistem e permanent scurtcircuitat de ingerințe politice sau identitare. Desigur că e discutabil în ce măsură un sistem literar e autonom față de alte valori la modul absolut, însă în mod cert cartea lui Pascale Casanova crea un cadru de înțelegere și de analiză a literaturilor așa-zis minore, a căror identitate e fragilizată de permanenta angoasă a decalajului față de literaturile „centrale”. Mai ales odată cu modernitatea înțeleasă într-un sens mai larg, conștientizarea écart-ului dintre statele așa-zis dezvoltate și cele emergente începe să exercite o presiune extraordinară asupre celor din urmă. La nivel literar, explică autoarea franceză, se instaurează un soi de meridian Greenwich în funcție de care încearcă să se poziționeze cam toate culturile de la periferie.

Deși nu în aceiași termeni, Mircea Martin meditează, pornind de la cazul literaturii române, asupra unor mecanisme similare. Criticul nu formulează aceste relații în termeni de ecuații economice (schemă preluată de Casanova la rândul ei din câteva sugestii mai vechi ale lui Paul Valéry), ci pare să instrumenteze un limbaj psihanalitic. „Psihanaliza” e însă doar de suprafață, întrucât pe Mircea Martin nu-l interesează să diagnosticheze clinic cultura română sau să-i aproximeze „sufletul”, „psihologia”, ca pe cercetătorii mai vechi, ci să-i constate – mai rece și mai detașat – mecanismele de funcționare. Delimitarea e clară aici: „Insistența asupra complexelor nu înseamnă psihologizare excesivă, ci descoperirea unor resorturi eficiente în ordinea creației culturale și relevante în același timp pentru o istorie – nescrisă încă la noi decât parțial – a mentalităților”. În schimb, Martin se uită la felul în care cultura română modernă – de la pivotarea dinspre Orient spre Occident – e structurată de aceste „complexe”, definite ca „exagerări, respectiv, diminuări ale proporțiilor reale, restricții ori generalizări abuzive, încercări compensatoare în alte planuri sau, pur și simplu, răsturnarea planurilor ca atare și, mai ales, a criteriilor. «Complexul» se recunoaște însă nu numai prin deformările produse, ci și printr-o anumită repetabilitate obsesională”. Așadar, criticul definea – și descria cu destulă precizie, aș adăuga – felul în care reflecția asupra culturii române a fost vertebrată de constatarea acestui decalaj și de încercarea de a-l surmonta. Ba chiar se poate spune că de la jumătatea secolului XIX până azi, probabil, majoritatea proiectelor critice îl au în vedere. „Critica de direcție”, despre care s-a tot vorbit insistent, este ea însăși un fenomen specific literaturilor emergente. Martin identifică cu exactitate cele două direcții de „reparație” a acestei desincronizări, de la „mesianicii utopici” care mizează pe soluții providențialiste (B. P. Hasdeu sau Nicolae Iorga) până la „mesianicii pozitivi” (Mihail Kogălniceanu, Alecu Russo, Titu Maiorescu, dar și E. Lovinescu), preocupați să identifice strategii obiective de avansare spre centrul „republicii literaturii”. În seria diagnosticată de G. Călinescu și „complexele” literaturii române intră mai toate conceptele influente în câmpul autohton – de la formele fără fond sau sincronism până la „balzacianismul fără Balzac” sau „postmodernismul românesc” –, dar și poziționări mai recente ale criticilor, de la denunțarea „iluziilor literaturii română” (E. Negrici) până la mai recente luări de poziție din Critica de export (Andrei Terian) sau din volumul recent Pentru o nouă cultură critică. Dincolo de tonalitate sau atitudine generală, mai toate aceste constructe discută unghiurile de refracție ale câmpului cultural românesc față de, în funcție de decupaj, „Europa”, „Occident”, „America (de Nord)” etc., propunând strategii, mai punctuale sau mai generale, de creștere a capitalului simbolic al literaturii române.

Dincolo de vizionarismul unui astfel de diagnostic, lecția cea mai importantă a criticii lui Mircea Martin rămâne, cred, atenția la contexte și încercarea de eliminare a oricăror „exagerări sau diminuări ale proporțiilor reale” din relația complicată a literaturii române cu alte literaturi. Pentru a putea oferi soluții pragmatice sau chiar pentru a semnala faptul că această angoasă a sincronizării, a dezvoltării și a evoluționismului e o falsă problemă (perspectivele post sau- de-coloniale deconstruiesc sistematic ideea de progresism), e nevoie de analize și de diagnostice oneste, care să recunoască „fără complexe”, iată, clivajele dintre literaturi. Din această cauză, studiile sau volumele lui Mircea Martin n-au căzut niciodată în păcatul protocronismului – nici a celui pur și dur,  nici a celui compensativ despre care vorbeam la începutul eseului. Printre atâtea deformări ideologice sau doar hermeneutice, e reconfortant să citești constatări limpezi, care capătă caracterul unor diagnoze: „Este destul să ne gândim că primul text (păstrat) în limba română e posterior cu mai bine de două veacuri Divinei comedii, că Biblia de la București apare la doi ani după Eseul despre pluralitatea lumilor, că Neculce își scria Letopisețul aproximativ în același interval în care Swift concepea A Modest Proposal, că Țiganiada e încheiată în același an cu Childe Harold, că Bălcescu e contemporan cu Kierkegaard și Eminescu însuși cu Rimbaud și Lautreamont. Decalajul nu este neapărat unu de ordin valoric și invocarea lui Eminescu ține să sublinieze tocmai acest fapt, Eminescu fiind contemporan în absolut cu orice mare poet al lumii. Evoluția nu produce în sine ierarhie estetică și progresul în artă e departe de a fi linear. Acumularea unei tradiții îndelungate se repercutează însă în nivelul atins de evoluția genului însuși. Între Eminescu și Rimbaud e o diferență de vârstă a poeziei”.

Ar fi multe de spus despre fraza de mai sus, de la faptul că pe de o parte ea deconstruiește ideea de evoluție lineară ca exigență a valorii individuale (o paradigmă mai nouă nu face neapărat un scriitor să fie mai bun decât altul), însă pe de altă parte ea recunoaște importanța evoluției și chiar a modernizării în acumulările generice. Ceea ce e clar totuși e că în discuția foarte actuală despre raporturile hegemonice dintre literaturi, despre colonizare sau autocolonizare culturală, G. Călinescu și complexele literaturii române rămâne un reper. Iar critica lui Mircea Martin, echilibrată, aplicată și nuanțată, poate intra în continuare în dialog cu paradigme sau referințe de azi.

*

Senida Poenariu

Noblesse Oblige: Aproprierea translativă martiniană

În volumul Identificarea continuă. In honorem Mircea Martin (2020), Caius Dobrescu definește omagiul drept „cale către sine, un adaos util la autocunoaștere. Tipul ideal al acestui exercițiu de empatie encomiastică este realizat atunci când prezența inspiratoare, afină, solidară sau analogică a destinatarului omagiului tău se revelează tocmai în căutarea intelectuală cea mai prezentă în spiritul tău, cea în care te investești cu toată pasiunea” (p.6). Cum tonalitățile confesive nu-mi sunt deloc la îndemână, am încercat același traseu pe care l-am urmat și în alte ocazii în care am scris despre Mircea Martin, unde¹, îmi propusesem să urmez, de fapt, însăși rețeta lui Mircea Martin din Singura critică: o descoperire a tonului „neconfundabil al scriitorului” (p.13), prin surprinderea unui „mod de a gândi despre un alt mod de a gândi” (p.11). Nu un Mircea Martin par lui-même, ci unul restituit chiar prin principiile și procedeele sale de lectură. Am pornit, și de această dată, firesc, de la operă la exegeza ei. Vastitatea și diversitatea perspectivelor care au întâmpinat până acum studiile atât din punct de vedere calitativ, cât și cantitativ, mi-au declanșat anxiosul regret (bloomian) de a fi ajuns deja prea târziu.

Însă, citind introducerea în două secvențe (A te dedica prezenței Celuilalt / A-ți dedica prezența Celuilalt) a volumului onorific deja menționat², am realizat dubla stratificare a devenirii pe care o implică pe de-o parte critica martiniană și, pe de altă parte, încercarea mea de a contura un portret al teoreticianului. Evitând, din motive de timiditate paralizată și groază de efuziuni subiective și/sau personale un mesaj de exprimare a gratitudinii pe care o am pentru maestrul Mircea Martin, care mi-a marcat ireversibil devenirea intelectuală, mă îndepărtam, de fapt, chiar de premisele criticii de identificare profesate de teoretician, și anume regăsirea propriului sine în și prin alții, cu apropierile și distanțările inerente: „Ce critic serios nu a cedat ispitei sau nevoii de a se verifica ori de a se regăsi pe sine în alții, de a se apropia prin intermediul unor cazuri ilustre de esența însăși a actului critic și de a generaliza nu în alt fel, desigur, decât printr-o discretă confesiune?” (Singura critică, p. 25).

Îmi voi permite în continuare un „exercițiu de empatie encomiastică” față de o prezență cu adevărat inspiratoare. În cadrul Facultății de Litere Transilvania din Brașov, nu doar prin vocea profesorului și criticului literar Virgil Podoabă, care ni-l preda, ci și prin cea a lui Alexandru Mușina, Andrei Bodiu, Adrian Lăcătuș sau Rodica Ilie, Mircea Martin ne era (re)prezentat drept „instanța de echilibru și control a tendințelor centrifuge ale criticii române contemporane” (Podoabă 2010, p. 24), discursurile oficiale din cadrul cursurilor, dar și cele mai puțin oficialevizând, în permanență, calitatea morală a ființei „extrascripturale” Mircea Martin, precum și dicțiunea „înrădăcinată existențial” (ibidem, p.6). Lecturile cărților erau nenegociabile iar mesajul era clar: dacă vreți să învățați să citiți și apoi să scrieți, trebuie să-l învățați (a se citit cunoașteți)pe Mircea Martin. Pe cale de consecință, când am avut ocazia să-l vedem în carne și oase, pentru noi, studenții, a fost un adevărat eveniment.

Era în timpul Colocviului național universitar de literatură română contemporană, în 2013, care-i avea ca obiect de studiu pe Dumitru Țepeneag și Dorin Tudoran. Domnul Mircea Martin intra când la o secțiune, când la cealaltă. Întâmplarea a făcut să intre în sală cu doar câteva minute înainte de comunicarea mea despre Dorin Tudoran, de asemenea prezent.

Acest gen de expunere în anii formării, de a rosti un text despre un scriitor chiar în prezența acestuia, este un exercițiu pe cât de necesar, pe atât de dificil. Apoi, când la această presiune se adaugă și apariția modelului, al „celui mai bun teoretician al criticii din perioada postbelică” (Cistelecan 2020, p. 61), emoțiile sunt pe măsură. Probabil că, în lipsa interacțiunii cu dl. Martin din cadrul acelui colocviu, prezentul meu ar fi arătat altfel. Strategia validării nu s-a limitat doar la o felicitare, o încurajare și o strângere de mână, ci, mai mult decât atât, mi-a solicitat, dându-mi adresa dumnealui de e-mail, și mica mea contribuție. Din acel moment, am încercat prin orice am scris să mă ridic la nivelul pe care l-a fixat această întâlnire, căreia i-au urmat și altele, iar generozitatea domnului Mircea Martin nu încetează nici astăzi să mă uimească. Nu-mi rămâne decât să afirm, alături de Virgil Podoabă, cel care mi-a facilitat și intermediat întâlnirea, că, în prezența sa, nu te poți menține decât acolo, sus (Podoabă 2010, p. 9).

Despre mediere și proximități îmi propun să scriu în continuare, pornind de la un transfer cultural, în termenii lui Espagne, care nu mai necesită explicații suplimentare, din sfera (post)structuralismului francez. Mă refer la traducerea și antologarea formaliștilor ruși de Tzvetan Todorov în celebra Théorie de la littérature: textes des formalistes russes și, totodată, la modul în care Julia Kristeva îl folosește pe Bahtin în favoarea propriilor demonstrații (interese) care vizau argumentarea importanței psihanalizei în apariția gândirii (post)structuraliste (Tihanov 2019, p. 127).

Pierre Bourdieu, în Les conditions sociales de la circulation internationale des idées (2002), consideră că medierea culturală ar fi una cât se poate de strategică, alianțele intelectuale vizând un „transfer de autoritate” printr-o serie de operațiuni sociale, precum selecția (ce se traduce/ ce se publică/ cine traduce/cine publică), marcarea (opera este introdusă pe piață printr-un editor, o colecție, un traducător, un prefațator, care o prezintă, dar o și revendică pentru propriul câmp de referință) și lectura(publicul aplică asupra operei categoriile de percepție și cadrele de interpretare specifice propriului său context). Deși nu neagă și prezența unor raționamente mai generoase, a afinităților sau a gustului, „importurile”, mai ales cele ale „teoriilor puternice” sunt, în perspectiva lui Bourdieu, dominate de interese și de profit simbolic, mediatorii culturali fiind motivați de ceea ce acesta numește „profitul de apropriere”.

Deși probabil că observațiile lui Bourdieu pot fi extinse asupra modului în care Tzvetan Todorov și Julia Kristeva și-au forjat prestigiul și, totodată, teoriile pe eșafodajul formaliștilor și al gândirii lui Mihail Bahtin, după cum am încercat să demonstrez în altă parte³, această perspectivă este infirmată de maniera în care teoreticianul român a mediat prezența Școlii de la Geneva în anii ’70 -’80, precum și a criticii franceze moderne.

 Întâlnirea formatoare cu Marcel Raymond,o șansă și un reper imutabil⁴, cum o numește Mircea Martin chiar și la peste cincizeci de ani distanță, s-a materializat inițial prin invitația lui Vladimir Streinu, pe atunci director la Editura Univers, de a scrie prefața volumului De la Baudelaire la suprarealism al lui Marcel Raymond, care i-a marcat devenirea nu doar prin lectură, ci și, mai concret, prin deschiderea căilor de acces spre Occident. După un stagiu de cercetare de zece zile la Paris, a urmat o bursă la Universitatea din Geneva, obținută prin intervenția directă a lui Marcel Raymond, maestru invocat adesea sub forma unei datorii morale personale. O proximitate care, prin altitudinea morală a omului Marcel Raymond a impus, la rândul ei, o ținută și o coerență internă între a fi și a spune, o „higienă morală” căci, după cum se știe, teoreticianul român declară că nu e cazul „să ignorăm în felul acesta ținuta morală a omului, să persistăm în prejudecata estetistă că talentul răzbună orice vinovăție – căci nu o răzbună câtuși de puțin, o perpetuează. Înseamnă însă să trecem peste adversități momentane ori rivalități de durată pentru a recunoaște ceea ce trebuie să fie recunoscut, ceea ce, dacă nu e recunoscut, subminează însăși condiția criticii: e vorba evident, de valoare (ce simplu !?), dacă există și, mai cu seamă, în măsura în care există. Căci am în vedere operele adevărate, cele ce sunt în stare să transfigureze, să i-realizeze viața” (Singura critică,p. 45).

În consonanță cu figura tutelară a lui Marcel Raymond, Mircea Martin își afirmă înclinația spre „o poezie purtătoare de valori vitale, deținătoare a unui mesaj spiritual” (Dicțiunea ideilor, p. 45) – un ideal poetic ce presupune o implicare integrală a ființei, întrucât el poate fi atins doar ca „rodul ființei umane în întregime” (Critică și profunzime, p. 115). Pentru autorul Dicțiunii ideilor, întemeietorul Școlii de la Geneva, alături de Georges Poulet, Jean Starobinski, Albert Béguin, Jean-Pierre Richard și Jean Rousset se prezintă⁵ ca cei mai de seamă critici europeni ai secolului XX. Avem aici, desigur, nu doar o afinitate, dar și o alianță spirituală (Mușat 2020: 17).

Cât despre activitatea sa generală de prezentare, acomodare, publicare și editare a criticilor și teoreticienilor străini, putem observa cu ușurință încercarea unei sincronizări, care, departe de a viza propriul prestigiu sau „profit”, a fost (și încă este) motivată de stringența unei reconstrucții identitare. Îi avem, așadar, pe:Marcel Raymond, De la Baudelaire la suprarealism (1970); Ferdinand Brunetière, Evoluția criticii de la Renaștere până în prezent (1972);Gaëtan Picon, Introducere la o estetică a literaturii: scriitorul și umbra lui (1973);Jean-Pierre Richard, Poezie și profunzime (1974);Carlos Bousoño, Teoria expresiei poetice (1975); Jaap Lintvelt, Încercare de tipologie narativă: „punctul de vedere”. Teorie și analiză  (1994),Michel Foucault, Cuvintele și lucrurile. O arheologie a științelor umane (1996); Denis de Rougemont, Elveția sau Istoria unui popor fericit (1996); Pierre Bourdieu, Regulile artei. Geneza și structura câmpului literar (1998); Hugo Friedrich, Structura liricii moderne de la mijlocul secolului al XlX-lea până la mijlocul secolului al XX-lea (1998); Albert Béguin, Sufletul romantic și visul. Eseu despre romantismul german și poezia franceză (postfață,1998), François Furet, Ernst Nolte, Fascism și comunism (2000); Jean Starobinski, Melancolie, nostalgie, ironie (2002);Ernst Jünger, Pe falezele de marmură (2002); Gaston Bachelard, Poetica spațiului (2003); Gaston Bachelard, Poetica reveriei (2005); Harold Bloom, Canonul occidental. Cărțile și școala epocilor (2007); J. Hillis Miller, Etica lecturii (2007); Anton Compagnon, Antimodernii. De la Joseph de Maistre la Roland Barthes (2008).

În timpul regimului comunist se poate spune că Mircea Martin a încercat aducerea Occidentului în România, în timp ce, după ’90, încearcă să (a)ducă România în Europa. În acest sens, deviza conferințelor Cuvântul, strânse apoi în volumul omonim Identitate românească. Identitate Europeană,este elocventă: „«Să redevenim ceea ce am fost, să devenim ceea ce suntem: europeni». Se înțelege de aici că, pentru noi, integrarea europeană este, de fapt, o reintegrare europeană. Nu urmărim o agendă politică. Privirea noastră țintește durata lungă și nu obiective imediate, probleme constitutive culturii românești, nu excrescențe ale modei intelectuale sau conjuncturi politice. Ne interesează o integrare europeană la care cultura să participe în chipul cel mai activ cu putință, o integrare în urma căreia românitatea să nu mai apară în ochii europenilor doar sub semnul devianței, al exoticului său, în cel mai bun caz, al pitorescului. După ce de-a lungul aproape întregului secol anterior am vorbit despre specificul național cu fața întoarsă mereu spre un trecut cât mai îndepărtat – din nevoia de legitimare istorică –, este cazul să punem în evidență și valoare sursele și resursele autohtone de europenitate, să examinăm și să reactualizăm tradiția noastră europeană. Pe scurt, proiectul nostru este unul de reconstrucție identitară”.

În calitatea sa de „diagnostician al culturii române” (Goldiș, 2020), Mircea Martin nu s-a mulțumit doar să scrie despre complexele literaturii noastre ci, cu sacrificiul propriei opere, în termeni cantitativi, desigur, acest „iluminist visător”, cum îl numește Virgil Podoabă, s-a angajat prin „o seamă de acțiuni culturale (toate situate la nivelul elitei umaniste) de luminare și emancipare” (2010, p.11). Alături de generozitatea prin care a mediat transferurile culturale, a susținut cu tărie și necesitatea consolidării unei comunități intelectuale românești. Din acest punct se vedere, se poate afirma fără rest că Mircea Martin nu doar s-a simțit, ci chiar a fost mai necesar în România decât în Elveția⁶, contrazicând ipotezele de lucru ale lui Bourdieu care vede în proximități motivații ce țin mai degrabă de motive personale, că să nu spunem direct egoiste.

Însă, nu doar acțiunile extratextuale, care aparțin logicii interne a câmpului cultural, ci și în plan scriptural, prin însăși poziționarea lui în favoarea primatului operei, o constantă a reflecției sale critice, se poate afirma că Mircea Martin practică un alt tip de apropriere față de cea identificată de Bourdieu, iar mottoul din Fundoianu prin care își deschide Identificările este elocvent în acest sens: „Ne construim pe noi în măsura în care-i construim pe ceilalți și de aceea cartea despre zece scriitori poate să nu fie altceva decât biografia unuia singur”.

Trebuie menționat că, deși nu insistă asupra semnificațiilor termenului de apropriere, Bourdieu îl folosește mai degrabă în modul peiorativ care a fost atribuit conceptului de apropriere culturală în spațiul anglofon, în cercurile academice feministe și postcoloniale, pentru a denunța modul în care culturi dominante „împrumută” elemente ale culturilor marginalizate, fără a respecta contextul sau fără a recunoaște inegalitățile de putere implicate.

Pe de altă parte, evenimentul hermeneutic, așa cum este el înțeles de Hans-Georg Gadamer, apare atât ca apropriere (Aneignung), cât și ca interpretare (Auslegung). Așadar, apropriereanu ar fi o „cunoașterea autoritară”, respectiv o „luare în stăpânire”, ci mai degrabă o supunere în fața „exigenței dominatoare a textului” în care orizontul interpretului are un rol major în actul „înțelegerii textului”. Aproprierea detașatoare presupune din partea interpretului atât conștientizare și acceptarea alterității textului, cât și recunoașterea propriei tendențiozități pentru ca „textul să ajungă la posibilitatea de a arunca în joc propriul adevăr obiectiv împotriva preconcepțiilor noastre” (Gadamer, 2001). Și pentru Paul Ricoeur textul este mediul prin care avem oportunitatea să ne înțelegem pe noi înșine, așadar, interpretarea unei opere culminează cu actul aproprierii,care, din nou, nu apare ca o formă de posesie a semnificațiilor textului, ci o reactualizare a lor prin subiectivitatea lectorului. Aproprierea, ca descoperire a sinelui prin intermediul textului, pe lângă fuziunea dintre înțelegerea textuală și cea personală, „aduce împreună”, respectiv depășește distanțele și granițele culturale (Ricoeur, 1995). Pe de altă parte, aproprierea presupune distanțare de propriul sine, dezapropriere, în vederea denudării puterii revelatorii a textului. Și pentru Bernard Lonergan, actul aproprierii ocupă un rol central în explicarea perspectivei auto-referențiale. În Insight: A Study of the Human Understanding (1957), conceptul de „self-appropriation”, care s-ar putea traduce și prin „însușirea de sine”, se prezintă sub forma unei triade existențiale și cognitive prin care, în primă fază, are loc conștientizarea capacităților proprii de experimentare, înțelegere și judecată, apoi a doua etapă s-ar prezenta ca receptarea propriei persoane prin capacitățile mai sus menționate, pentru ca, în cele din urmă, în ultima fază, să aibă loc afirmarea de sine prin experimentare, înțelegere și judecată.

Cu siguranță, putem vedea în pledoaria lui Mircea Martin pentru critica de identificare, pentru participare, o practicare a actului critic ca formă de apropriere care integrează, dar și depășește, cele trei perspective de mai sus. Problemele autoportretului, ale solidarității și ale complicității, ale afinității spirituale, ale eului critic multiplicat în autorii despre care scrie apar cu frecvența unui laitmotiv în paginile lui Mircea Martin. „Caracterizarea Celuilalt devine o confesiune involuntară”, o „autobiografie spirituală”. Însă, totul cu echilibru, modestie, moderație și discreție, căci, să nu uităm, „efortul de claritate și de coerență, de rigoare participativă pe care le cere scrisul autentic nu sunt destinate câtuși de puțin unei delectări de sine și nu au la origine plăcerea de a scrie pentru a scrie. Implicarea aceasta nu e îndreptată către sine, ci întoarsă către Celălalt, e o proiecție imaginară – simpatetică și respectuoasă – a Celuilalt, o invocare a unei indefinite aproprieri, a unei imposibile identificări” (Dicțiunea ideilor, p. 15).

Ceea ce distinge și particularizează aproprierea martiniană de perspectivele anterior menționate este orientarea consecventă a criticului către vocația etică și morală a literaturii și a criticii, înțelese ca forme de angajare a scrisului în raport cu valorile umane: „primatul textului, așadar, ca un principiu etic, nu numai estetic. Sau, mai exact, un principiu estetic devenit etic” (Singura critică, p. 46). Nu doar despre idei este vorba, cât și despre „felul în care ele sunt trăite (s.n.) de o personalitate anume – care se și formulează prin intermediul lor” (Dicțiunea ideilor,p.18). Așadar aproprierea devine „o investigație asupra felului în care ideile sunt traduse într-un ethos” (Cistelecan 2010, p. 96), critica fiind, așa cum deja bine știm, o artă a dicțiunii ideilor. O apropriere translativă, aș completa, care vizează însă nu doar traducerea, printr-o dialectică, a Celuilalt în propria ființă⁷. Ne spune tot Mircea Martin că atunci „când vorbim ne traducem pe noi, nouă înșine”⁸ iar scrisul este tot un act traductiv, o transpunere a sinapselor în cuvinte și fraze: „cum să scriu nu înseamnă altceva decât cum să gândesc, cu creionul în mână, astfel încât să trec altora gândurile mele” (Dicțiunea ideilor, p. 247).

Dacă „estetica scrisului poartă în sine o etică” (ibidem, p. 258), atunci „le style c’est l’homme même”, în cuvintele lui Buffon. „Scrisul este un mod de a ne proiecta în ceva exemplar, într-un fel de model ideal, în cel în care am vrea să fim, în cineva mai bun, mai profund, mai autentic decât suntem noi înșine”, își încheia Mircea Martin prima parte a discursului de recepție intitulat, sub forma unei profesiuni de credință, Elogiul nuanței.

Oare nu putem conchide afirmând că, prin elogiul nuanței din Radicalitate și Nuanță și din discursul de recepție, Mircea Martin oferă cea mai rafinată și subtilă formă de apropriere critică și teoretică?

_______

¹ S. Poenariu: „De la text la prefață, un traseu critic”, lucrare susținută în cadrul Colocviului Național Universitar de Literatură Română Contemporană, Ediția a XI-a, 8-9. 05. 2014,în Rodica Ilie, Adrian Lăcătuș (coord.) Literatura română contemporană. Mircea Martin și Paul Cornea, Ed. Universității Transilvania din Brașov, Brașov, 2014; Un principial par excellence, în revista „Vatra”, 3-4/ 2020; „Mircea Martin’s (East)Ethics”,în Marius Miheț (coord.), New Encounters. Literary. Cultural And Historical Studies, Univerzita Komenského v Bratislave, 2023;

² Caius Dobrescu, Carmen Mușat (coord.), Identificarea continuă, Ed. Muzeul Literaturii Române, București, 2020.

³ Proximități strategice: „Profit de l’appropriation” și reconfigurarea tradiției intelectuale, în cadrul conferinței internaționale „Közvetítés / Transmitere / Transmission” la Universitatea „Sapientia”, Miercurea Ciuc, 21-22 Martie 2025

⁴ În discursul de recepție din cadrul Academiei române, Elogiu Nuanței, din data de 25 aprilie 2025.

⁵ Ibidem.

⁶ V. dialogul cu Rodica Ilie din Literatura română contemporană Paul Cornea și Mircea Martin, Adrian Lăcătuș, Rodica Ilie (coord.), Editura Universității Transilvania din Brașov, 2014, Brașov.

⁷ Despre modul în care au funcționat în epocă principiile teoretice ale Școlii de la Geneva și, totodată, cât de aderentă este critica lui Mircea Martin la acestea, recomand textele lui Ion Pop Oanei Fotache și Adriana Stan din Identificarea continuă (2020).

⁸ În discursul de recepție din cadrul Academiei române, Elogiu Nuanței.

Bibliografie

Caius Dobrescu, Carmen Mușat (coord.), Identificarea continuă, Ed. Muzeul Literaturii Române, București, 2020

Hans-Georg, Gadamer, Adevăr și Metodă, Editura Teora, București, 2001

Lonergan, Bernard, „Insight: A Study of Human Understanding”, în Morelli Mark & Elizabeth (eds.), The Lonergan Reader, University of Toronto Press, Toronto – Buffalo – London, 1997

Mircea Martin (coord.), Identitate românească. Identitate europeană, ed. a II-a, Editura Muzeul Literaturii Române, București, 2018

Mircea Martin, Critică și profunzime, Editura Univers, București, 1974

Mircea Martin, Dicțiunea Ideilor, Editura All, București, 2010

Mircea Martin, G. Călinescu și „complexele” literaturii române, Editura Albatros,          București, 1981

Mircea Martin, Generație și creație, Editura Timpul, Reșița, 200

Mircea Martin, Identificări, Ediția a II a, Editura Tracus Arte, București, 2013

Mircea Martin, Radicalitate și Nuanță, Editura Tracus Arte, București, 2015

Mircea Martin, Singura Critică, Editura Cartea Românească, București, 1986

Paul Ricoeur, Eseuri de hermeneutică, Editura Humanitas, București,1995

Pierre Bourdieu „Les conditions sociales de la circulation internationale des idées”, în Actes de la recherche en sciences sociales, vol. 145, 2002, pp. 3-8;

Virgil Podoabă, Secvența inflamată. Critică și creație conceptuală la Mircea Martin, Ed. Paralela 45, 2010

Vlasie, Călin (coord.), Mircea Martin – 70, Paralela 45, Pitești, 2010

*

Iulian Boldea

Vocația nuanței

Cărțile lui Mircea Martin par să expună, subliminal, profilul unei scriituri cu alură geometrică și luciditate obiectivată ce nu camuflează cu totul accentele confesive, sinuozitățile afective și dialogul deschis cu opera literară. Confesiv, empatic, demonstrativ fără retorism, implicat, Mircea Martin e, ca teoretician, animat de vocația disciplinării ideatice, din dorința limpezirii propriilor incertitudini hermeneutice. Între critică și literatură există interferențe vizibile, căci, „înainte de a trece în altceva, literatura să treacă în critică. Literatura întâlnește critica prin tendința irepresibilă spre eseu, critica întâlnește literatura prin ambiția și calitatea inconfundabilă a unei scriituri”. În acest fel, dialogul dintre literatură și critică e validat prin exemplul unor opere care își conțin propria exegeză, limbajul și metalimbajul coexistând mai ales prin „funcția provocatoare a ideilor în plan artistic”, prin care opera literară  se „întoarce asupră-și, recapitulând și proiectând”. Glosând asupra raporturilor, medierilor și interferențelor dintre critică și literatură, Mircea Martin subliniază alianța firească dintre critică și filozofie, ce presupune o doză de specularitate, orice operă literară alimentându-se dintr-o viziune asupra lumii, ca fruct al unei meditații, cu un cod filosofic, o intuiție a unor sensuri mai mult sau mai puțin subliminale: „alianța dintre critică și filosofie este atât de necesară și evidentă încât pare aproape o tautologie termenul de critică filosofică”, sau: „adevărata perspectivă filosofică presupune un punct de vedere unitar, justificat prin coerență și validitate, dar și respectul altor puncte de vedere. O critică adevărată trebuie să ajungă întotdeauna la o structură – și filosofia o ajută să ajungă – dar la o structură căreia să nu-i lipsească imaginația altor structuri posibile.” Mircea Martin valorizează în mod nuanțat funcțiile relevante ale criticii (descoperire, valorizare, orientare), funcții aflate într-un raport de „consecuție”, critica literară contribuind la „socializarea” idealului estetic, în măsura în care „grăbește conștiința de sine a scriitorilor, interpretând obsesiile centrale ale unei literaturi ca simptome ale unei epoci; prin faptul că, impunând un anumit tip de exigență, determină alunecări importante ale sensibilității și ale receptivității literare”. Critic echilibrat, ponderat în atitudini, cu gesticulație reținută și gust pentru scriitura austeră, Mircea Martin are intervenții care vizează moralitatea inerentă oricărui act critic, prin relativizarea poncifelor și prejudecăților din orizontul literaturii, în calitate de veritabil spirit antidogmatic, adept al unei metode adaptate la text și la context: „întoarcerea la operă” este exigența supremă a adecvării, imanența textului fiind „principiu etic”, în măsura în care „preeminența acordată operei devine pentru un critic angajat prescripție de ordin deontologic. Să pornim deci de la texte, nu de la contexte, să nu ajungem în nici un caz, la contexte înainte de a trece prin texte”. Ca teoretician al literaturii, Mircea Martin s-a remarcat prin câteva cărți esențiale (Critică și profunzime, Dicțiunea ideilor, Singura critică etc.), remarcabile prin densitate ideatică, disocieri și asocieri fecunde, prin persuasiunea eminentă a frazei, care are, dincolo de austeritatea lucidă a frazării ideilor o latură reflexivă-melancolică ce trasează ideea unei solitudini sinonime „cu singurătatea lecturii și corespunzătoare solitudinii creației înseși. Actul critic e greu de conceput în absența unei trăiri izolatoare, chiar dacă aceasta nu e împinsă până la identificare. Înainte de a se raporta la context, criticul e dator să pătrundă în intimitățile textului; înainte de a situa opera se cade să o înțeleagă în sine, situarea nefiind altceva, desigur, decât tot o etapă, lărgită, a înțelegerii”. Preocupat de metodologiile hermeneuticii și de metamorfozele și rolurile criticii literare, Mircea Martin este echilibrat, ponderat în atitudini, reținut, cultivând austeritatea rafinată în formă și erudiția în fondul ideatic, dar și o esență etică ce reflectă o opțiune critică nuanțată în care se împacă, geometria și spiritul de finețe, expresivitatea austeră și empatia nuanțărilor necesare.

În Radicalitate și nuanță (2015) geometrizările teoriei și finețea analizei de text se conciliază sub forma unei pledoarii pentru lectura vie, capabilă să surprindă intermitența detaliului și orizontul întregului. Studiile și articolele despre G. Călinescu, Tudor Vianu, Adrian Marino, Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Mircea Zaciu, Cornel Ungureanu, Matei Călinescu, Ion Negoițescu sau Marian Papahagi aprofundează perimetrul criticii literare românești în date și figuri esențiale. Percepția lucidă a beneficiilor radicalității este motivată de unele „cazuri” de flagrantă necesitate etică, care privesc libertatea de gândire și de creație, rezistența în fața ideologiei desfiguratoare sau disidența fățișă: „După 1990 s-au putut manifesta și în spațiul public românesc poziții radicale de ordin politic, până atunci interzise. Singurele cu adevărat legitime, adică având o acoperire morală, au fost însă cele aparținând victimelor regimului și oponenților săi. Numele lui Paul Goma, al Doinei Cornea și al lui Vasile Paraschiv se cer amintite în primul rând. Oamenii aceștia au avut curajul de a se opune dictaturii în timp ce se aflau (încă) sub dictatură, au fost radicali în viață, altfel spus cu propria viață”. Mircea Martin consideră că recursul la nuanță a fost experimentat rar și intermitent în cultura noastră, reputată pentru apetitul pentru radicalitate, pentru expresia provocatoare și ofensivă, agresivitatea lozincii sau retorica polemicii fără scop și sens precis: „Chiar și pentru anumiți intelectuali, din păcate, nuanța pare un accesoriu facultativ, o revendicare neglijabilă, insignifiantă. Pentru alții, nuanțarea, ca intenție și ca operație, nu e doar inutilă, dar chiar neproductivă, obstruantă («încurcă lucrurile», întârzie concluziile). În fine, o altă categorie de gânditori o consideră un mod de evaziune, de ezitare, de evitare a opțiunii, când nu o califică drept concesie făcută preopinentului, probă de nesiguranță, de slăbiciune, ba chiar o dezicere de sine“. Cartea lui Mircea Martin este centrată pe complementaritatea dintre radicalitate și nuanță. Dacă radicalitatea păcătuiește prin parțializare, generalizare, exclusivism sau reducționism, prin distincții tăioase ce ignoră complexitatea, sau printr-un refuz net al dialogului, nuanța e dialogică, deschisă, atentă, răbdătoare și subtilă, analitică și introvertită, în opoziție cu discursul radical care e impulsiv, ofensiv, retoric și pătimaș: „Dacă radicalitatea este […] absolutizantă, categorică, neconcesivă, ba chiar, nu o dată, excesivă, antrenează gesturi tranșante, apelează la verbe casante; poate împinge intransigența pînă la intoleranță, nu acceptă alternative, este intratabilă și «inadaptabilă», fermitatea ei este amenințată de rigiditate și dogmatism. O gîndire nuanțată mobilizează alte resurse și vizează alte ținte: este moderată, flexibilă, maleabilă, concesivă, adaptabilă, adică pliabilă la texte și la realități, problematizantă în sens interogativ sau dilematic. Este modestă și discretă în vreme ce radicalitatea se face întotdeauna vizibilă, nu fără ostentație – și chiar cu aroganță uneori”. Beneficiile unui discurs radical sunt percepute, totuși, în măsura în care energiile sale sunt corectate, personalizate, relativizate de infuziile de autenticitate ale nuanței, care imprimă elocvenței un timbru dubitativ, eufemizând expresivitatea ofensivă a unui discurs radical („Nuanța este reverența  pe care  luciditatea  o  face  unui adevăr  pe  care radicalitatea singură riscă să-l deformeze prin însăși impetuozitatea exercițiului său. De fapt, nuanța este reverența pe care orice gânditor s-ar cuveni s-o facă unui adevăr al cărui singur deținător se va fi crezut o clipă – în apexul radicalității – că este“). Comentariul despre Jurnalul de la Păltiniș din finalul cărții reprezintă un model de obiectivare și de adecvare: „Dacă situăm Jurnalul de la Păltiniș în contextul epocii și, mai exact, în anii ’80 ai comunismului tîrziu, începem să înțelegem că poziția autorului, comportamentul său busculant nu se datorează patimii oarbe cît unei strategii sau tactici de autoafirmare. Deloc oarbă, cum riscă să pară, patima susține un veritabil program pe care autorul știe să-l facă eficient fără să-l declare. Obiectivul era ocuparea unei poziții centrale în cultura română contemporană. În vederea atingerii lui, nu era productivă o confruntare cu alți filosofi (nu intră în discuție ideologii oficiali), care aveau, oricum, un alt limbaj și un ecou public extrem de redus. Atacul trebuia declanșat pe o scenă mult mai largă și chiar împotriva protagoniștilor ei”.

Reflecțiile lui Mircea Martin despre critici și despre critică literară, despre ideologii și contexte reprezintă pledoarii însemnate pentru legitimarea nuanței în discursul cultural românesc, în cărți pasionante prin verva ideilor, prin savoarea enunțurilor și prin claritatea unei gândiri ce a făcut din vocația nuanței nucleul tare ale unui program teoretic de incontestabilă anvergură.

Bibliografie critică selectivă

Sorin Alexandrescu, Privind înapoi, modernitatea, Editura Univers, București, 1999; Iulian Boldea, Vârstele criticii, Editura Paralela 45, Pitești, 2005; Al. Cistelecan, Diacritice, Editura Curtea veche, București, 2007; Gheorghe Grigurcu, Critici români de azi, Editura Cartea Românească, București, 1981; Gheorghe Grigurcu, Între critici, Editura Dacia, 1983; Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române, Editura Paralela 45, Pitești, 2008; Adrian Marino, Hermeneutica ideii de literatură, I, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1987; Marian Papahagi, Fragmente despre critică, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994; Irina Petraș, Panorama criticii literare românești. Dicționar ilustrat, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2001; Eugen Simion (coord.), Dicționarul general al literaturii române, Editura Univers enciclopedic, București, 2004; Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu (coord.), Dicționarul Scriitorilor români, Editura Albatros, București, 2002.

*

Dorin Ștefănescu

Singura critică: o hermeneutică fără sfârșit

O temă de mare interes și de rezonanță metodologică, discutată într-un eseu din volumul Radicalitate și nuanță (2015), este anticipată în alte studii semnate de Mircea Martin, în care dialectica fertilă a acestui raport este vizată explicit sau operează implicit în cursul argumentației exegetice. În eseul amintit, se adună fericit, într-o viziune integratoare, firele unei îndelungi meditații asupra textelor, a cărei panoramă sintetică nu ar fi fost posibilă fără proiecțiile prealabile, în lipsa unui interes inaugural și mereu reluat pentru disocierea analitică, pentru variatele nuanțări ale radicalității și ale nuanței înseși. O abordare în care cele două concepte sunt văzute într-o unitate bipolară, vie tocmai prin dinamica diferenței specifice, pulsând în câmpul unei luminări reciproce. Pretutindeni unde tiparul exegetic este fie formulat prea apăsat, exclusiv, fie se reduce la o simplă schemă metodologică, spiritul critic îl modulează, îi nuanțează radicalitatea. Nu abdică de la premisele teoretice asumate, închegate, ci intră în câmpul complex al unor interpretări probante. Iar acesta este semnul inconfundabil, radical și nuanțat totodată, al angajării în aventura spirituală a unei hermeneutici fără sfârșit.

*

În Singura critică (1986) bunăoară, raportul dintre radicalitate și nuanță acoperă zone diverse de manifestare, dezvoltând semnificații surprinzătoare, chiar și – sau mai ales – atunci când e vorba de nuanțări ale radicalității. Căci, contrar aparențelor, aceasta vorbește pe mai multe voci, se impune orgolioasă, fără rest, sau se supune rigorilor ce țin de firescul interpretării. Este, prin urmare, fie „dogmatism al subiectivității”, fie „dogmatism necesar”. Cel din urmă, în formularea lui Lovinescu, reprezintă fidelitatea nestrămutată a spiritului față de principii valide, pe care nu le poate schimba și relativiza de dragul unor mode trecătoare, „dogma” creditată cuprinzând un set de valori modelatoare. Ea dă profilul și verticalitatea unei autentice personalități.  Dimpotrivă, dogmatismul subiectivității e fără personalitate; este o formă de hipertrofie a eului care nu crede decât în propriile-i convingeri pe care le absolutizează. „Dacă dogmatismul propriu-zis, dogmatism al obiectivității, tinde să anihileze critica, dogmatismul subiectivității o subminează din interior”. Cât despre personalitatea criticului, articulată pe principii solide (fără a fi totuși infailibile), ea conferă totodată personalitate textului critic, o identitate inconfundabilă, definită „printr-o convergență constructivă, nu prin diferențiere cu orice preț”.

Abia acest deziderat face posibilă definirea unei direcții distincte, pregnanța fără cusur a autorității și, nu în ultimul rând, „acea dicțiune suplă fără de care ideile se veștejesc înainte de a convinge”. Ba mai mult: cu cât personalitatea criticului se șterge, în sensul că își abandonează propriul subiect, transferându-se în obiectul interpretării, cu atât acesta – textul – dobândește el însuși personalitate, trecându-și în subtext interpretul: „personalitatea interpretului trebuie să se efaseze cumva, să nu ocupe, în niciun caz, prim-planul comentariului cu spectacolul ei”. Într-un studiu despre Schelling, Heidegger spune același lucru: „Scopul unei adevărate interpretări trebuie să fie ajungerea în punctul în care ea devine inutilă și unde textul își recâștigă în întregime toate drepturile”. Gadamer la fel, în interpretarea poemelor lui Paul Celan: „o interpretare nu e corectă decât atunci când sfârșește prin a putea să se șteargă cu totul, deoarece a putut să se integreze întru totul într-o nouă experiență a poemului”. Iată cum exprimă M. Martin nuanța fină a acestei deradicalizări și, totodată, a unei desubiectivizări în favoarea creditării posibilului actului interpretativ, al celui mai deschis și liber cu putință: „N-am iluzia și nu-mi îngădui prezumția că și sunt în ceea ce cred. Nu-mi acord decât o șansă (…) de a deveni, adică bucuria de a tinde și consolarea de a spera”.

Ce se întâmplă atunci când prezumția aceasta este activată, dă tonul radicalității? Vorbim în acest caz de o radicalitate apriorică, neîntemeiată în pământul solid al valorilor, ci care se prezintă ea însăși ca temei. De pildă, refuzul filosofiei în critică, suficiența afișată care nu știe să înțeleagă mai mult; or, contrar acestui spirit obtuz, aliajul între critică și filosofie conferă celei dintâi posibilitatea de a descoperi „substructura filosofică a operei”, căci, după Baudelaire, „critica atinge în fiecare clipă metafizica”. O spune fără înconjur și L. Blaga: „dacă rostul pozitiv al criticii îl dibuim în ridicarea pe plan de conștiință a valorilor de penumbră sau chiar subterane ale unei opere poetice, e clar că filosofia poate să pună la dispoziția criticului unelte din cele mai eficace și mijloace de sondaj și de determinare conceptuală, cu totul singulare”. „Filosofia în critică – nuanțează M. Martin – înseamnă angajare, dar această angajare nu trebuie să ducă la absolutizarea propriei poziții”, adică nu trebuie să se transforme în dogmatism ideologic. Radicalitatea ca absolutizare nu vizează însă doar impunerea contraproductivă a unei direcții, ci și miza prea apăsată a unor argumente de autoritate și, implicit, prin ricoșeu, minimalizarea ori bagatelizarea altora, atribute ale unui examen critic înăbușit de prejudecăți pioase, de nu chiar idolatre.

Prin absolutizare, radicalitatea devine radicalismul leneș, confort spiritual, rutină și conformism (à propos de hulita idee a declasicizării clasicilor). Pe de o parte, a-i elogia pe toți, fără discernământ, înseamnă a nivela valorile, ceea ce presupune un exercițiu miop, atrofierea aptitudinii selective: un absolutism fals democratic, o paradoxală radicalitate permisivă, cu sită mare. Or „absolutismul în critică echivalează – în ordine intelectuală – cu dizolvarea ei”. Pe de altă parte, atunci când o critică de direcție înțepenește în proiect, rod al ideilor preconcepute (este cazul „terorismului metodologic”), ea devine atât de rigidă și neînduplecată încât refuză orice altă deschidere, se închide posibilului însuși. O astfel de critică nu doar ecranează nuanțele, ci riscă să le piardă. „Și tocmai ele contează în artă”; „o intuiție sigură a valorilor trebuie să-l conducă pe critic la nuanțarea continuă a programului său”. Dacă actul critic are o evidentă funcție de orientare, aceasta e asigurată de actul valorizării; interpretând, critica nu dă valoare unui text, ci confirmă sau infirmă estetic ceea ce textul însuși afirmă, căci, înainte de toate, valoarea aparține textului, nu discursului critic. Astfel încât „valorizarea este o componentă a interpretării”, dar numai pornind de la valoarea intrinsecă a textului interpretat.

E de la sine înțeles că îngustimea dogmatică, radicalitatea dusă până în pânzele albe antrenează în cele din urmă o reală criză de autoritate. Noile metode critice, oricare ar fi acestea, nu deschid cu adevărat drumuri fertile de investigație decât atunci când propun o nouă met’hodos, adică rostesc adevărul pe însăși calea pe care el se impune ca valoare. „Cred în marea lor forță de sugestie teoretică – mărturisește criticul – și mă feresc de suficiența raționalizărilor și de tehnicismul lor reifiant”. Într-adevăr, „problema hermeneutică nu este în mod originar o problemă metodologică” (H.-G. Gadamer), iar „conștiința validității unei metode este inseparabilă de conștiința limitelor sale” (P. Ricœur). Nu metoda naște înțelegerea, ci înțelegerea își creează propria metodă, propria cale, căci doar ea poate relua sensul într-un mereu nou context (în conformitate cu una din exigențele hermeneutice fundamentale). Astfel că limitele metodei sunt chiar limitele înțelegerii, iar conștiința acestor limite este ea însăși o problemă hermeneutică. Acest refuz al oricărui dogmatism, după modelul inegalabil al lui L. Raicu, al acelei „dulci-sinistre beții a oricărei autorități” reprezintă „o sfidare a falsei autorități critice fondate pe inflexibilitate și orgoliu dictatorial”. Întâlnim la tot pasul în cartea lui M. Martin această bună obsesie a criticii libere, nesubordonată niciunui comandament (nici măcar de natură estetică); pledoaria pentru nuanțe care dau încredere și nu pentru autoritatea agresivă. Căci „unii fac autoritate, cum se spune, altora li se face încredere, li se acordă încredere”. Cum să nu o acordăm unei astfel de opere critice care este conștiință, spirit viu în permanent dialog cu sine, cu literatura și cu cititorul ei?

În ce constă această „hermeneutică fără sfârșit” care, izvorâtă doar din capacitatea de înțelegere, pune în prim-plan moralitatea criticii, dreptul la disociere, impersonalitatea ca probă a depășirii de sine, tot atâtea principii ale singurei critici? „Singura critică viabilă este cea adecvată la obiect”, adecvată prin nuanțare, adevărată încercare de „plasticitate spirituală, ca sfidare a închistării și suficienței, ca semn că dialogul există și comunicarea – comuniunea chiar – sunt posibile”. Un dialog cu imprevizibilul vieții și al creației, în despovărarea de tot ceea ce știm dinainte, „de cultură, ca de o rutină”, spre a mări disponibilitatea înțelegerii. Remarcile acestea sunt cu referire la L. Raicu, dar câtă asemănare cu ceea ce spune M. Blanchot, referitor la „acceptarea fermecată a generozității operei”, la ignorarea „că există o artă dinainte dată, că există o lume dinainte dată”! Altfel spus, „nevoia permanentă de nuanțe”, o cale de acces a cărei cea mai îndreptățită deviză este „nimic în cale”. O privire aurorală care, mergând spre nuanțe, nu divaghează nehotărâtă, sub dicteul primei impresii, ci însoțește mereu „generalizarea cu nuanța”.

Abia această îngemănare între nuanță și radicalitate nu este radicală, îmblânzind radicalitatea, conferind rigoare nuanței, așa cum probează criticul însuși: „de ce să aleg între Poulet sau Genette (…), când pot să-i prefer pe amândoi cutărui propunător întortocheat de schemă analitică (în sfârșit!) «riguroasă»?” Întâlnim nenumărate exemple ale unor astfel de nuanțări sau disocieri; ca atare „lucrurile pot fi privite însă și altfel”, căci  forțarea interpretării prin „ipoteze neașteptate, radicale” (în cazul lui Raicu) poate avea drept rezultat destabilizarea celor ce păreau de mult stabilite și simple, totul (re)devenind susceptibil de interpretare, complex. Sau nuanțări introduse de interogații care „provoacă falii în textul literar”: „E posibilă autoritatea în critică în absența unei ambiții și a unei regii a autorității?”; „a te încredința tu însuți contradicției (…) nu înseamnă, totuși, decât o anticipare a dificultății întâlnite, și nu o depășire a ei. (…) Poate fi cu adevărat depășită această dificultate?” Poate fi, încercăm să răspundem, prin îngemănarea spiritului de finețe cu cel de geometrie, într-o critică integratoare pe care M. Martin o concepe „ca o mobilizare a tuturor resurselor sufletești – nu numai a intelectului – și pe care o consider angajată – ca și literatura – într-o aventură spirituală”. Suntem martorii privilegiați ai unei aventuri neîntrerupte (a dinamicii semnificațiilor „fără încetare multiplicate și modificate, o hermeneutică fără sfârșit”, în termenii lui J.-L. Marion), în care se desfac mereu noi straturi ale sensului, în orizontul căreia totul se face și rămâne de făcut.

*

În concluzie, pledând pentru dreptul la disociere, criticul neagă cu tărie radicalitatea dogmatică, rod al unei prejudecăți metodologice, atunci când este condiție apriorică extratextuală, presupunând un sens gata făcut, deja dat, în loc să-l surprindă în însăși dinamica apariției sale. Radicalitatea bună nu este cea a priori, ci una finală, concluzivă, a posteriori: „concluzia radicală” care beneficiază de diversitatea nuanțelor descoperite. Ce înseamnă această radicalitate nuanțată, care nu închide, ci deschide sugestii, această revenire târzie la rigoarea intelectului, dacă nu cultivarea nuanței până și în afirmarea plenară a unității întregului? O exigență a posibilului, a lui de ce nu și asta, și altfel? care strânge nuanțele în mănunchiul unui sens major, dar mereu deschis. Este chiar structura de adâncime a acestui sistem critic ce funcționează prin punerea în practică a unei arte a integrării. Cu alte cuvinte, precum opera de artă, critica este o conștiință în act, adică – frizând paradoxul – potențială, în sensul în care, pentru a fi in actu, ea trebuie să fie în prealabil in potentia, potențială prin nuanțe, actuală prin radicalitate. Scopul intim al acestei critici este să arate cum e posibilă ea însăși, iar dacă doar nuanța contează, ea este posibilul în sine, putința de a fi radical cu toate nuanțele la vedere.

[Vatra, nr. 5-6/2025, pp. 144-157]