În acest poem pe care ți-l dedic

tu nu apari deloc.

Apare doar numele tău.

Numele tău ia în acest poem forma unui avion

care zboară la o altitudine de treisprezece mii de metri

peste Grădina Botanică din Cluj.

Este un avion mic și argintiu,

dar la o astfel de înălțime toate avioanele

sunt mici și argintii.

Și tocmai deasupra Grădinii Botanice din Cluj

fereastra, adică hubloul din dreptul meu

țăndări se face și

numele tău se depresurizează.

Iar eu sunt smuls din scaun și sorbit în atmosferă.

Vai mie, eu în spărtura din numele tău

Abia mă mai țin cu mâinile de marginile ferestrei,

cu mâna stângă de o vocală,

cu mâna dreaptă de o vocală.

Acum cad.

Iar în spatele meu aud cum toate hublourile numelui tău

țăndări se fac și zeci de iubiți ai tăi se văicăresc

și de abia se mai țin

de marginile ferestrei,

cu mâna stângă de o vocală,

cu mâna dreaptă de o vocală.

Acum, sorbiți în atmosferă, cad și ei.

Și plutim legați de parașutele noastre albastre,

galbene, violete, portocalii, roșii…

ca un roi de fluturi uriași și în toate culorile

peste verdele copacilor

din Grădina Botanică din Cluj.

Acum, dacă te uiți mai atentă în poemul meu,

vezi cum parașuta mea roșie alunecă pe lângă

turnul de apă din Grădina Botanică și cum cad eu

pe acoperișul de sticlă al unei sere și auzi

cum acoperișul de sticlă se face țăndări

iar eu ca un future mare încep să polenizez florile de lotus

ce cresc în lacul mic și verde din seră și poți auzi

cum gem florile din zeci de rondouri din Grădina Botanică.

Căci zecile de iubiți ai tăi

 ca niște fluturi mari și colorați

le polenizează.

Iar numele tău, fără călători în el,

Zboară mai departe până se lasă lin

pe spatele unei ciocârlii

(căci în zbor un avion e atât de ușor încît un copil

Îl poate ridica cu un deget, darmite o ciocârlie)

și ciocârlia coboară și îl lasă într-o poieniță

din pădurea Făget,

cu toate hublourile dintre litere sparte,

îl lasă să se umple de furnici

și de singurătate.

[Vatra, nr. 3-4/2026, p. 11]