Timpul rememorării este cel care domină covârșitor poeziile cuprinse de Emanuela Ignățoiu-Sora în noul ei volum, intitulat Și noi dansam în plase de lumină și ace^*. Faptul trimite automat la biografism. E o expectanță ce se conturează firesc chiar odată cu lectura poemului de deschidere: „În al patruzecilea an al vieții mele/ am plecat în America./ Deșertul ni se întindea la picioare/ ca o felină de munte/ În drumul nostru trecuserăm pe lângă cartiere arse de soare/ piscine golite, pereți rămași în picioare obiecte răpuse/ ca după o explozie nucleară// tinerețea în urmă, pajiști netede, strălucitoare/ imaculat era cuvântul pe care îl căutam/ fața de masă pe care o întindeam duminica, la prânz,/ dar acum eram în America/ mașinile zbârnâiau pe lângă noi:/ Ford Mustang, Chevrolet Corvette, Plymouth Barracuda/ trebuia să tragem aer în piept, să ne facem curaj/ prezentul în față/ deșertul ca o cuvertură”.

Pe de o parte, se regăsește aici contrastul puternic dintre proiecția Americii idealizate livresc, mirajul construit minuțios de era hollywoodiană, care a făcut din America un obiectiv de călătorie esențial, și realitatea întâlnită la fața locului, ce seamănă mai degrabă cu ceea ce rămâne după exploziile nucleare. Pe de alta, putem vorbi și de o discrepanță similară între stările sufletești asociate felului idealist de a vedea lumea în tinerețe și cele asociate vârstei 40+. Tema crizei trecerii în etapa 40+ este recurentă și se asociază în destule poezii reprezentării unei Americi fără noimă, haotice, entropice, uneia parcă postapocaliptice, puse în antiteză cu copilăria bucolică, în care stăruie amintiri cât se poate de pozitive și de duioase: mama, satul, belșugul, optimismul.

Totuși, oricât ar fi deziluzia de profundă, angoasa nu e lăsată să-și facă de cap nici în primele poezii, nici în restul volumului aflat acum în discuție. O undă umoristică ori o reverberație (auto)ironică atenuează șocul. Deviza esențială e Keep going! Spre ea bate și faptul că dintre formele trecutului e folosit cu destul de mare insistență cât să atragă atenția imperfectul. Timpul acțiunilor aflate în desfășurare, încă neîncheiate, astfel încât li se simt încă vibrațiile în momentul referirii la ele, e preferat de copii atunci când „ își fac filme”, își imaginează scenarii în care ei au fost și par a fi încă puternic implicați. Iar acestea sunt – cum altfel? – mereu pozitive, compensând o realitate care, oricât de bună ar fi, nu e totuși ideală. Similar, biografismul Emanuelei Ignățoiu-Sora este temperat de proiecții ale imaginativului. Una dintre acestea e Fantezia cu Ferlinghetti, în care e afirmată aderența față de o poetică a progresismului, termen care include activismul sau angajamentul social, exprimarea cu sinceritate, fără ipocrizia întreținută de conformism, afirmarea spiritului rebel ca formă de investigare critică a regulilor scrise și a cutumelor societății, precum și, în definitiv, a haloului ideologic care le generează și întreține. Mai mereu, poemele lasă să se întrezărească o doză de optimism.

Firesc pentru un moment al bilanțului, cum e schimbarea prefixului ce anunță îndreptarea cu pași mari și repezi către a doua tinerețe, momentele meditative nu au cum lipsi. De pildă, Valentine’s Day constituie un prilej de meditație asupra felului în care se metamorfozează iubirea prin trecerea la o altă vârstă. Pentru tânăr, iubirea înseamnă fluturi în corp, mireasmă și promisiune edenică, pentru maturul copleșit de urgențe, coabitarea în intimitatea casnică: „ne petrecem ziua în pat/ fiecare cu propriul laptop, fiecare în propria cușcă de muncă și visare/ muncim: rapoarte, fișe de disciplină, ne scoatem capul din peștera de plastic, schimbăm impresii ne plângem de studenții care plagiază, de cum nu mai e nimic cum a fost,/ cum era pe vremea noastră/ Vremea noastră – tărâmul interzis din tinerețe- fără-bătrânețe-și-viață-fără-de-moarte/ până la urmă ce i-am putea spune puștoaicei care a îmbrățișat strâns un băiat, într-o noapte de petrecere/ fluturii din corp, mirosul de salcâm,/ viitorul de aur”.

Momentul de trecere face ochiul atent și la mărturia corporală a înaintării în viață. În corp e scrisă istoria personală și, deopotrivă, a lumii în care individul ființează, la fel cum în cercurile unui trunchi de copac sunt scrise anii ființei biologice și trăsături ale perioadei geologice. Corpul e harta traumelor psihice, cum sunt cele declanșate de singurătate sau de suferința ori dispariția celor dragi. Cu cât mai intensă iubirea, pe atât de sfâșietoare pierderea. Urmele somatice ale durerilor emoționale nu pot fi șterse, însă o ameliorare e totuși posibilă tot prin relație, fie prin destăinuire poetică, fie prin împărtășirea reciprocă a iubirii în cadrul cuplului: „te-aș învăța noile puncte de durere/ te-aș duce pe corpul meu ca pe-o hartă/ aici sunt sărbătorile când n-ai pentru cine face/ bradul/ aici primăvara/ ziua când o fiică îi dăruiește zambile unei alte mame/ zâmbetul acelei mame/ neputința, furia ta,/ plânsetul, insomnia/ acest nou limbaj al iubirii.”

Relația e așadar un termen cheie al ecuației estetice aflate în interstițiile minivolumului, fapt pe care l-a observat și Sorina Rândașu, în recenzia sa din „Familia” (Criza declanșează luciditatea, 9 ianuarie 2026). Însumate, interacțiunile cu cei din jur, fie din cercul restrâns, cel domestic (de exemplu, mama, bunica, tatăl, nepoata, partenerul de viață), fie din cel larg, social, sunt experiențele care construiesc ceea ce este entitatea spirituală care se exprimă liric în Și noi dansam în plase de lumină și ace. Vorbind despre sine și, în multe din adresările la persoana a doua, cu sine, vocea lirică din poeme e și o purtătoare de cuvânt a celorlalți. De aici cred că vine și asumarea unei mize sociale, făcută mai vizibilă mai ales în poemele dinspre final.

În fond, piesele lirice din acest volum sunt ivite din contemplarea destinul individual și al societății. E o contemplație atentă la suferință, dar fără accentele lamentației, fapt exprimat convingător de versul care a devenit și titlul volumului, preluat din poezia intitulată sugestiv Cântec la maturitate. Matura care a traversat limita de 40 de ani e empatică, plină de compasiune, dar și de un optimism pascalian: „o să fie bine/ vom visa în continuare/ la mări îndepărtate/ ne vom lăsa cufundați în/ corpuri marine, mitizate,/ pe tot cuprinsul lumii/ le vom explora: Bora-Bora, Palau, Yamamoto// din ce în ce mai îndepărtate, din ce în ce mai/ exotizate/ le vom pune coordonate geografice/ latitudinea longitudinea în telefoane, agende, hărți laminate/ sau, ca pe vremuri, în clasoare// Ne vom simți mari, adulți, realizați/ și, din când în când, vom fi iar copii/ trupușoare suspendate în aer,/ peste care viața aruncă năvoade/ iar noi vom dansa în plase de lumină & ace/ ne vom strădui o vreme să le străpungem/ să ne desferecăm de ele”.

În Și noi dansam în plase de lumină și ace își cântă destinul o poetă matură.

_______________

^* Apărut la Alba Iulia: Editura OMG, 2025.

[Vatra, nr. 3-4/2026, pp. 45-46]