Argument

Aflat frecvent față în față cu sine însuși și cu literatura, Mircea Petean, pe care îl știm ca un editor foarte valoros și temeinic (a publicat la Editura Limes peste 2.200 de cărți) este prozator, eseist, publicist, dar mai ales un poet autentic, grav și sensibil, de o rară noblețe a expresiei. În Istoria tragică și grotescă a întunecatului deceniu literar nouă Radu G. Țeposu îl încadrează pe Mircea Petean în categoria „criticismul teatral și histrionic, comedia literaturii”, alături de Petru Romoșan și Daniel Corbu. În multe poeme ale lui Mircea Petean este exprimată tensiunea oximoronică a lucrurilor („spaima bucuriei”), dar e vizibilă, de asemenea, tentația interogării convențiilor, a programelor și indicațiilor ideologice, în consens cu reflexele ludice, ironice sau parodice tipic postmoderne, conturându-se astfel relieful unei lirici reflexive și autoreflexive, din care nu sunt absente sentimentul revoltei, gustul solitudinii și nevoia dialogului cu esențele.

În viziunea lui Ion Pop, versurile lui Mircea Petean pot să pară derutante, autorul fiind, în fond, un optzecist „dotat cu toate instrumentele «postmoderne», ironic-relativizante și autenticiste, (re)pornit în căutarea unor soluții lirice recuperatoare de modernisme transfiguratoare, dispuse să rearmonizeze stridențele – recunoscute și blamate în alte pagini – ale lumii actuale”. E limpede că lirica lui Petean nu se lasă constrânsă în tiparele, oricât de permisive, ale postmodernismului, îmbrățișând, cum observă Ion Pop, „gama cât mai variată a poeticității confirmate deopotrivă de tradiția lirică și de micile-marile gesturi de frondă din ultimele decenii”. Un lirism amplu și bogat în nuanțe, mai curând „ecumenic” decât restrictiv, cu valențe estetice marcate, dar și cu amprentă etică apăsată și cu înfiorări de religiozitate concentrate în reflecții lirice din sfera rugăciunii inimii, cale esențializată de curăție interioară și de armonizare a sinelui cu înaltul. Poezia lui Mircea Petean, cu viziunea sa concentrată, cu ritmurile și sonurile sale limpezi rămâne încă să fie descoperită cu adevărat. Le mulțumim colaboratorilor noștri care au contribuit la acest dosar tematic ce pune în lumină personalitatea unui scriitor și editor ardelean autentic, pentru care vorba lui Blaga („Un ardelean este un om care duce un gând până la capăt”) e un adevăr simțit și trăit în chip autentic.

Iulian Boldea

*

I. Poezie

Una storia

(Nimic nu e ce-a fost odată)

            Nepoților mei, Daria și Robert          

Cicalele nu s-au desprins din scoarța pinilor

încă, iar Giovanni Pascoli nu se simte deloc confortabil

în manualul de literatură.

Balconul meu de deasupra mării nu mai e deloc al meu,

nici n-a fost niciodată,

nu e decât o terasă ocupată de te miri cine,

iar lantana și cactușii sunt ca vai de mama lor.

Eu însumi nu sunt deloc în apele mele –

când nu transpir de cald ce e, dârdâi de frig.

Nici măcar lectura romanului

unui american franțuzit nu mă încălzește, dimpotrivă,

ca orice om care citește, sunt un adormit

care visează că gândește,

iar în momentele sale de luciditate se vede pe sine

când grădinar al unei nobile familii pavese,

când angajat cu ziua la una din orezăriile

de pe malurile râului Ticino,

de nu chiar un maestru lombard de secol XV

reîntrupat într-un melancolic aed căruia nicicând, ca acum,

în epoca ascensiunii care nu mai poate fi oprită,

a  inteligenței artificiale, nu i s-a impus credința unicității sale.

Sfârâiacul nu e, nici el – minune! – decât o vagă amintire.

O, de s-ar prăvăli în uitare și de ar duce, odată cu el,

în abisul tăcerii,

ticăloșia prigonitorilor!

Papa însuși non c’è più,

aud rostindu-se o voce anonimă…

Genova, 25.04.2025

*

La grande storia

            Lui Ștefan Borbély,

            La 70 de ani

La Torino-n târg,

s-a găsit un stârv

agățat de-un felinar –

Treceți pe celălalt trotuar!

În piața din Torino,

doi țigani bătrâni zdrăngăne

de zor, unul la chitară,

celălalt la mandolină.

Înscrisă-ntr-un cerc rotitor,

o fătucă năzdrăvană

scoate sfere dintr-o sferă

în piața din Torino.

Trei torțe-aprinse sar pe rând

în aer și sunt prinse

de-un bărbat la bustul gol –

wau! – ce talent de orator.

Ca un om de rând îl văd

ieșind pe porțile Palatului Regal

pe însuși Amedeus cel Pașnic

în piața din Torino.

Ca un om de rând se-ndreaptă

glonț spre tânărul  muzician

de la marginea pieței,

înveșmântat în singurătatea-i.

Priviți și vă minunați cum

urcă la cer, cu toate-ale ei –

oameni, arbori și pietre –

pe norul celestei muzici

a tânărului muzician

ucrainian – piața din Torino!

La Torino-n târg,

s-a găsit un stârv

de cal împăiat, cu panaș

nobiliar, agățat de-un felinar –

Treceți pe celălalt trotuar!

Pe-aici – Gloria, Gloria! –

mărșăluiește la grande storia…

*

Domenica della comunione

Pășesc pe străduța care urcă spre

La Chiesa dei Santi Martino e Benedetto.

Nu sunt singur,

pășesc agale în urma nepotului care aproape că aleargă

deloc incomodat de roba albă, largă și lungă până la glezne,

are la gât o dublă îndoitură care îi dă o notă de eleganță în plus.

Mă așez pe o bancă de piatră de la marginea terasei din fața bisericii,

cu fața la cimitir.

El a rămas în picioare –

așa înalt și subțire,

înveșmântat în alb,,

pare un înger coborât din înaltul tăriei…

Ți-aduci aminte ziua când am urcat dealul

și am intrat împreună în cimitir? l-am întrebat.

Nu, nu își aduce aminte, era prea mic.

Treceam printre morminte –

fastuoase monumente funerare, unele,

altele mai modeste, pe unul, mi-aduc foarte bine aminte,

trona o uriașă piatră albă, oarecândva, semicirculară –

dar mă feream să pronunț cuvântul.

Ce sunt acestea? a zis el.

Am tăcut încurcat, nu știam ce să zic.

Sunt un fel de case construite sub pământ,

cu o cameră sau două,

unde s-au retras oamenii foarte bătrâni,

bărbați și femei atât de bătrâni

încât au părăsit lumea aceasta

ca să se odihnească acolo,

să doarmă fără să respire, ca niște coconi.

Ce sunt coconii? a zis.

Coconii sunt niște cuiburi alungite,

făcute din fire de funigei,

în care se prefac oamenii care dorm, acolo,

un somn adânc, fără vise…, am zis.

Nu, nu își aduce aminte, are oareșcari emoții,

peste câteva clipe va începe ceremonia de Comunione

la care va participa în calitate de actor,

noi vom fi martorii  pășirii lui în pridvorul vieții spirituale,

de care nu pare a fi prea preocupat,

aproape la fel de emoționați.

Dar pe mine mă copleșește un alt fel de emoție –

acesta să fie cimitirul unde va dormi somnul acela adânc, fără vise,

Ștefana? Acesta să fie locul unde-și va avea fiica mea mormântul?

Mormântul meu unde va fi oare?

Dar mormântul Anei?

Nu, nu va fi nici un mormânt

sau va fi doar un mormânt în cer!

Va fi o urnă cu cenușă.

Ana cu ai noștri o vor duce cu ei sus, pe munte,

pe creasta cea mai înaltă a  Pietrosului Rodnei,

și o vor arunca în aerul tare, străpur,

să o ia și să o ducă vântul peste păduri și izvoare,

s-o prefire, apoi, printre firele de iarbă,

lăcrămioarele, sânzienele,

crinii și bulbucii de munte din valea cu greieri.

Mă ridic de pe banca de piatră,

dar continui să urmăresc, oarecum distrat,

o pereche de fluturi albi, care se urmăresc unul pe celălalt

unduindu-se, la intrarea pe poarta cimitirului, înainte de a intra în biserică.

*

Cerul minții

Motto:

Năvodul cerului este nemărginit și rar,

însă nu lasă nimic să se rătăcească.

          (Lao Zi, Cartea despre Dao și putere)

Înalt cât munții,

curat ca sfinții,

vast cât cuprinde

e cerul minții.

Întinsă pe zare,

în depărtare,

până nu dispare,

e umbra tatălui ceresc.

E nostalgia prezenței

Sale într-un peisaj metafizic –

aud și ascult –

iar somnul e coborâre

în cerul acesta

înalt cât munții,

curat ca sfinții,

vast cât cuprinde –

primitor, cald, protector,

când te cuprinde…

Tată ceresc,

Tată ceresc,

iarăși vin și zic –

de ce TOTUL, iar nu nimic!?

***

crescu un pin

urmăresc firul respirației tale

cum se unește cu firul respirației mele

Ana

prin ravenele scoarței

în catedrala din auz nerostitele

nerostite-au rămas

Accesul la tăcere strict interzis!

***

nu corpul

ci urma corpului tău

acolo – în urma corpului tău mă întind

cu toată greutatea corpului meu

îmi întind brațele în formă de cruce

închid ochii și ascult tăcerea ca pe un dar divin

aud și ascult acum liniștea vuindă a minții mele se face scrum

și din scrumul acela se naște tăcerea de-nceput de lume

tăcerea din primordii

taci

și du-te

îndepărtează-te puțin

nu piciorul

nici pasul

ci urma pasului tău

acolo – în urma pasului tău mi-am așezat zâmbetul

zâmbetul meu pe care tu te-ai temut că l-aș fi pierdut

dar el nu dispăruse – cum să dispară așa nitam-nisam –

se pitulase doar la o margine și așteptase răbduriu

nașterea tăcerii din rugul liniștii prefăcută-n scrum

nu glasul

ci urmele glasului tău –

ecourile rostitelor și nerostitelor

răsună în turla inimii mele

vino

acum poți reveni

așează-te lângă mine

ia-mi capul în mâini

pune-l în poala ta

și cântă-mi una de dor

pentru ca să mor

fericit

(Poeme din volumul În amurg, în pregătire la Editura LIMES)

*

II. Jurnal

2021

02.02

Azi fac 70! M-am gândit la o carte care să ilustreze, în linii mari, măcar, activitatea mea literară de până acum. N-am s-o public în acest an, poate la 75, de-o fi să trăiesc până atunci…

Ar arăta cam așa: I. Canonicul Petean; – Textul meu despre canon; – Divina comedie a literaturii; II. Mircea Petean, Baron de Jucu Nobil; – Cartea de la Jucu Nobil; – Trilogia transilvană; III. Eternul îndrăgostit; – Poemele Anei, ediția întâi; – Poemele Anei, ediția a doua; – Poemele Anei, ediția a treia; – Ocolul lumii în 50 de jocuri creative; – Lumea lui Fa și Pi; – Annas Gedichte/ Poemele Anei; – Anna versek; – Bennet & Petean; IV. Călătorul; – Călător de profesie; – La drum!; V. Baladinul; – Balade; VI. Ligurul; – Catedrala din auz, ediția întâi; – Catedrala din auz, ediția a două; – Nerostitele; – Mai vorbim; – Trilogia ligură; VII. Haijinul; – Ploi, zăpezi, felurite; – Liniște redusă la tăcere; – Lovituri de nisip; – Trilogia orientală; – Coups de sable et autres poèmes; – Sand strikes; – Die Erinnerung an das Licht/ Amintirea luminii; – Kacian & Petean; – Abhay K. & Petean; VIII. Cetățeanul Petean; – Munți și zile; – Nicanor, ultimul om, tom 1; – Nicanor, ultimul om, tom 2; IX. Interviuri; X. Referințe critice; XI. Câteva inedite

Fiecare secțiune va cuprinde și scurte comentarii, coperte, decupaje din reviste, poeme, poze diverse etc. Se va juca graficianul cu toate astea.

05.02

Dialog: învățătoarea lui Robi (la maestra) îi întreabă pe prunci când se simt ei „liberi” și când, dimpotrivă, se simt „opresați”. Robi răspunde: „Când tata mă trimite să mă spăl pe dinți și mama îmi interzice să mă uit la televizor, atunci mă supăr. Mă bucur atunci când mă joc, când citesc și când sunt mândru de mine…” Acest sunt mândru de mine sună admirabil, îl definește…

07.02

Caut pe you tube muzica potrivită și învăț gesturile care să mă ajute să domolesc, dacă nu să aneantizez, Sfârâiacul…

Lucrez pe cartea lui Leo Butnaru, pe un nou roman hurubăresc și pe traducerile lui Schenk din Trakl, însoțite de comentariile sale de istorie literară mai degrabă decât critice. Româna lui Leo e cam exotică, îmi dă destul de mult de furcă, dar o s-o scot eu până la urmă la capăt. Am o datorie morală față de el. Cât despre noul Hurubă, e subțire rău de tot, dar nu pot să-i spun asta, dimpotrivă, mint cu nerușinare când el îmi vorbește despre sine ca despre un scriitor jalnic, asigurându-l că nu e nici pe departe așa, de vină este critica literară care nu pune mare preț pe literatura umoristică, considerând-o gen minor, din categoria divertismentului.

02.03

Făcusem programarea pentru vaccin, atât pentru mine, cât și pentru Ana, la Liceul Kemeny din Gherla, pe 2 martie, ora 11. Azi, la 10,30 eram acolo amândoi. Am fost primiți imediat, o tânără asistentă m-a luat în primire și mi-a completat fișele (îmi uitasem ochelarii în mașină). La întrebarea de ce boli sufăr, am mărturisit că am acufene. Păi și pe soțul meu îl chinuie acufenele de nu mai știu ce să mă fac cu el, a zis ea, și atunci i-am dat toate informațiile cu privire la tratamentul pe care-l urmez – gemoterapie. Știa de tătarul care face acupunctură, dar nu și de Florina, neurologa mea de la RoNeuro. I-am dat numărul ei de telefon.

Sala de sport a liceului a fost amenajată ca spațiu pentru vaccinare anticovid. Mi s-a făcut injecția cu Pfeizer în brațul stâng. Am simțit o înțepătură foarte discretă, apoi o ușoară durere în mușchiul brațului. Am așteptat apoi, cuminte, în partea opusă a sălii, preț de circa 15 minute, după care am ieșit, nu înainte de a primi documentul care confirmă vaccinarea. Ana mă aștepta la poartă unde purta o discuție cu o bătrânică venită tot de la Cluj. Am făcut câțiva pași descoperind că în preajma liceului, înspre Vest, se află colonia țigănească. Faină vecinătate, nimic de zis!…

12.03

Pregătit cărțile pentru premii. La poezie am ales Mai vorbim, Întâmplări cu poetul D. D. Marin, Glonte din amonte și Setea penumbrei. La critică am cele mai multe titluri: Iorga – Despre ce vorbește Lucrețiu când vorbește despre plăcere și Celălalt Valéry, Borbély – Redivivus, Ghilimescu – Clasicii noștri, Bahna – Heraldice, Zanca – Ada-Kaleh, Dur – Publicistul Horia Stamatu, Dorin Ștefănescu – Texte și contexte, Arcu – trei volume de jurnale de călătorie, Radu Ciobanu – Magia drumului, Zaciu – Jurnal, vol. 5-6 (1990-1994). Nu-mi fac iluzii, căci habar nu am cine e în juriu, nici timp și chef să mă interesez, darmite să fac presiuni, cum se obișnuiește pe plai, oricum bossul va decide, ori, cum acesta mie îmi e totalmente străin, nu am nici o șansă, cel mult, s-ar putea, totuși, să am niscaiva nominalizări.

15.03

Scris textul inaugural pentru „Alternanțe” unde am deschis o rubrică – Carnet de editor.

17.03

Supărat rău D. C. M-ul pe Mircea Zaciu de vreme ce a publicat în „Orizont”- ul timișorean primit azi un text de-a dreptul răzbunător în care îl face terci, nefericitul. Ce-i drept, de câte ori îl pomenește în jurnal, Profesorul nu o face cu mare simpatie, necum cu entuziasm, ba dimpotrivă. Nu e singurul care ar trebui să aibă motive de supărare.

Spre cinstea lui, Jean a suportat cu stoicism remarcile adeseori veninoase ale Profesorului la adresa sa.

Cine se teme de Mircea Zaciu?

Titlul acesta, care nu e decât e o parafrază după acela al unei piese de teatru celebre, dar e atât de nimerit, după toate câte s-au întâmplat și câte se vor mai întâmpla și de acum încolo, ca urmare a apariției, pe piața culturală românească a volumelor 5-6 din Jurnalul lui Mircea Zaciu, mi-a fost sugerat de Bedros Horasangian.

Spre deosebire de reacția unora, gen DCM, atitudinea lui Bedros după apariția celebrului, de acum – de ce nu? – Jurnal, cel mai important eveniment editorial al anului, cum nu am încetat noi să repetăm pe toate căile, cu toate mijloacele – de! eram interesați, ca editori, nu-i așa? – a fost la celălalt pol. M-a rugat să-i trimit un exemplar cu poșta rapidă, apoi, mi-a  cerut exemplare din tot ceea ce editasem din opera sa și i-am trimis volumul de Interviuri și Teritorii; din păcate nu mai aveam în stoc decât un exemplar din Întoarcerea învinsului, volumul omagial pe care l-am alcătuit împreună cu Aurel Sasu.

18.03

Doi scriitori de vază – Liiceanu și Dinescu – se porcăiesc îngrozitor. Primul înfierează vulgaritatea, pofta de înavuțire, trufia valahului care nu se mulțumește cu o casă oarecare, ci poftește la un palat, și acestea ar fi doar câteva dintre păcatele țaței naționale, care răspunde în stilul lui țâfnos, agresiv și bășcălios. Păcat că doi scriitori imporanți, totuși, se bălăcăresc în halul acesta. S-o facă doar pentru aș spori vizibilitatea?

28.03

Cu Ana, pentru al doilea vaccin, la Școala Șincai din Florești.

Trimis câteva exemplare din Marginaliile lui Dávila moștenitorilor, la Bogota, și un colet cu 100 ex. din cartea sa lui Popin, la Garmisch-Partenkirchen.

30. 03

De ani bun zilele de 2 și 22 ale fiecărei luni, le declar, cu de la mine putere, mistice. De! Am și eu superstițiile mele… Se alege însă câte o zi – ce putere ascunsă o guvernează, cine poate ști? – precum cea de azi, care scapă rutinei cotidiene, primind o aură aparte, o strălucire cu atât mai intensă cu cât e mai neașteptată. Azi am trecut pe la Ana Hompot căreia i-am dus cărțile promise – Baladele mele, cărțile lui Max Picard apărute până acum, cărțile de călătorie ale lui Arcu, cărțile lui Radu Ciobanu, dar și câteva volume de poezie (Masavo, Jinga, Mateiciuc). Ea mi-a dăruit un blockflötte pe care îl cumpărase inspirată de lectura cărții mele de călătorii, unde cică mi-aș fi exprimat dorința  de a-mi procura instrumentul acesta (falsă memorie – într-un loc din jurnalul vietnamez vorbeam de faptul că primisem cadou de la o bătrânică, toată numai zâmbre, pe care am întâlnit-o într-o plimbare prin pădurea din apropiere de Cua Lo, o stațiune montană patronată de Uniunea Scriitorilor Vietnamezi, unde adăstasem pentru o zi-două la un moment dat). I-am mulțumit promițându-i că o să i-l dăruiesc lui Robi, căci Daria are unul. Înainte de plecare, i-am recitat rugăciunea pe care o rostesc în gând în fiecare seară și care nu e, de fapt, decât finalul uneia dintre baladele de la sfârșitul cărții cu același titlu.Apoi s-a întâmplat să mă sune un domn pe care nu-l știu decât de la TV – ca politician avea un discurs limpede, rațional, destul de bine argmentat, e vorba de Radu F. Alexandru. Îi trimisesem Baladele și el a ținut să-mi mulțumească. Am vorbit de una, de alta, , nu, nu sunt rudă cu George Petean, celebrul bariton, care face o frumoasă carieră pe scenele occidentale, m-a rugat să-l sun când ajung la București, iar eu i-am propus să colaboreze cu Limes-ul nostru. 

02.04

Într-un singur an am ținut un jurnal intim strict, zi după zi, ca să zic așa. În general scriam seara, înainte de culcare, întins pe pat, într-un caiet studențesc. Era în 1998, un an cumplit pentru mine. Rămăsesem fără slujbă în două rânduri. Am plecat de la Dacia după patru ani umilitori, în care a trebuit să-i înfrunt pe cei trei iluștri reformatori-restauratori – mi-e silă și acum să le pomenesc numele, pe care i-am încondeiat într-o baladă trimisă Profesorului. Am descoperit-o, mai târziu, într-unul din dosarele cu paginile sale de jurnal din perioada 1990-1994. Apoi, am plecat de la Cartimpex, editura Centrului de Librării pe care am creat-o împreună cu Melancu. După vreo șase luni în care am pus-o pe roate inventând serii și colecții, cooptând colaboratori de marcă, între care însuși Profesorul, realizând un parteneriat cu Ecole des loisirs, editura pariziană specializată în literatură pentru copii și tineret, pe care am vizitat-o la sediul de pe rue de Sèvres, publicând într-un timp record circa 60 de titluri, într-o dimineață de octombrie, patronul Cătană, unul dintre îmbogățiții de la Caritas – fusese șeful departamentului de calculatoare – ne-a chemat la el la birou, pe mine și pe Melancu și ne-a zis, pe un ton conspirativ, Ce ați spune, domnilor, dacă de mâine v-aș pune să editați operele complete ale lui Vadim, și, după o scurtă pauză, ale lui Păunescu?! În clipa aceea după o clipă de stupoare, eu m-am ridicat și am plecat nu înainte, totuși, de a-i mulțumi pentru încrederea acordată și a-i ura succes în continuare. După două lui, la finele anului, am fondat Limesul.

Nu m-am atins de acel jurnal. Mi-e frică. Mi se întâmplă uneori să scot caietul acela studențesc cu însemnările zilnice, să-l deschid la întâmplare și să-l închid repede, punându-l la loc în sertarul cu aviziere, facturiere și alte chestii trebuincioase editorului care mi-s.

În schimb, am un fișier de câteva sute de pagini în calculator, pe care-l deschid de câte ori simt nevoia să notez lucruri care mi se par demne de a fi puse acolo: impresii de lectură, reflecții, citate, secvențe de viață cotidiană, întâlniri, mesaje, vise. E Caietul sinucigaș de unde am extras materialele turnate în Nicanor, ultimul om și La drum. Tot de acolo am scos textele care vor alcătui materia altor două cărți: Limesienii și Însoțiri, pe care nu am de gând să le public deocamdată.

*

III. Interpretări și evocări

Ion POP

Cu   poezia  în  Liguria

După trilogia de mare ecou a Jucului Nobil, încheiată acum câțiva ani, Mircea Petean a tipărit o alta, Trilogia ligură, cu un sumar ce reunește poezii scrise pe țărmul genovez al mării sau în apropierea lui: Catedrala din auz (2012),  Nerostitele (2018), Mai vorbim (2020), cu texte de întâmpinare semnate de Ioan Holban și Ștefan Borbély.  Lucru curios, poemul liminar al acestui ciclu are ca punct de plecare câteva note liric-programatice trimițând la o călătorie cu avionul spre… Barcelona! Se va vedea, înaintând în lectură, că peisajul ligur, prezent, firește, în versuri,  nu este decât un decor cu rame  flexibile pentru o meditație centrată de fapt asupra facerii poeziei, o poetică/poietică cu puncte de referință în acel spațiu,  dar nu unele care să evoce neapărat elemente foarte concrete, plasate în miezul discursului liric. Universul interior al scriitorului  este cel avut în prim-planul atenției, angajând reflecții asupra relațiilor dintre eul auctorial și ceea ce reține din lumea din afară, dintre actul scrierii și cel al rostirii, dintre cuvânt și tăcere,  orientate spre o definiție a poeziei ca act existențial fundamental. Poate surprinde, din unghiul unui „optzecism” standardizat (căci poetul nostru a debutat în prima linie a  generației sale tinere de atunci), accentul „neomodernist” pus încă din poemul amintit asupra  caracterului transfigurator  (vezi chiar titlul volumului „Catedrala din auz”!),  și a celui  ritualic al expresiei, cu trimitere la evanghelicul Cuvânt originar și, cam în același sens, la „rugăciunea inimii” isihastă, pusă în contrast cu zgomotul mecanic dar și cu învălmășeala de voci din jur ce-și asociază febra căutării unor imagini cât mai spectaculoase, în locul unei singure metafore concentrate: „un copil țipă un altul plânge cu sughițuri/  foșnetul conversației deprinderea regulilor/supunerea la reguli cumințenia bine jucată/ atât de bine încât o biată metaforă/ cu totul inofensivă/ ar exploda cu forța unei bombe adevărate/ dar câți Doamne nu aleargă pe zeci de pagini/ dar ce zic – sute mii enșpe mii – pe urmele ei/ înarmați până-n dinți cu haite de câini la-ndemână/ și gonaci tineri ignoranți sangvinari în solda lor/ motoarele vuiesc asurzitor mi-e teamă să nu sară de la loc/ toate niturile șandramalei și nouă să ni se desfacă toate/sinapsele/ cad/ cad/ cad în abisul tăcerii rostind neîncetat rugăciunea inimii.” Invitație, așadar, la reflecția reculeasă, pe fundal metafizic, atribuind însă scrisului  puteri întemeietoare,  fără a neglija însemnătatea rostirii, a verbului viu în auz, cu întoarceri spre lumea trilogiei precedente, cu  înregistrări de fapte trăite și prospețimi ale notației anamnezice: „o/ dumnezeiască era aroma pâinii calde abia scoasă din cuptor/ și cât de îmbietoare crusta rugoasă și ruginie a rusunoiului/ asta e – în vreme ce zeii se nutresc cu lumină și ambrozie/ eu trebuie să mă mulțumesc cu sandvișul de plastic/ și berea călâie// la început a fost Cuvântul și Cuvântul era unduire de sunete/ și tăceri/ și energia eliberată din ciocnirea lor e la originea tuturor văzutelor și nevăzutelor/ și la ce bună scrierea/ dacă nu are ceva din frisonul rostirii dintâi.” Biograficul și livrescul (acesta concretizat aici în referirea, cumva anecdotic-ironică, la Capitalul lui Marx, devenit cauză a ratării unei căsătorii visate cu o fată iubită), comunică într-un discurs  în care putem nota și  tonul degajat, cu inserții de expresii orale cotidiene, gustul pentru narativ și reintroducerea în scenă a unui personaj, alter ego al poetului, Nicanor,  prezent și în poeme mai vechi (vor intra apoi în scenă și altele, ca Maria, o badante româncă din Italia și bătrânul înțelept-contemplativ Ambrozie).

Putem spune că în acest text introductiv ni se oferă un concentrat al modului de a scrie al lui Mircea Petean, situat acum – s-ar zice – pe pragul dintre neodomodernism și practicile  postmoderniste. E, de fapt, o încercare de sinteză de a cărei necesitate poetul cultivat, care cunoaște bine valorile marii poezii moderne, și-a dat seama, ajungând la un  soi de conciliere între  distilările simbolice ale acesteia și relativizările liricii mai noi, solidară cu vârsta sa.  De aici,  afișarea unei anumite detașări față de propriul discurs, ale cărui mecanisme le pune la vedere, – câteva versuri chiar din acest volum vor  spune că autorul lor vede  dar este și văzut și se vede scriind! –,  apelul la  familiarități de limbaj cotidian voit „neglijent”, servite de înclinația mărturisită încă  de la debutul cu Un munte, o zi (1980), în ipostazele – un fel de dramatis personae – ale subiectului, fie ca sentimental intimidat de lume, ironic cu măsură, fie propunător de figuri grotești, imaginate ori caricaturizate pe marginea datelor vieții imediate.  Spre modernismul „înalt” ar orienta și sugestia  rostirii poetice ca  „vrăjire, – vrajă – asta e rostirea/ să vrăjești privind ochii și și chipul străluminat al celuilalt/  să te lași vrăjit” – precum și miza pe expresivitatea tăcerii ca depozit de stări de spirit și posibilități de expresie („gustul tăcerii”). În aceleași fraze apare însă imediat și opțiunea pentru vorbire ca fiind preferată „plăcerii scrisului”, semn, de data asta, al  apropierii actului scriptural de trăirea nemediată, – cu un ecou, poate, din Nichita Stănescu, care-și dicta în ultimii ani poeziile, semnalând un plus de autenticitate a mesajului.

Interesant este, că în fața peisajului mediteraneean, atenția nu e îndreptată spre imaginile pitorești ale acestuia, foarte reduse ca număr, ci afișează cu precădere ipostaza omului întors pe sine, către inefabilul lăuntric și contemplație: „și  în vreme e toți tonții și flecarii se lasă seduși/ de murmurul mării și surâsul soarelui din Golfo dei Poeti/ el pare sedus de freamătul pur al rostirii/ dincolo de liniștea spartă de cuvintele rostite/ în toate idiomurile limbile și dialectele pământului/ el contemplă nestingherit albul tăcerii.” S-ar zice că se vizează evitarea clișeelor lirice, și de aceea e privilegiată expresia oximoronică ce asociază contrariile, tulbură convenția asocierilor imagistice, mărturisește însăși condiția omului frământat, neliniar în atitudini: „scrie făcând apologia rostirii/  și vorbește de parc-ar citi/  ascultă ca un duhovnic și vorbește ca un parlagiu/  duhovnic și povestaș neîntrecut deopotrivă// ce mai – e definiția însăși a ambiguității.” În ciuda aerului ușor (auto)persiflant al acestor propoziții, încrederea în complexitatea discursului poetic nu poate fi ascunsă și e semnificativ că acest zâmbet ironic e atribuit și personajului Nicanor (victorios, încrezător în victorie – ne spune dicționarul),  reapărut într-un alt poem ca „mic Budha transilvan”. Acesta e un soi de colportor de voci, spectator detașat față de ceea ce aude și vede, „zâmbetul joacă un rol  decisiv în acest proces/ de transfigurare”…  Altminteri, o umbră a celui care scrie e și un „ins înfășurat în ziare și  pagini de cărți/ citite și răscitite (care) face pe saltimbancul pe marginea îngustă a unei stânci”, caracterizat și ca „aedul dac autoxilat într-un sătuc ca acesta”…  E de reținut și o poezie din ciclul Seară bună, unde un personaj în care-l putem ghici pe Nicanor este figurat astfel: „deși își dorise să ca dinții să-i crească pe spinare/ acolo îi apăru o cocoașă ca o pâine/  plină cu cerneală// din umăr îi răsări o minunată pereche de urechi/ alte perechi se iviră în locul unghiilor de la mâini/ și de la picioare// aude până și cu porii pielii/ iar în auz îi urcă o catedrală”. Variantă, s-ar zice, a „reporterului” futurist, adaptată la poetica moderatoare a lui Mircea Petean.

Am adunat aici câteva dintre trăsăturile atribuite de poet sieși și ipostazelor sale  numite în versuri, care îmi par a defini un portret expresiv al subiectului care vorbește/scrie în aceste „poeme ligure”, mereu la frontiera poroasă dintre trecutul modernist al liricii și variantele actualității sale imediate; cu  impresia accentuată a distanțării relative și relativizante față de actul scrisului adus sub ochiul lucid al celui care, cum am notat, știe că scrie, încă de pe vremea unui Valéry.  Este, evident, mult (poate prea mult)  programatism în astfel de versuri, „metalimbaj”, „tranzitivitate” fără medieri tropice, cum se întâmplă tot mai frecvent și în poezia cea mai recentă, unde preferința pentru oralitate (care este și a lui Nicanor) pare evidentă. Nicanor poate deveni chiar un observator jurnalistic al vieții literare, zicând: „Doamne/ e plină lumea grafomani/ vorba lui nenea Iancu  – tot românul care știe citi scrie/ am zis și-o repet – țara asta e raiul editorilor/ versifică orice”…

Semnele oferite de peisajul ligur sunt, însă,  reduse la esențial:  un zbor de pescăruș, câte un pin pe stâncile țărmului, plaja sub lumina intensă a soarelui, aceeași lumină  lovind „clapele mării” și acompaniind reveria, silueta unei tinere femei trecând singuratică pe plajă, un înecat aruncat la mal de valuri, un lămâi martor al unei meditații amare („la Răsărit tremurul la Apus cutremurul// la început verbul divin/ la sfârșit vaer și suspin”)… Dar mai numeroase sunt mărcile interiorizării acestor semnale venite din afară, cu ființe care trec instantaneu din realul imediat pe „treptele șlefuite ale minții”, ori pe „aleile (ei) însorite”… Tot în spațiul lăuntric s-ar petrece și evenimente lăsate în afara vederii diurne: „asta e – ziua ne coacem trupurile la soare/  apoi ni le stingem în apele golfului/ iar noaptea – drept compensație  – / în mintea pustie năvălesc cohorte de vise// ar fi material destul pentru câteva piese de teatru/ câteva romane ori măcar câteva proze scurte/  dacă te-ai osteni să le scrii”… În alt loc, „cartea din vis se prelungea miraculos în realitate”.

Deja a doua poezie din volum nu era atentă în primul rând la peisajul ce se deschidea odată cu „zgomotul jaluzelelor” în „dimineața ligură”, ci nota sumar date abia schițate cvasinoțional a ceea ce se vede: „colina din  fața apartamentului e plină de salcâmi/ și alte esențe tipic mediteraneene”, – pentru a înregistra imediat mișcarea unui „ins” localnic care  „face eforturi de a reda câteva palme / de pământ plin de pietre și de rădăcini/ pământ sărac arid tare ca betonul”, în contrast ironic-demitizant cu  starea de lucruri de la noi: „cântă zeiță  efortul civilizator al ligurului/  care sapă în piatră seacă/  în vreme ce la noi pământul mănos a ajuns pârloagă”… Iar în final, obiectul concret din peisaj (salcâmul) apare în mod explicit  trecut în metaforă: „aștept să se trezească ai mei și odată cu ei să înflorească miraculos salcâmii rostirii”! (În ciclul Seară bună! – mai degajat stilistic – chiar un obiect demodat ca automobilul din vremuri comuniste, marca Trabant, va avea și el echivalentul, tot degradat, în limbaj: „acum la bătrânețe își înghite bucată cu bucată / piesă cu piesă/ pe nemestecate/  regurgintându-l apoi sub forma  unei paste/ de cuvinte răsuflate”)… Pe pagina următoare apare, alături de „voluptatea scrisului”, și „voluptatea rostirii” periclitate de căderea, zice o metaforă, în  „abisul tăcerii”, pentru ca secvența ultimă a poeziei să propună o  situație tot metaforică, foarte sugestivă de asemenea,  pentru definiția poeziei ca act transfigurator al celor văzute: „un copil – același căruia îi plăcea / să așeze bănuții pe șine/ și să-i contemple calzi  turtiți în palmă după ce trenul trecuse/ peste ei cu toată greutatea vagoanelor sale – / aruncă pietre și  ascultă cu urechea ecoul din adâncuri (s.n.).” 

Ciclul de versuri Seară bună, scrise într-un stil (cam prea) lejer-anecdotic, are,  cu câteva excepții puține legături cu „poemele ligure”.  Sunt expresia unor momente de destindere ludic-ironică, caricaturi rapide, profiluri de fantoșe cu aer grotesc, mici „pilde”, din care nu lipsește imaginea  relativizantă a „tânărului filosof care „balada pe străzile urbei la braț/  cu superba Estetică”, pentru a lăsa locul  imaginii răsturnate a „ratatului filosof” și a „detestabilei lui est-etice”…). Prin contrast radical, – excelentul ciclu, anunțat încă de la debut și mereu sporit, Poemele Anei,  elogiu al iubirii și echilibrului spiritual, al bucuriei de a trăi, de a se afla „în grația zeului tutelar.

În Nerostitele, al doilea capitol al trilogiei, sunt introduse în scenă alte două personaje – amintita badante Maria și bătrânul Ambrosio – cea dintâi o voce a singurătății și resemnării triste,  plasată „în vecinătatea absenței”, pe un  țărm de mare real, dar transferat de fapt în lăuntrul ființei, atentă mai curând la „valurile rostirii lăuntrice”, spre care ne orientaseră și versurile din Catedrala din auz. Biografia personajului e  schițată în linii esențiale ,– a plecat dintr-o  Românie în care „cartea de fier a din epoca de aur a fost dată la topit”,  „mintenaș după Revoluție”, lăsând un gol  în care „am văzut cu toții răsărind cea mai rea dintre lumile posibile”, urmând să trăiască cu nostalgia exprimată fără emfază a locurilor natale („aroma dimineților de iarnă/ când bunica mă trimitea să rup crenguțe de prun/ viță-de-vie și zmeură/ în grădina din preajma casei”, „aroma ceaiului sângeriu/ cu pâine  prăjită dată cu usturoi și untură” – mărunte plăceri alimentare puse, ca mai devreme, tot în legătură cu exprimarea poetică – „o încercare de a ne reaminti o revelație/ o iluminare avută cândva”, autodefinindu-se ca „persoană anonimă și comună” care scrie totuși dominată de sentimentul eșecului, în așteptarea unui Chip de dincolo de chipurile umane comune pe care le afișează Ambrosio. Așadar, tot o așteptare a transfigurării vieții banale în imagine esențializată, în „grota rostirii lăuntrice”. Decorul din jur  nu are nimic exotic, un copac cu ciori, anunțuri mortuare lipite pe zidurile de piatră, mici grupuri de concitadini care dezbat probleme  de viață cotidiană, – ceea ce este plasat mereu în prim-plan e chestiunea unei trăiri și expresii de sine autentice –, fidelitatea, cum se spune într-un loc, față de aceeași „rostire lăuntrică”, a adevărurilor existențiale majore, dar care refuză retorica goală. Personajul Maria preia literal reflecțiile poetului, ca un intelectual care poate medita serios și grav asupra unor probleme de viață, dar, în aceeași măsură, despre cele privind amintita „rostire interioară”, care ar ține de o poetică și nu de o simplă confesiune, fie ea și directă și sinceră. Nu e de omis nici miza reînnoită pe oralitate, pe vocea care intră iarăși și iarăși în competiție cu scrisul,  mereu clamată de generațiile lirice postmoderne. Ideea, ca și sintagma pomenită revin frecvent, de exemplu în poezia care vorbește despre singura zi liberă a femeii, în care ea poate  lăuda diversitatea „vegetației” de pe dealurile din jurul cartierului, însă – la fel ca în cazul măștilor schimbătoare ale bătrânului Ambrozie sub care căuta Chipul cu majusculă – urmărește dincolo de nume, starea de spirit profundă pe care ele o pot genera: „adevărul e că în afara rostirii lăuntrice/  totul e suspect de minciună// conceptul de convenție – socială, literară, / sau cum se va mai fi numind –/ e de natură mai degrabă cosmetică  de cât sociologică/ sau de alt fel” – și se face trimitere, ca pentru a autentifica reflecția, la vorbele unei fetițe speriate de  strega, adică de o vrăjitoare imaginară: mod de a spune că lumea interioară, a fantasmelor de această dată, ar fi mai adevărată decât concretul imediat. Vocea din off a personajului/poetului intervine din nou cu o subliniere de ordin programatic, metatextual. Acest acompaniament al unor mici scene reale sau închipuite  e ca și permanent în versurile cărții: Maria lui Mircea Petean  pare a trăi mai intens  proiecțiile reveriei și visului, ca apariții ale lumii lăuntrice,   decât de natura sau umanitatea din preajma ei, – marea căreia i se pune un epitet convențional, câteva siluete umane rătăcite în atmosfera nocturnă, – încât poate face o mărturisire ca aceasta: „eu m-am trezit cu noaptea-n cap – / toată ziulica m-am căznit să dreg,/ mai bine zis să înțeleg o viziune/ ruptă parcă dintr-o profeție,/ iar nu un biet ciob de vis rămas agățat în memorie.”

Aruncând o privire unificatoare asupra unor astfel de confesiuni, le găsim destul de ușor numitorul comun: ideea (programul) căutării a ceea ce, chiar în spațiul fantasmatic al visului, ar fi cu adevărat esențial ca expresie a experienței interioare: o viziune, un soi de revelație profetică de natură să depășească calitativ imaginile fragmentare, fulgurante, simetrice cu cele pe care varietatea faptelor de viață diurnă le poate oferi. Și nu e de mirare că glasul care vorbește aici  este al bătrânului Ambrozie, care  „răsună… în catedrala din auz”, adică într-un spațiu al transfigurării spirituale a tot ce se întâmplă divizat în  afara noastră. O propoziție spusă unui amic de Ambrozie întărește această observație: „ praful a înflorit în odăile minții” – fenomen recunoscut ca imposibil în realitate, dar cu totul firesc în plan imaginar, adică – să spunem lucrurilor pe nume – poetic. Se găsește chiar o limbă ce poate fi interpretată ca  una prin excelență poetică, inefabilă, înțeleasă doar de copii: obteza, „vorbită în Obtena,  țara ascunsă a fetiței din ‚casa focilor’ ”, evocată într-o poezie precedentă. Și nu mai departe de pagina următoare este imaginată o scenă cu instrumentiști de tot soiul cărora li se ordonă să  cânte nu în cuvinte, ci în „sunete împletite cu tăceri”, pentru  ca în „norul acestor muzici” să apară „AEDUL/  apologetul rostirii bine ritmate, atent cumpănite,/ artistic livrate tuturor celor care vor să asculte” – adică un fel de nou Orfeu, trecut prin experiența esteticii simboliste a sugestiei…

Pentru un cititor amator de clasificări generaționiste, astfel de versuri ar putea fi destul de derutante: un „optzecist” dotat cu toate instrumentele „postmoderne”, ironic-relativizante și autenticiste, (re)pornit în căutarea unor soluții lirice recuperatoare de modernisme transfiguratoare, dispuse să rearmonizeze stridențele – recunoscute și blamate în alte pagini – ale lumii actuale!  Dar lucrurile cred că stau chiar așa: Mircea Petean cutează, aș spune, să iasă din rîndul generației sale citite prea adesea unilateral și îngust, pentru a îmbrățișa gama cât mai variată a poeticității confirmate deopotrivă de tradiția lirică și de micile-marile gesturi de frondă din ultimele decenii. Le deschide, însă, și acestora o portiță căci eroina noastră visătoare nu pretinde că trăirile ei mai degrabă nocturne ar avea o valoare estetică, cât mai curând una etică – confirmată și de înțeleptul Ambrozie. Obsesia „sintezei” existențiale este de altfel mărturisită de aceeași Maria, care-i recunoaște situarea într-un cadru de viață concret, nestrăin totuși de ubicuitatea trăirii concentrată într-o frază atribuită lui Ambrozio: „eu sunt peste tot în același timp”… Peste tot se află și sentimentul religios concentrat în „rugăciunea inimii”, dar dispus să admită alături de Dumnezeul ortodox și zeii moșteniți din cultele vechi: în aceeași expresie tranzitivă, de reflecție abstractă, putem citi: „departe de a fi entități transcendente absolute,/ zeii nu mai sunt nici măcar o funcție a stilului,/ ci doar una a dispoziției”, – așadar proiecții ale unor stări de disponibilitate sufletească ale fiecărui om. În raport cu aceste trăiri, reapare și reflecția asupra scrisului ca înstrăinare de pura voce interioară (car era și a avangardiștilor) : „acum, când toată lumea scrie/ deși nimeni nu citește, să fie apelul meu la scris/ un reflex al înstrăinării.”

Sub titlul Mai vorbim, a treia secvență a trilogiei ligure,  vorbește de fapt, mai mult despre… tăcere. Ar fi aici o corespondentă stării de contemplație la care ajunge subiectul liric, ce se vrea din nou programatic desprins de vacarmul înconjurător în care se aude totuși „vocea nebunei orașului”. Dacă nu ne exprimăm chiar ca Mallarmé, cel blocat în tăcerea definitivă a inexprimabilului, putem socoti că teritoriul lipsit de cuvinte poate fi un rezervor de posibilități infinite ale expresiei, o zonă de obscurități sugestive, ori ca la Blaga, un fel de halou tainic, matricial, cu umbrele lui misterioase ce acompaniază fertil cuvântul rostit în lumina zilei.  Dar poetul nostru se întoarce spre Noica, notând că „din tăcere s-a rostuit rostirea” și că, astfel, „vântul noicizează involuntar”.

Relația dintre tăcere și cuvânt rămâne astfel deschisă, într-un discurs în care nelămuritul sugestiv/intuitiv  al celei dintâi este serios concurat de ordinea strictă  a conceptului, amintit de altfel ca atare, ca un posibil ordonator al haosului tăcerii: „câteva enunțuri mor și învie în ceața rostirii lăuntrice/  l-am reținut doar pe acesta – / în întunericul tăcerii din primordii/ iar nu altundeva/ s-a-ncurcat rădăcina luminilor lumii// ehei ehei uite-așa conceptul a intrat în lume/ neauzit nevăzut neanunțat/ duh protector al catedralei din auz”.  E o recunoaștere, aici, a nevoii de ordine ideatică cerută fie și de cel mai „adevărat” discurs al „rostirii interioare”, și nu fel de argument pentru foarte marea frecvență a reflecției poietice din această trilogie.

Dintr-un astfel de unghi, poate că subtitlul  „roman”, dat celui de al doilea volum, Nerostitele, este cel mai adecvat pentru întreaga trilogie. Căci, așa cum am observat de la începutul acestor glose, contemplatorul de pe țărmul mării Liguriei nu reînvie plastic un peisaj, ci înrămează în elemente avar selectate din geografia Liguriei (altminteri, de o concentrată sugestivitate) un spațiu al reflecției despre poezie, în care stau alături într-o simbioză atent calculată cugetări asimilate din depozitul doctrinar al curentelor modernității lirice – mai ales de la simbolism încoace, cu inserții expresioniste, și – cum am mai spus – libertăți postmoderne de raportare la scris și trăit, – momente de detașare ironic-ludică, relativizantă, ce scot și mai mult în evidență convenția scrisului. Apelul la cei câțiva heteronimi – Nicanor, Maria, Ambrozie – conferă o anumită teatralitate acestor poeme, de fapt narativitatea rămâne predilectă, reținând  cu precădere câteva mișcări, mici evenimente schițate în cadrul cvasigeneric al Liguriei. Lirismul e prezent îndeosebi în ciclul mereu reînnoit al Poemelor Anei, în trimiterile la familia fiicei instalate în aceste locuri, în mișcătoare  momente de duioșie paternă ce se rețin. Natura ca atare, lasă urme caligrafice în ciclul de haiku-uri din primul volum, în care impresionismul plastic caracteristic deține un loc semnificativ. (În regim de improvizație sunt scrise versurile din secțiunile ultime, cu defilări de figuri desenate, cred,  prea în grabă, și în convenționalele „ocazii” dinspre final.

Trilogia ligură va rămâne o piesă de rezistență în opera deja ilustrată major în mai multe registre stilistice a lui Mircea Petean, care, iată,  propune în ea o reflecție asupra poeziei care-l individualizează pregnant  în cadrul generației sale și dincolo de ea.

Nicolae OPREA  

Integrala poetului

Poet și editor de mare anvergură, Mircea Petean și-a alcătuit o nouă antologie, la moment aniversar, într-o colecție girată de Editura Academiei Române: O sută și una de poezii (2022). Așa cum a procedat în toate antologiile periodice publicate la Editura Limes, poetul clujean format în climatul Echinox-ului reordonează poemele selectate dintr-o perspectivă tematică unitară. Titlurile celor șase capitole ale cărții antologice, alcătuită printr-o selecție riguroasă și totodată expresivă sunt revelatoare pentru evoluția sa ascendentă: Elegii, balade, ode și proverbe; Rostiri, nerostite, tăceri; Lovituri pe nisip, haiku, ziceri, poeme taoiste;  Antimetafizice; Pur și simplu poeme; Poemele Anei. Selecția poetului, care a debutat în 1981 cu volumul Un munte, o zi, este inaugurată cu poemele din ciclul Cartea de la Jucu Nobil, I-III. Poet optzecist cu o gamă largă de exprimare, Mircea Petean este obișnuit să-și reordoneze poemele publicate în volume separate de-a lungul anilor în antologii de autor care reliefează unitatea tematică și diversitatea stilistică a liricii sale. A procedat astfel în reeditarea unitară a celor trei Cărți de la Jucu Nobil în anii 1990-2000, care îl consacră printre congeneri și, mai apoi, Trilogia transilvană, completată cu inedita Trilogie ligură – atașată acum în capitolul Rostiri, nerostite, tăceri.

Procedând ca un explorator liric al ruralității reale și ancestrale, cu accente epopeice, Mircea Petean nu își reprimă defel elanul descriptiv și predispoziția narativă, pe care și le-a asumat programatic, într-o serie de balade reprezentative. Sunt poeme în care realul este expresiv îngemănat cu imaginarul. Datorită, în primul rând, dublurilor eului poetic care sunt integrate în discurs: Călătorul de profesie, Bazil, Maestrul, Nicanor, Neocinicul, Ioani Baladinul etc. Dar și cu ajutorul memoriei afective, reconstituind secvențe din devenirea baladistului, de la copilărie până la maturitate. Motivul ordonator al baladelor sale – ca o replică peste timp la resurecția baladei instituită de poeții Cercului Literar din Sibiu, în frunte cu Radu Stanca – este călătoria în spațiu și timp cu rost cognitiv. În reveriile de „călător de profesie”, poetul contemporan reușește să comprime ori să dilate dimensiunile spațiului prin trăire interioară, în funcție de căutările, aspirațiile și meditațiile sale. Simbioza dintre memorie și fantezie este ilustrată deplin în biografia spirituală a Inocentului din poemul omonim: „Trăia într-o grotă/ scobită într-o stâncă în munți/ la marginea unui oraș/ din marginea unei țări/ de la marginea lumii/ dincolo de marginea marginii/…/ se credea că-i însemnat/ dar stigmatele sale nimeni nu le văzuse/…” Discursul baladesc este, cum se vede, întemeiat pe naturalețea lirismului colocvial și spontaneitatea rostirii  cu inflexiuni ludic-ironice. Predispoziția ludică a baladistului se afirmă nu doar în jocul imaginativ, ci și în retorsiunile ludice ale limbajului poetic. Admirabilă este la Mircea Petean disponibilitatea pentru mai multe registre poetice, înfruntând riscul dispersării stilului personal.

Poet din categoria scriitorilor plurivalenți (și prozator, eseist, publicist, pe lângă editorul avizat), Mircea Petean ajunge să-și caracterizeze în cunoștință de cauză propria poetică, în argumentul introductiv al Trilogiei transilvane: „…mărturisesc că dragostea, la început, creația. Mai târziu, mi-au revelat această dublă natură a ființei mele: conștiința prezentului, lucidă, polemică, și fascinația trecutului (faptul că vorbesc despre copilăria mea nu înseamnă că-i vorba de un trecut personal pentru simplul motiv că datele copilăriei sunt genezice), regresivă, senzuală și, asta poate părea paradoxal, profund morală.” În fond, poetul admirator al peisajului transilvan continuă, în spirit postmodern, tradiția iluștrilor poeți ardeleni ai ruralității, rapsodici și vizionari: George Coșbuc (dincolo de parafraza ușor ironică din subtitlul balade și idilă), Aron Cotruș și Octavian Goga. Definitorie pentru lirica sa rămâne, însă, interferența organică dintre biografia poetică și viziunea monografică asupra satului din acest spațiu al tradiției românești. Și expresivitatea multiplelor ipostaze poetice pe care le adoptă. Semnificativ este autoportretul liric indirect – sinteză a referințelor critice – conturat de Mircea Petean, cu ironie și umor,  în secvența (unii au deplâns faptul că nu sunt poet vizionar): „…am fost când hăruit când complexat/ nu chiar un simplu duplicitar/ când mag cerebral când împricinat decerebrat/ când un sofisticat ins natural când un idilic rafinat/ când un aventurier domestic solar și teluric în același timp/ când un haijin/ Ulise/ ori mai bine anonimul transilvan”.

În Trilogia orientală, integrată în O sută și una de poezii, Mircea Petean părăsește domeniul trilogiilor de sorginte autohtonă  prin predispoziția spre formula poemului comprimat de tradiție japoneză. Imboldul creator este mărturisit într-unul din cele două „definiții” prefațatoare cu titlul Haiku: „Cu cât cobor mai adânc în propria fire,/ cu atât mai puternice-s / pulsațiile Firii”. Grupajul care încheia ciclul haiku-rilor, Întâmplări din grădinile  Anei, este și cel mai apropiat de spiritul haiku-ului prin contopirea registrului confesiv cu fulgurațiile gândirii poetice. Cum mărturisește poetul în textul introductiv: „Mie-mi place s-o ascult pe Ana vorbind cu plantele în grădinile ei (…) De câte ori mă uit în această japonezărie, îmi trece prin cap un haiku”. Poetul plurivalent se exprimă în Lovituri pe nisip, haiku, ziceri, poeme taoiste – poezii concepute sub imperativul perfecțiunii formale – în maniera unui post-parnasianism cu rezonanțe macedonskiene, purtând pecetea personală. Cugetările înveșmântate în uniforma haiku-ului se îngemănează cu reverberațiile confesiunii intime cu suport familial precum Bunicul și marea, Tăcerile bunicului, Din zicerile bunicului ș.a.

În capitolul compact al antologiei de acum, Antimetafizice, Mircea Petean selectează o seamă de poeme din ciclul Munci și zile. Cum mărturisea altădată („am așteptat să se coacă în mine imagini”), poetul își rezervă dreptul prospecțiunii lucide în substraturile istoriei al cărei cronicar obiectiv se dorește. Memoria devine astfel un spațiu mental atotcuprinzător, unde trecutul coabitează cu  prezentul. Prin iubire și logos, „scribul” de la Jucu Nobil reînsuflețește figuri și fapte din „verile copilăriei”. În registru post-modernist (un enunț definitoriu: „memoria mea este un cimitir de zei păzit de cuvinte – relicve ale unei postmoderne mitologii”), productul incursiunii în domeniul străbunilor devine un text scris sub privirile personajelor evocate („bunica mea se uită la mine acum când scriu”). Cel care scrie este deopotrivă martor și protagonist al unor „munci și zile” cvasi-hesiodice. Actul poetic, concretizat prin aglutinarea unor tablouri vivante din aria rurală, reprezintă și un act istoric de reparație. Implantat într-un teritoriu conturat în tușe afective, poetul se detașează de universul originar prin joc și ironie, chiar dacă frisonul melancolic irigă necontenit arterele poemului. Oamenii pământului sunt văzuți ca înaintași de stirpe nobilă și, mai cu seamă, ca niște aezi din homerica stirpe care știau să împace muncile câmpului cu arta cuvântului. Aproximând liric monografia satului natal, Mircea Petean a conturat, în fapt, imaginea Transilvaniei proiectată în vâltoarea istoriei. Ilustrativă este redimensionarea simbolică a spațiului-matrice: „Jucu Nobil nu e Jucu de Mijloc/ Jucu Nobil e Transilvania/ Transilvania din cap nu e una cu Transilvania de pe hartă/ Transilvania din cap e Marginea/ Marginea nu e margine/ Marginea e marginea marginii// Așadar, Jucu Nobil e marginea marginii/ iar noi și-ai noștri ne-am mutat cu tot calabalâcul dincolo/ de marginea marginii/ în cerul trecutului care-i/ Loc al frumosului – bucurie pură”. Integrându-se firesc în familia septuagenarilor cu această antologie, Mircea Petean demonstrează aceeași energie creatoare, susținută prin vocație, ca în anii creării „trilogiilor” fundamentale.

Ștefan BORBÉLY

„Călătorul de profesie”

Dintre toți membrii promoției de excepție pe care ne-a pregătit-o destinul la Filologia clujeană în anul de grație 1976, Mircea Petean a rămas cel mai aproape de ființa materială a cărților, în sensul în care a pus bazele unei edituri proprii, Limes, devenită, între timp, unul dintre cele mai prestigioase ateliere de carte din Ardeal. Gheorghe Perian, Virgil Podoabă, Aurel Pantea și cu mine ne-am îndreptat către universitate după 1989, Augustin Pop a rămas în cercetare, Alexandru Vlad a trăit o vreme din expediente, apoi a prins cheag în presă, pe când Ioan Moldovan și Ion Cristofor au optat pentru revuistică, aventură pe care, echinoxiști fiind în ființa lor profundă, n-au părăsit-o nicicând nici ceilalți, Podoabă redactând Vatra, Moldovan Familia, Pantea Discobolul și eu, o vreme, Echinoxul împreună cu Corin Braga, dar Mircea Petean a colaborat generos la toate acestea, fiind un impecabil „tovarăș de călătorie”, dar și-a văzut de drum la editura proprie, pe care a moșit-o și ca suport existențial unic, în condițiile în care noi, ceilalți, ne-am aciuat pe sub câte o umbrelă instituțională cristalizată, așteptând ca vremurile, dacă va fi să fie rele, să ne găsească protejați. Formulând în acest fel lucrurile, devine limpede că, dintre noi toți, Vlad și Petean au riscat cel mai mult, dar ei au fost și cei care și-au transformat cel mai reușit utopia personală în pragmatism, Vlad construind o casă în afara Clujului, de care n-a apucat, din păcate, să se bucure prea mult, în vreme ce Petean și-a abordat creșterea dintr-o perspectivă ancestral rurală, vânzând și legume în piața orașului, la ananghie fiind, pentru a putea subzista, ca să sfârșească în cele din urmă într-o gospodărie perfect pusă la punct, savurată de el pe față, și de multe ori potolit-retoric, de pe poziția săteanului citadinizat mulțumit de sine însuși și de viața tihnită a alor săi.

Era, deci, oarecum previzibil că, pus fiind în fața obligației de a-și rezuma viața într-O sută și una de poezii (Ed. Academiei Române, Buc., 2022, cu o prefață de Ovidiu Pecican), dintre cele mai multe sute de poezii pe care le-a scris de-a lungul unei existențe dedicate miezului și căutării sale de tip taoist, el a ales calea construcției autobiografice, ramificate apoi în multe direcții înspre care l-au purtat interesul și substanța de poet autentic, devotat vocației sale: Liguria Genovei, unde se află o parte a familiei sale și unde călătorește regulat, având și un copăcel suspendat în chip „periculos”, „sinucigaș” deasupra falezei marine, cu care se identifică empatic, apoi înțelepciunea orientală și haiku-ul sau parabolele tao, ipostazierile identitare din volum indicând, pe ansamblu, o atitudine antimetafizică (titlu de ciclu!) în raport cu viața, suspicioasă, altfel spus, față de orice virtualizare sau proiecție fantasmatică, speculativ-simbolizantă.

Abordându-și în acest sens copilăria și universul satului natal, din care provine și Marta Petreu (Jucu, din drumul spre Gherla, cum vii dinspre Cluj), Mircea Petean nu se abandonează, stereotipizant, modelului magic, de sorginte blagiană, al satului mitic, idealizant, ci rămâne în perimetrul unui realism empiric circumstanțial ritualizat, împărțit între „echilibrul între floare și timp” pe care îl reprezintă Bunica, imperativul memoriei obiective, concrete, învățat de la Tată și micile proiecții teatralizante ale prietenilor de joacă, care construiesc o Arcă de Pământ pe țarină cu gândul de a face cu ea felurite călătorii mimetice, sau înființează o Academie de Artă, în care se învață fel de fel de discipline alternative la cele clasice, școlare, aceasta fiind „instituția” în care se conturează și primii germeni ai sintezei identitare căreia poetul îi va rămâne fidel toată viața și pe care o va căuta oriunde se va afla: aceea a solitarului lucid (nu melancolic), responsabil (nu abulic sau narcisiac), „mijlocitor între zei și cuvinte”, sau, după funcția pe care și-o asumă la Academia jucanilor mărunți: „șeful sectorului suflete”.

„Am învățat impasibilitatea, știința așteptării de la un cocostârc” – scrie Petean reamintindu-și de acele vremuri ale copilăriei și există câteva caracteristici, stilistice și de atitudine, ale întregii sale poezii, pe care merită să le invocăm aici măcar schițat, întrucât ele definesc, în cele din urmă, existența a ceva ce îndeobște căutăm de fiecare dată când deschidem cartea câte unui poet: originalitatea. Cu mici excepții accidentale, ludicul lipsește din poezia lui Petean, rolul lui fiind preluat, din loc în loc, de ironie. Absența se datorează unui instinct al responsabilității morale, trăsătură ancestrală în ultimă instanță, fiindcă reprezintă o manifestare indirectă, socializată a divinității, care te îndeamnă să nu te joci cu viața, ci s-o abordezi serios, din perspectivă morală. Consecința imediată, general perceptibilă a dimensiunii morale o reprezintă prezența realului ca imperativ etic, care, la Petean, derivă din conștiința că în spatele diverselor forme și manifestări ale universului, unele buimăcitoare, de-a dreptul urâte sau chiar mistificate, sălășluiește un sâmbure de eternitate, a cărui substanță aparține transcendenței. Există numeroase imagini lirice în scrisul lui Petean în care, trăitor atent, participativ la diversitatea din jur, el se oprește brusc sau suspendă Timpul pentru a surprinde un instantaneu suprasenzorial, nevăzut de către ceilalți. Avatarul cel mai frecvent al poeziei sale – Nicanor, peregrinul ardelean saturat de înțelepciune și de știința suprasensibilă a Netimpului – face parte din aceeași categorie a artiștilor capabili să genereze „momente încremenite”, ele fiind nu numai căutate de către autor, ci și generate prin intermediul sintaxei lirice. „Una câte una luminile pier/ ca să facă loc LUMINII/ dincolo de marginea marginii”, își definește poetul formula esențializantă, versurile părându-i-se a fi atât de semnificative pentru programul liric propriu, încât ele sunt decupate și pentru coperta a patra a volumului sintetic de la Academie, cu gândul secret de a-i oferi Cititorului „cheia” unei tehnici spirituale speciale.

De-a lungul ultimelor decenii, am tot detectat asemenea momente de falie, de suspensie încremenită în poezia lui Mircea Petean, ajungând la concluzia că esențializarea pe care ele o propun reprezintă ceva definitoriu și repetitiv în economia universului său liric. În prelungirea lor vine pasiunea cumpătată a lui Petean pentru engramele spiritului oriental, disciplina de sine însemnând, în acest caz, nu numai faptul că el nu s-a aruncat extatic în lumea textelor sapiențiale chineze, nipone sau indiene, pentru a-și colora versurile cu etichete sibilinice, că nu a trăit mimetic Orientul, abordându-l la nivelul superficial al ideilor generale, ci, fără să epateze, și-a verificat disponibilitatea de a sublima Orientul în materie de viață, transformându-l într-o atitudine existențială vizibilă de-a lungul întregului volum pe care îl avem în față. Numeroase poeme (nu doar haiku-urile sau parabolele tao) deschid calea înspre formule sapiențiale aparținătoare universurilor spirituale orientale; poetul se autoipostaziază adeseori ca înțelept aflat deasupra marasmului zgomotos din jur, într-un soi de limb care filtrează glasurile stridente ale lumii de jos, însă elementul care sugerează cel mai bine dorința de izolare este tăcerea, mult mai profundă în ultimele cicluri ale lui Petean de cum fusese ea în volumele anterioare. Există chiar o progresie cantitativă, subtilă, aici, ponderea tăcerii tot crescând de la un volum la altul și m-am întrebat adeseori dacă ea este sau nu căutată, premeditată, și dacă nu cumva vine de la sine, dintr-un imperativ de impersonalizare, asociat suspendării glasurilor dizarmonice din jur. Cert e că versurile lui Petean devin din ce în ce mai tăcute, însă, din nou, nu tăcerea muzicală, magică, de sorginte pitagoreic-panteistă a lui Blaga o avem aici, ci pe aceea nirvanică, a Orientului, primită cu brațele deschise de către poet, așteptată cu nerăbdare să se manifeste.

Ar fi de recitit, în acest context, emblematicul poem intitulat Inocentul (pp. 40-45 în volumul de la Academie, deci foarte lung!), care ipostaziază un eremit trăitor „într-o grotă/ scobită între munți/ la marginea unui oraș/ din marginea unei țări/ de la marginea lumii/ dincolo de marginea marginii”, definit într-o cheie apofatică (nu e nici „ascet nici filosof nici alpinist nici speolog nici estet/ nici mistagog/ nu botanist nici zoolog nici șaman nici meteorolog/ nici măcar geograf”) pentru simplul fapt că el întrupează Totul de deasupra particularizarilor, fiind atât lumea, cât și, mai ales, absența ei tăcută. În Elanii fantomă, o protagonistă (Maria probabil, din ciclul poemelor ligure, care au în centru o româncă plecată în Italia pentru un trai mai bun decât cel de la noi) își încheie monologul cu „Tăceți-mă!/ dar tăceți-mă odată!”, formulă destul de curioasă dacă n-am ști că economia universului poetic al lui Mircea Petean face consecvent distincția dintre realități care se cer reduse la tăcere și cele care dispun de puterea de a-și aneantiza ele însele vocea, pentru a se imersa în imensitatea tăcută, accesibilă doar „înțelepților”, a universului.

Nu e, așadar, deloc întâmplător că lirica lui Petean, echilibrat diurnă la începuturi și în prima treime a existenței ei în timp, a devenit în ultima vreme una pronunțat nocturnă, preferând liniștea de după dispariția oamenilor zgomotului haotic al viermuielii lor neobosite. „Fii laconic și paradoxal/ la ora când se-aud loviturile de nisip ale ornicului solar” – își îndeamnă el prietenii echinoxiști în Vorbe pentru vânt –, invocând „inima ornicului teluric [de] la miezul nopții”, acesta fiind poate și locul în care se cuvine să menționăm neștirbitul cavalerism altruist al poetului, prieten și editor al lui Mircea Zaciu, a cărui arhivă o preia de la Litere împreună cu Profesorul și o pune la adăpost, făcând apoi eforturi supraumane pentru a recupera manuscrisul Jurnalului și de a-l publica serial, prieten al lui Ion Pop, căruia îi dedică Zei și cuvinte, al lui Vasile Igna (Portretul unui cal), al regretatului Aurel Dumitrașcu (Semne), al lui Ion Simuț (Voilà), cel mai substanțial și recurent ciclu fiindu-i dedicat Anei, iubită și admirată, înainte de toate, pentru înțelepciunea zâmbitoare de a-i fi îngăduit poetului toate năzbâtiile literare, participând sceptic la dezvoltarea lor, așa cum se întâmplă în textul nr. 29 din Poemele Anei (p. 151 în volumul de față): „memoria mea este un cimitir de zei păzit de cuvinte/ relicve ale unei postmoderne mitologii// am încercat în mai multe rânduri să zbor – avându-te alături –/ cu astfel de «aparate»/ le-am încercat retușat prins în poemele tale/ Ana/ ca în montura inelului de logodnă.”

Outsider rămânând, totuși,  în acest univers de tandreți selective și, în mod paradoxal, mai îndepărtat de Poet de când destinul ne-a adus mai aproape și ne-a făcut consăteni (!), mă gândesc că aș putea continua enumerările ca victimă a propriei mele frazeologii, din ce în ce mai stufoasă în ultima vreme, dacă n-aș observa că în punctul axial al selecției reprezentative din O sută și una de poeme (la pag. 56) se află un text sarcastic despre critici, înțeleși ca răul necesar al înstrăinărilor de sine ale poetului. Să-l lăsăm, așadar, pe Mircea Petean „față în față cu sine însuși”, poet în fața poetului și poezie în fața poeziei, citând în încheiere, ca să ajungă și criticul locvace la tăcere, dintr-unul dintre cele mai profunde poeme pe care el le-a scris vreodată:

„singură singurătatea muntelui

poate fi comparată cu propria singurătate […]

ziua e pe sfârșite

muntele la locul lui

biblioteca închisă

festivitatea încheiată

singurătatea împărțită

drumurile pustii…”

Vasile IGNA

Portret din fărâme

Titlul de mai sus nu are pretenția de originalitate, el nefiind decât parafraza celebrului Journal en miettes al lui Eugen Ionescu de la care împrumută doar tonul nu și argumentele.

De altfel, despre poezia lui Mircea Petean au scris numeroși și importanți critici literari, cei mai mulți cu pătrundere și reală empatie, punând în lumină nu doar spectaculoasa, uneori derutanta,  năvală  a inspirației, ci și ordinea interioară cu care se alcătuiesc straturile și plăcile ei tectonice. Ca unul dintre cei care nu am asistat pasiv la debutul lui editorial și, în măsura putințelor, am urmărit fiecare pas al unei evoluții nu tocmai previzibile (pecetea cea dintâi a originalității), îmi îngădui să spun că așteptările mele au fost pe deplin confirmate, Mircea Petean fiind azi un reper de neocolit al poeziei românești din ultima jumătate de veac. Al poeziei românești în ansamblul ei și nu doar al  „generației optzeci”, căreia, măcar cronologic, îi este pe drept cuvânt asociat. Și cu sublinierea că deși  ansamblul operei sale este mult mai cuprinzător, poezia rămâne vârful cel mai vizibil, un  fel de catarg cu pânzele larg desfăcute, gata să primească și adierile brizei, și  legănarea domoală a valurilor, dar și vârtejul și dezmățurile iraționale ale furtunilor.

Doar că Mircea Petean nu scrie poezie din impulsul,  primar și pe deplin justificat, de a se dezvălui pe sine, ci din nevoia, devenită modus vivendi, de a închipui și apoi a configura, o lume, un teritoriu sufletesc cărora să le atribuie nu doar propriile trecătoare virtuți, ci, îndeosebi, atributele eternității. Primul pas a fost volumul de debut, Un munte o zi, unde balansul dintre efemer (ziua) și etern (muntele) are înfățișarea unui ceas interior cu bătăile perfect audibile, dar cu ritmurile într-o dulce și greu de potolit devălmășie. S-au adăugat apoi, în timp, dar deloc la întâmplare, toate celelalte cărți  care alcătuiesc un univers identificabil prin cele câteva meridiane de referință: Cartea de la Jucu Nobil (și toate cele ce alcătuiesc Trilogia Transilvană), apoi Poemele Ligure (și toate cele ce alcătuiesc Trilogia Ligură) și, nu în ultimul rând, Poemele Anei în care bătăile inimii iubite leagă nu doar teritorii cu proprietate comună, ci și un univers întreg cu legi misterioase, dar cu mize reciproc împărtășite și asumate.

Adăugați poetului pe prozator (Nicanor, ultimul om, de pildă), pe autorul cărților pentru copii (Lumea lui Fa și Pi), pe „călătorul de profesie” (La drum), pe  coautorul (Ana & Mircea) acelei extraordinare aventuri în Imaginaria care este Ocolul lumii în 50 de jocuri creative , pe degustătorul de esențe din hai ku-uri, ș.a.m.d. și vom avea faptele, nu premisele, alcătuirii unui „portret din fărâme” care sper că nu mai are nevoie de alte argumente spre a-și dovedi nu doar autenticitatea, ci și dreptul la respect.

Aș încheia prin a spune că o prietenie nu e un dar, ci o alegere liber consimțită, care sfârșește printr-un angajament sufletesc în care binefacerile și îngăduința, despre care vorbea cândva Seneca, stau pe același plan cu respectul de sine și respectul față de celălalt.

Împrejurările vieții au făcut să-i fiu în preajmă și alături în momente ce pot fi decisive în viața unui om al cărții: debutul în volum și alegerea meseriei de editor. Pentru cea dintâi  fost mai ușor, deoarece „argumentele” erau pe masă, pentru cea de a doua a fost nevoie ca decembrie 1989 să aducă nu doar „dezlegarea de glie”, ci și putința de a-ți găsi un loc pe măsura dorințelor și aspirațiilor sale. Acest loc a fost Editura Dacia, la care  eu lucram de douăzeci de ani. I-am propus un post de redactor, a acceptat și așa a început ceea ce a devenit a doua sa vocație. Cine are nevoie de argumente suplimentare e îndemnat să cerceteze cataloagele Daciei din acei ani și, îndeosebi, pe cele ale Limes-ului din ultimii aproape treizeci de ani. Limes-ul său, hotarul ce înconjoară fără a despărți, ținuturile populate cu siluetele evanescente ale imaginației și ale amăgirii Nu am fost  întotdeauna în acord deplin cu generozitatea care i-a determinat alegerile, dar nu am  pus niciodată la îndoială profesionalismul și bunele sale intenții, atașamentul său, aproape „sinucigaș” din punct de vedere financiar, față de exigențele, provocările și riscurile ce însoțesc descoperirea și promovarea valorii. Pare câteodată excentric ori excesiv de radical („dar ce-i o carte dacă nu o îmbrățișare”, cum singur spune) dar niciodată în contradicție cu propriile convingeri, nesincer ori neconvins de ceea ce spune. Pe Cuvântul său se poate întotdeauna conta.

Iar rândurile de față nu sunt rodul unei aprecieri de circumstanță, ci expresia unei legături sufletești întemeiate pe sinceritate, asemănări de structură și comunitate de idealuri.

Radu CIOBANU

Un alter ego: Nicanor

În 2017, neprevăzut și năucitor, ne-a părăsit minunata colegă Corina Victoria Sein, la editura căreia, „Excelsior Art”, mi-au apărut de-a lungul anilor două romane și patru volume eseistice, în condiții ireproșabile. Respect, profesionism, punctualitate. Dar ceea ce m-a sedus în primul rând în colaborarea aceasta a fost faptul că de fiecare dată m-am simțit tratat ca un coleg și familiar al editurii și nicidecum ca un simplu client contractual. Vreau să spun că, odată cu acea veste funestă, m-am surprins derutat, fără editor, neștiind încotro s-o apuc. Întâmplarea – etern misterioasa întâmplare! – a făcut ca, în 2016, să apară La drum!, de Mircea Petean. Fără să știu ce va urma, cartea m-a interesat dintru început, deoarece eu însumi publicasem la „Excelsior Art”, în 2013, volumul de comentarii pe aceeași temă, Călători și călătorii și mă încerca ideea să scriu un al doilea, sub titlul deja imaginat, Magia drumului. Dar acum, în noile împrejurări, în afară de faptul că în cartea lui Mircea Petean îmi descoperisem numeroase aderențe la viziunea existențială, incluzând și ipostaza de ființă vagantă, a autorului, mi-a reținut atenția și amănuntul că acesta era și părintele fondator al prestigioasei edituri „Limes”. Și mi-am zis că acesta ar putea fi omul providențial pe care întâmplarea mi-l destina. Fără a mai ezita, i-am propus preluarea  romanului Călărețul de fum, carte destul de grea la propriu, de peste 300 de pagini, și care mai apăruse de-a lungul timpului în două ediții. Pe cât de sceptic eram, pe atât de euforic am devenit când Mircea Petean – nici el neștiind multe despre mine – mi-a transmis acceptul său cu un entuziasm de parcă numai pe mine mă mai aștepta ca să se simtă împlinit ca editor. Evident, am început să-i caut și celelalte scrieri. Și am descoperit cu încântare că – încă din 1999, din Cartea întâlnirilor (roman epistolar scris în colaborare cu Andreas Wellmann), până în ciclurile de poeme din Trilogia ligură sau chiar din cele erotice dedicate Anei, cu care, ca și Lucian Blaga cu Cornelia, alcătuiește o „monadă”, cum și în altele, Mircea Petean se dezvăluie în profunzimea sa ca un homo viator nu numai pe căile terestre ale vieții, ci și în cea a universului spiritual propriu oricărui om cultivat.

Călătorii constituie o categorie aparte a tipologiei umane, care n-are nimic de-a face cu turismul. Didactic vorbind, ei sunt de două feluri: sociabilii, cei care caută să comunice cu oamenii, interesați de modul lor de a-și gândi și  trăi propria civilizație, și solitarii, cei care fug de oameni și de civilizația lor, căutându-și împlinirea în direcția opusă, în spații cât mai neumblate, uneori chiar cu riscul vieții. Determinarea tuturor deopotrivă este aceeași: neastâmpărul, refuzul sedentarismului perceput ca stagnare și vocația libertății și a depărtărilor, frizând în unele cazuri dromomania. Mircea Petean folosește în legătură cu toți aceștia sintagma călători profesioniști. Desigur, pentru a-i delimita de turiștii ocazionali, în general ignari și snobi, dependenți de agenții, ghiduri, ghizi și shopping. D-sa însuși se consideră un călător profesionist și aparține fără îndoială categoriei sociabililor, deși de câteva ori  recunoaște că iubește singurătatea, dar, e drept,  cu nuanța camusiană, solitar și solidar. Singurătatea sa e mai curând o propensiune înspre introspecție, aceasta presupunând o relativă izolare, căreia i se și dedă în orice împrejurare prielnică.

La o privire integratoare a scrierilor lui Mircea Petean, se observă ușor că La drum!, care se prezintă ca „o suită de jurnale de călătorie”, nu ar trebui considerată o surpriză, cum însumi am perceput-o la prima lectură, întrucât rudimente ale speciei sau chiar ipostaze poematice ale ei au anunțat-o încă din aparițiile anterioare, amintite mai sus, dintre care acord o atenție aparte volumului Nicanor, ultimul om (2014), în paginile căruia, autorul, disimulat sub masca acestui Alter Ego pe nume Nicanor – etimologic, „vestitor de victorie” – își făcea, din varii unghiuri de interes, propriul portret. În 2016, în prima pagină din La drum!, ni se vestește, că, deși funciarmente sedentar, Nicanor e animat de un atașament empatic față de călătorul de profesie, pentru ca în paginile următoare să constatăm că în cele din urmă a pornit el însuși la drum. Chiar dacă e un călător pe distanțe scurte sau medii – singura mai îndepărtată a fost în Vietnam – Nicanor deține toate calitățile definitorii ale călătorului de soi. Prima dintre ele este vocația. A simțit-o întâia oară în copilărie, când, supus unei dureroase ignorări punitive de către tatăl său, a trăit senzația intrării în neant. „Să fie și aceasta – se întreabă autorul de azi – o pricină a dorinței de a «dispărea» a călătorului de profesie de mai târziu, furat de ispita plecării, obsedat de noi orizonturi, tânjind după zăbave în locuri îndepărtate, visate-ndelung și rămase necercetate?” Plauzibil, dar copilul, încă înainte de momentul evocat, gusta deja fiorul furișărilor solitare prin locurile mai neumblate, cu o aură de mister, din agrestul areal natal. În astfel de escapade el caută întotdeauna o limită de imprevizibilul căreia se și teme. Împrejurare care îl conduce azi spre o reflecție ușor sibilinică: „Între căutarea marginii și fuga de marginea marginii pare a se desfășura întreg periplul existențial al unuia ca mine.” Periplu și căutare care nu se pot traduce decât prin  vocația călătoriei „profesioniste”, ale cărei semne distinctive se recunosc peste tot în aceste texte care oscilează între însemnări și jurnal propriu-zis. „Ce-i drept – scrie azi Nicanor despre sine – călător de profesie a fost de când se știe, căci drumul la școala din comună, în toți cei patru ani de gimnaziu, l-a făcut pe jos. Erau circa 3-4 km.” Într-adevăr, de cele mai multe ori, virusul deambulării se contractează ireversibil de pe urma mersului pe jos. Călătorii extremi nici nu-și concep în alt fel chemarea, chiar dacă majoritatea „profesioniștilor” sunt mai concesivi, la toți deopotrivă fiind de regăsit însă aceleași semnalmente categoriale. Mircea Petean jubilează când descoperă poemul Itaca, scris în 1911 de Konstantinos Kavafis, „unul dintre cele mai frumoase elogii aduse călătoriei din câte cunosc”, zice d-sa. Chiar dacă e un poem cu teză. Dar teza, devenită principiu al Călătorului, pe care și Nicanor și-o asumă, e aceea că „într-o călătorie, importantă nu e ținta, ci călătoria ca atare, drumul, calea.” Iar drumul, cum mai peste tot prin opera sa dă de înțeles și Sadoveanu, trebuie să fie inițiatic, lung și netulburat de grabă. Alături de care distingem și altele, comune călătorului dedicat, pe care, deliberat sau intuitiv, Nicanor și le-a asumat: nevoia de a face însemnări, de a ține un jurnal, de a scrie, scrisul fiind conceput el însuși ca o călătorie ; orgoliul de a se ști un priceput făcător de foc ; reacția resentimentară la turism ; descoperirea, când e singur, că bucuria nu poate fi deplină dacă n-ai cu cine s-o împărtășești. Se mai adaugă și nobila nevoie de a lua cu sine la drum cel puțin o carte. Tragicul călător extrem Chris McCandless a fost găsit mort de epuizare în Alaska, în carcasa unui autobuz abandonat, dar având încă în mâini romanul Doctor Jivago. Mircea Petean-Nicanor îi are în gentuța de voiaj, căreia îi și dedică un poem, pe Giono, pe Marguerite Yourcenar, pe Houellebecq („N-aș zice că e cinic omul, dar că nu lasă loc nici unei iluzii e adevărat”), pe Gabriel Petric, pe Simone de Beauvoir. Dar și Tratatul despre disperare: „Câtă lipsă de inspirație. În atmosfera relaxată, tonică de aici, evident că nu am niciun chef de subtilitățile lui Kierkegaard”. Am citat această opinie abruptă deoarece o găsisem nu de mult și în jurnalul siberian al lui Sylvain Tesson, călător de cursă lungă și împătimit purtător de cărți în pustietate, care avusese exact aceeași „lipsă de inspirație”: „…nu recomand nimănui o asemenea lectură când trebuie să stai închis într-o cabană pe timp de ploaie”. E vorba, de fapt, de o altă comună însușire a călătorului dedicat: el e străin de tipul blazat, acru și croncănitor, și, chiar dacă și-a luat lumea în cap din lehamite sau disperare,  rămâne un optimist, știe să admire și  să se bucure de ceea ce vede, având „în dotare”, ca dar de mare preț, și un ireprimabil simț al umorului.

Sunt, mai ales acestea din urmă, calități pretutindeni regăsibile în drumurile lui Mircea Petean. Care face parte, cum ziceam, din categoria sociabililor. „Oriunde ajung, doresc a cunoaște pe om”, scria George Bariț. Explicit sau subtextual, aceasta este și aspirația sa. Rareori călătorește singur, însoțit fiind de obicei de Ana, de familie, de colegi scriitori. Atenția îi este concentrată cu precădere asupra acestora și a celor pe care îi întâlnește: observații caracterologice, mici polemici, cordialități, resuscitarea unor amintiri din mitologia familiei. Din fericire, ca autentic călător, nu ține să compileze de prin ghiduri istoricul locurilor, iar peisajul, monumentele nu-i suscită exaltări turistice, dimpotrivă. Pisa, bunăoară, nu-i place și nu se sfiește s-o spună: „Nu mi-a plăcut deloc orașul, când l-am vizitat, cu copiii, acum doi ani: catedrala nu avea nimic deosebit într-însa, și turnul ce dacă-i înclinat?” Ceea ce nu înseamnă că ar fi insensibil la ambianță și peisaj. Acolo unde „le simte”, notația devine concisă, pregnantă și evident afectivă, suscitându-i amintiri de acasă: în Vietnam, „La marginea drumeagului cresc un fel de costrei, un fel de troscoțel și un fel de răchiți. Am simțit cum toată copilăria îmi urcă în creștet.” Pe când în Danemarca, „Plouă mărunt, o pulbere de ploaie mocănească, sâcâitoare. Peisajul este de o monotonie exasperantă. Iar femeile arată ca niște bărbați cu țâțe. Dar și exemplarele alese, blonde, suple, cu ochi albaștri, sunt răpitoare. Ca pentru a le răzbuna pe celelalte parcă…” Alteori apare fulgurant câte o priveliște pe care o reține în tușe rapide, fine, tabloul fiind de regăsit apoi, după câteva pagini, într-unul dintre poemele care însoțesc notațiile: „În mijlocul unei piațete, pe un piedestal de piatră, între case de piatră, o mâță galbenă în soarele amiezii.”

Dar constat că zadarnic încerc să izolez un aspect sau vreun interes prioritar al călătorului în drumurile sale. Nicanor e interesat de tot ce îndeobște nu interesează turistul. Inclusiv de aspectele politice. Ele îi rețin atenția mai ales în Danemarca, unde reacțiile sale amintesc iar de Sadoveanu, cel din volumul Olanda (1928), prin admirația pentru nivelul de civilizație al locului în ciuda precarității resurselor, dar și de Dinicu Golescu, prin irezistibila sa propensiune de a compara ceea vede cu ce știe că a lăsat acasă. „Primul semn al întâlnirii cu noutatea e nevoia de a compara cu ceva”, scria regretatul Mircea Anghelescu în impunătorul studiu Lâna de aur, referindu-se la una dintre caracteristicile generale ale tipului homo viator care tocmai se năștea la noi în veacul al XIX-lea. Și, într-adevăr, propensiunea comparatistă se manifestă de-a lungul întregului veac. E o consecință a ceea ce Alvin Toffler avea să numească „șoc cultural”, cu atât mai puternic șocul, cu cât noutatea e mai contrastantă cu ceea ce călătorul a lăsat în urmă. Din motive lesne de înțeles, tendința aceasta s-a diminuat treptat după Primul Război, pentru a recidiva, tot din motive lesne de înțeles, după 1990, când românii au putut din nou să călătorească în largul lumii și să vadă cât de dezastruos crescuse decalajul dintre patria lor și restul lumii civilizate. Astfel, în Danemarca, Nicanor constată scurt și elocvent că, sub aspectul civismului și democrației, de această mică și vrednică țară „ne despart sahare și siberii”.  De-ar fi numai pentru că „Parlamentarii beneficiază, dar nu uzează de imunitate. Unul dintre ei, care a produs un accident minor conducând sub influența alcoolului, și-a dat demisia din partid și s-a retras din Parlament. Cine are urechi de auzit să audă!”, zice Nicanor. Numai că la noi nimeni n-are urechi să audă, ci doar gheare să apuce.

Un palier important al acestor însemnări de călătorie îl aflăm în cele câteva „jurnale genoveze”, unde Nicanor apare excedat de bucuriile familiale. Jurnalele acestea cuprind și escapade înspre sudul Italiei și una chiar până la Barcelona, dar „baza” e la Genova, unde i se află fiica, ginerele italian și nepoțica Daria. Nașterea ei apare în aceste însemnări, cum și e, ca un  eveniment  crucial. Nicanor devine și rămâne euforic ori de câte ori subiectul e micuța sau, în timp, tot mai mărișoara Daria. Plimbări, isprăvi, bucurii de tânăr bunic aduc o infuzie de intimism și tandrețe în această carte care, la urma urmelor, este un fel de cuceritor mixtum compositum, prin paginile căreia n-ai cum să te plictisești, întrucât autorul te poartă cu neprevăzute viraje, nu doar dintr-un loc în altul, ci și dintr-un registru în altul, din proză în poezia introdusă contrapunctic, din amintire în prezent, din relatare realist-admirativă sau sarcastică, la tonul vibrant de introspectivă îngândurare, de umor sau de exultanța sincerei bucurii a descoperirii frumuseții. „Căci la urma urmei – mărturisește Nicanor – altceva nu vreau să fiu decât o umbră luminoasă picată lin peste chipurile semenilor mei rânduiți frumos în jurul focului etern al prieteniei.” A reușit. E biruința lui Nicanor, prevestită prin sensul numelui său.

Eugen D. POPIN

Căutare taoistă a echilibrului între trecut și prezent

La editura Dionysos din orașul Boppard am Rhein (Germania), fondată și aflată de mulți ani sub oblăduirea poetului și traducătorului Christian W. Schenk, a apărut de curând, în excelenta traducere a acestui mecena al literaturii române din Germania, volumul de haiku In Morgengrauen (În zori), de Mircea Petean. Și chiar îmi îngădui să afirm, fără nicio reținere, că nivelul lingvistic și stilistic al traducerii este unul de mare rafinament, onorând astfel originalul tristihurilor, cât și versiunea lor în limba germană. Versiune care, pentru un inițiat și cunoscător al ambelor idiomuri, aduce dinaintea cititorului rafinamentele originalului cu generozitate și acuratețe, răsplătind așteptările celui care cunoaște de mulți ani feblețea și sensibilitatea lui Mircea Petean pentru taoism.

Haiku-ul lui Mircea Petean, chiar și în traducere, reflectă o atenție deosebită asupra detaliilor naturii și a relației omului cu aceasta. Astfel, autorul explorează spontaneitatea, trăirea în prezent și contemplarea liniștită a lumii exterioare, altfel elemente fundamentale ale taoismului. Petean consideră tristihul, dar nu numai, poesis-ul în sine, ca un „zbor pe deasupra tăcerii”, sugerând o conexiune profundă cu ideea taoistă de liniște interioară și reflecție. Aceasta apare ca o formă de explorare a adevărurilor lăuntrice, dincolo de convențiile sociale ori literare. Prin practicarea poeziei minimaliste, Petean adoptă o estetică care rezonează cu principiile taoiste ale simplității și esențializării. Acest stil poetic evită retorica excesivă, preferând să exprime idei mari prin imagini laconice, dar sugestive. În poezia sa, este ușor de sesizat o stare de veghe și atenție pentru tot ceea ce îl înconjoară, fără efort sau încordare, ci printr-o spontaneitate naturală. Acest mod de a percepe lumea este în concordanță cu principiile care promovează trăirea prezentului și armonia cu fluxul natural al vieții. Poetul explorează adesea rădăcinile culturale și spirituale, precum binecuvântările primite de la strămoși sau ceremoniile arhaice. Această reîntoarcere la esențe și mituri reflectă o căutare taoistă a echilibrului între trecut și prezent, între interior și exterior.

Natura are un rol preponderent în creația lui Petean, fiind descrisă într-un mod care sugerează o uniune profundă între om și mediul său. De exemplu, imagini precum „iarba răsună a împăcare” sau „plopii își scutură frunzișul aidoma unor steaguri de nuntă” ilustrează această conexiune armonioasă.

Tăcerea este văzută ca un spațiu al regenerării și al revelației poetice. În taoism, tăcerea este asociată cu vidul creativ, un loc unde se pot naște noi perspective și idei. Petean explorează acest concept subliniind liniștea ca sursă de inspirație.

Ideea renașterii și a continuității este prezentă în poezia sa, exprimând o viziune holistică asupra existenței. Căci taoismul reliefează interconectarea tuturor lucrurilor și fluxul constant al transformării, iar această filozofie se regăsește în modul în care Mircea Petean reflectă temele vieții și morții.

Mircea Petean este cunoscut pentru stilul său distinct și sensibilitatea sa profundă, care se reflectă în opera sa, impregnată de o sensibilitate taoistă, reflectată în modul său de a aborda iubirea, natura, tăcerea și timpul ca elemente fundamentale ale existenței poetice. Aceste influențe îi conferă poeziei sale o dimensiune profund meditativă și universalistă. Toate cele punctate mai sus, sunt  remarcabil redate în versiunea volumului transpus în germană de sensibilul traducător, poetul și editorul Christian William Schenk.

În germană se spune Chapeau! (rom. Jos pălăria!). Și nu pot încheia această notă de lectură, fără să adaug cuvântul final al traducătorului Christian W. Schenk                                                                        care spune cititorului german motivul apariției acestei cărți și convingerea traducătorului și în același timp a editorului, că lectura va oferi răsplata timpului dăruit lecturii: Mit „În zori” hat Mircea Petean ein poetisches Werk von bemerkenswerter Dichte, Tiefe und Komplexität geschaffen. Seine Haiku verbinden Naturbeobachtung mit philosophischer Reflexion, psychologischer Introspektion und sozialer Kritik. Die interkulturellen Bezüge, insbesondere zur japanischen und rumänischen Dichtung, machen dieses Werk zu einer gelungenen Brücke zwischen Ost und West. „În zori” (Im Morgengrauen) ist ein Buch, dasden Leser zur kontemplativen Muße einlädt – eineSeltenheit in unserer schnelllebigen Welt. (Cu „În zori”, Mircea Petean a creat o operă poetică de o densitate, profunzime și complexitate remarcabile. Haiku-urile sale îmbină observația naturii cu reflecția filosofică, introspecția psihologică și critica socială. Referințele interculturale, în special la poezia japoneză și cea românească, fac din această lucrare o punte reușită între Est și Vest. „În zori” este o carte care îl invită pe cititor la contemplație și meditație – o raritate în lumea noastră agitată.)

Iulian BOLDEA

Poetul față în față cu poezia

Mircea Petean este un cunoscut poet, prozator, publicist și editor. Cărțile de poeme publicate se disting printr-o anumită consecvență a viziunii, prin forța scriiturii și viabilitatea substanței ideatice, de la Un munte, o zi (1981), Cartea de la Jucu Nobil I, (1990), S-au produs modificări (1991), Călător de profesie (1992), Zi după zi (1993), Lasă-mi, Doamne, zăbava! (1995), Dincolo de marginea marginii (antologie de autor, 1996), la Ploi, zăpezi, felurite (1998), Cartea de la Jucu Nobil II (2000), Cartea de la Jucu Nobil I-II-III (2003;  ed. a doua, cu titlul Trilogia transilvană, 2018), Lovituri de nisip (2004), Poemele Anei (2007; ed. a doua 2019), Câmp minat(2009), Liniște redusă la tăcere (2011), Catedrala din auz. Poeme ligure (2012; ediția a doua adăugită 2014), Munți și zile (antologie de autor, 2012), Nerostitele. Noi poeme ligure (2018), Mai vorbim. Alte poeme ligure (2020), Balade(2021), Trilogia ligură (2022), O sută și una de poezii (2022). Radu G. Țeposu, în cartea sa Istoria tragică și grotescă a întunecatului deceniu literar nouă realizează, cum știm, o tipologie a vocilor postmodernismului poetic românesc, sistematizând forme și  modalități lirice importante. Criticul îl încadrează pe Mircea Petean în categoria „criticismul teatral și histrionic, comedia literaturii”, alături de Petru Romoșan și Daniel Corbu. În volumul lui Mircea Petean Câmp minat (2009) poetul pare să se afle „față în față cu sine însuși”, cu lumea și cu timpul în care trăiește, dar și într-o confruntare cu tradiția lirică ce presupune, poate, „o înfrângere/ a unei alte tentații/ aceea de a scotoci prin dosare cu materiale refolosibile/ bloc-notesuri agende caiete sinucigașe/ prin sertarele și sertărașele memoriei prin buzunare”. Reverberează în aceste poeme „spaima bucuriei”, tentația reflexivă de a pune sub semnul întrebării „programele artele poetice teoriile/ indicațiile și planurile din cuțite și pahară ale tale/ ori ale altora”, reprezentările ludice, ironice sau parodice reflectând un instinct postmodern de situare în spațiul unei poezii reflexive și autoreflexive, cu o conștiință vie a revoltei, solitudinii și dialogului implicit cu esențele nevăzute: „Singură singurătatea muntelui/ poate fi comparată cu propria singurătate/ dar – ce știi tu despre munte/ și – ce știi tu despre singurătate// deci nebunaticele fete de altădată/ azi umplu biblioteca județeană cu fum/ cu abureli și cu mirabila lor conversație/ dar – ce știi tu despre fete/ și – ce știi tu despre arta conversației// așadar ofensiva lirică a bulbucilor de munte/ s-a soldat cu câștigarea marelui premiu/ care contă dintr-un dispozitiv inutilizabil/ festivitatea va avea loc în aula Casei Ploii/ și în prezența unui trimis al Poemei însăși/ dar – ce știi tu despre bulbucii de munte/ și – ce știi tu despre Poema” (Poetul față în față cu sine însuși). Poemele din acest volum redau și reflexe mitice (Euridice) textualizate în spirit postmodern ca oglindire a sinelui în poem, în spirit ironic și autoironic, precum în O plimbare în infernul de-afară: „Întotdeauna ai știut să te oprești la timp/ și dacă imaginația ți-a slujit uneori de substitut al/ acțiunii iar alteori de frână de acțiune/ în clipele faste a fost o prelungire a acțiunii retezate/ brutal sau pur și simplu pierdute aidoma unei părți/ dintr-un braț sau dintr-un picior/ deși măcar o dată prudența nu ți-a folosit la nimic/ acțiunea a fost batjocorită de aventură/ te-ai oprit gâfâind pe marginea prăpastiei/ ai fi putu zace în abis nu s-a întîmplat asta/ ca norocul/ acum în schimb te plimbi în infernul de-afară strigând Euridice Euridice/ unde ai dispărut unde te ascunzi unde ești Euridice”.

Textul este tensionat uneori, relaxat alteori, predispus la exercițiile melancoliei, alteori grațios, cu doza necesară de livresc prin care fantezia și reflecția se întretaie într-un dialog tensionat al cotidianului cu transcendența: „nu voi scrie nimic/ dar mai știi tu scrie/ nu voi scrie nimic autocompătimitor/ precum pitorescul lăudător al pătrunjelului/ salatei mărarului verde/ care știa forța ca nimeni altul mâna semenilor/ cu dare de mână insinuând/ ba că-i uitat de Dumnezeu/ ba că-i copleșit de iubirea și admirația lor// nu tulbura somnul prafului/ nu zăbovi în pipă sub zăpezi/ nu-l tulburați pe durata siestei pe pianist// mă trezesc privind mut de uimire mișcările/ unei alcătuiri lucrată din șpan baligă și rumeguș/ cum se ferește/ cum umblă cu spatele înainte/ cum se pitește sub o imensă pălărie cu boruri largi/ geniul și forța ei sunt retragerea replierea –/ incendiază otrăvește pustiește totul în urma ta/ apoi – deodată – scăldată în ape cleioase/ pământ vâscos și mucilagii/ o vezi mișunând prin cele hrube și unghere/ iar atunci strig/ ieși/ și promit că nu voi mai folosi cuvinte ridicate la/ putere dacă tot n-a fost scris să trăiesc sub radical”. Textualismul și deriziunea, autoreflexivitatea și ironia se regăsesc și în volumul Catedrala din auz (2012), cu o mai  nuanțată atenție asupra peisajului, perceput în cheie nostalgic-confesivă, fără ostentație, prin fixarea în scris a ecourilor amintirii („scriu de câteva ceasuri/ scriu de câteva zile/ scriu de câțiva ani/ dar adevărul e că scriu de mai bine de-o jumătate de secol”.) Se întrevede aici o ambianță bucolică, în care seninătatea și emoția rememorărilor se îmbină în trei secvențe importante (Neața, Seara bună și Poemele Anei), cu impact diferit: așteptarea („visez la destinul corăbierului care musai c-am fost într-o viață anterioară”), refacerea traseelor ce revelează labirintul interiorității („pe văile și înălțimile minții”, „pe aleile însorite ale minții”), sentimentul abandonării „voluptății scrisului” și al regăsirii „voluptății rostirii” („pe măsură ce/ pierdui din voluptatea scrisului/ dobândii voluptatea rostirii”.) Spațiul liric desemnează o anumită neutralitate a viziunii, neimplicate afectiv, cadrul și ambianța fiind dominate de alb, de tăcere și zăpadă („albul tăcerii”, „zăpada albastră”, „biserica ninsă”, de o revelare intensă a bucuriei de a fi („Lasă-mi Doamne puterea de-a mă bucura” sau „bucură-te suflete bucură-te”), revelatorie fiind o imagine de pură plasticitate auditivă („catedrala din auz”), prin care se relevă nevoia contemplației adâncului și a înaltului de dincolo de marginile firii. Pe de altă parte, sunt recurente aluziile livrești și ironice („tânărul filosof balada pe străzile urbei la braț/ cu superba estetică”) sau exercițiile ludice în spirit textualist („sub presiune fierb textele/ ca laptele supele ori ciorbele”). Universul cotidian este  simbolizat prin siluete insolite: Nicanor este cunoscut ca „ultimul om/ expert în nostalgie”, o tânără „mărșăluiește singuratică”, ea părând „întruchiparea perfectă a oboselii de a trăi” în timp ce un individ „surprins în ușa balconului de vizavi (…) se uită la mine/ de după perdea/ cum scriu despre un ins care se uită la mine/ când scriu”. Călătoria este un topos predilect, exprimând nevoia de spațiu, eliberarea de limite și de zăgazuri, în versuri sonore, armonioase, legitimate de reverii melancolice și de solemnități grațioase („căderile mele-n abis au devenit – zice estetul – / fastuoase călătorii în cer încetul cu încetul// iar de când femeia zilelor și nopților/ mele m-a părăsit caut preajma drepților//…la început de drum viva la vida/ la sfârșit de drum sortida sordida”). O sută și una de poezii (2022) este antologia reprezentativă a poetului. Titlurile celor șase capitole relevă treptele și configurările viziunii (Elegii, balade, ode și proverbe; Rostiri, nerostite, tăceri; Lovituri pe nisip, haiku, ziceri, poeme taoiste;  Antimetafizice; Pur și simplu poeme; Poemele Anei). Baladele se concentrează asupra călătoriei ca inițiere a sinelui și ca revelare a lumii, trăirile fiind transcrise în dinamică simbolică, fantezist-spectaculară: „Trăia într-o grotă/ scobită într-o stâncă în munți/ la marginea unui oraș/ din marginea unei țări/ de la marginea lumii/ dincolo de marginea marginii (…) se credea că-i însemnat/ dar stigmatele sale nimeni nu le văzuse” (Inocentul).

„Călător de profesie”, Mircea Petean privește poezia ca posibilitate de restaurare a unor imagini, scene și tablouri care adastă în amintire, expuse pe pânza poemului cu înfiorată emoție a regăsirii identității, în care tutelară e imaginea mitic-simbolică a Transilvaniei: „Jucu Nobil nu e Jucu de Mijloc/ Jucu Nobil e Transilvania/ Transilvania din cap nu e una cu Transilvania de pe hartă/ Transilvania din cap e Marginea/ Marginea nu e margine/ Marginea e marginea marginii// Așadar, Jucu Nobil e marginea marginii/ iar noi și-ai noștri ne-am mutat cu tot calabalâcul dincolo/ de marginea marginii/ în cerul trecutului care-i/ Loc al frumosului – bucurie pură”. Aflat față în față cu sine însuși și cu poezia, Mircea Petean este un poet autentic, grav și sensibil, de rară noblețe a gândului și emoției.

[Vatra, nr. 7-8/2025, pp. 141-159]