Sanda Cordoș

Mircea Cărtărescu, acest „căutător pe cont propriu”

Sigur că, în termenii propuși de către dvs., „s-a modificat poziția lui Cărtărescu în canonul critic românesc”; cu o observație elementară, la îndemâna oricui, una este „canonizare/a/ timpurie” (tot în expresia dvs.) a unui reprezentant excepțional al tinerei generații și cu totul alta evaluarea unui scriitor septuagenar (chiar dacă nucleul fundamental al creativității sale rămâne cel de puer aeternus), a cărui bibliografie e mult mai vastă și care, explicit, în câteva momente ale parcursului său, s-a despărțit de tânărul de altă dată și spre care, în răstimpuri, trimite gânduri nostalgice.  E adevărat că e în discuție un tip de scriitor cu un univers unitar, fără rupturi sau zgâlțâituri creative (deși survin, de-a lungul existenței, îndoieli și chiar stări critice) și la care diferențele apar în dinamica omogenă și inevitabilă a traseului său. Deja în volumul de debut (și în volumele de poezie care îi vor urma) sunt prezente viziunea, temele și centrele sale de interes, care, în timp, vor fi colorate, adâncite, dezvoltate diferențiat.

În anii ʼ80, Mircea Cărtărescu (ca destui dintre congenerii săi) a fost un reprezentant activ (militant) al postmodernismului, cu motivații și manifestări specifice acelui ultim deceniu al unui regim totalitar (am încercat să stabilesc raportul scriitorului cu postmodernismul într-un studiu anterior). După ieșirea din socialism și din propria tinerețe, acesta a devenit, încă din anii ʼ90, un „căutător pe cont propriu”, ca definiție posibilă a maturității creatoare (expresie avansată și explicată în primul volum al Jurnalului). Treptat, scriitorul se îndepărtează de postmodernism și se apropie mai mult de manierism; cu alte cuvinte, trece de la actualitatea istorică la categoria tipologică. Astfel, într-o conferință, urmată de dezbateri, susținută la Centrul Phantasma în februarie 2006 (transcrisă și publicată în revista „Steaua”, nr. 7-8, 2006), el afirmă: „După gustul meu personal, tot ce s-a făcut bun în literatura europeană are o dimensiune manieristă, care constă în împingerea realismului până la limita unde nu mai are nici o legătură cu realitatea”.

Această afirmație este, din punctul meu de vedere, foarte prețioasă pentru că exprimă tipul de creativitate propriu lui Mircea Cărtărescu: „împingerea realismului până la limita unde nu mai are nici o legătură cu realitatea”. Într-o literatură (cea română, firește) aflată sub comandamentul  efectului de real (având, în această privință, realizări remarcabile – dar acesta e un alt subiect), Mircea Cărtărescu este un scriitor vizionar. Doar că vizionarismul său nu e o modalitate de evaziune în lumi complet fantaste, ci o modalitate disperată și curajoasă de a investiga zonele enigmatice ale realității. Într-un fel, demersul creativ al scriitorului se poate așeza sub propoziția celebră a lui G. Apollinaire: „Când omul a vrut să imite mersul, a inventat roata care nu seamănă deloc cu un picior”. Un număr impresionant de cititori s-au regăsit, într-un fel unic și intim, în Gregor Samsa, celebrul personaj al lui Kafka, sau în universurile atât de stranii create de Gabriel Garcia Marquez, ca să mă refer doar la doi scriitori majori la care consider că întâlnim același tip de creativitate, care aduc, prin scrisul lor, imagini esențiale despre om. Incontestabil personale (și, prin aceasta, reale), fără a fi realiste. În textele lui Mircea Cărtărescu sunt multe oglinzi (și destule oglindiri); nici una, însă, nu e purtată de-a lungul drumului, ci este folosită pentru intrarea în arheologii subterane, în spații apropiate, dar atât de enigmatice, greu inteligibile și ilizibile (acele „penumbre groase” ori „alunecări ale realității în vis și-n halucinație”, cu expresii din Travesti). Este, de altfel, scriitorul care lucrează cu cele mai variate registre, de la infrafizic la metafizic, pe care, uneori, le îmbină: grație, inocență, cruzime, violență, grotesc, monstruos, angelic, suavitate, demonic, abisalitate, înalt etc. De asemenea, cred că merită semnalat faptul că are capacitatea rară de a lucra  cu clișee literare (într-o formă de autoprovocare) pe care le resemantizează și, grație unei imaginații excepționale, le aduce la o nouă strălucire.

O mare parte a scrierilor sale constituie o tulburătoare arheologie a eului („cuvântul cel mai enigmatic din lume: eu”, „cuvântul ultim, fruct al oglinzilor: eu”, Orbitor. Corpul), o regresie  și o scufundare, scrisul fiind totodată „vivisecția-nspăimântătoare a minții asupra ei înseși, cu speranța nebunească de a se-nțelege în întregime” (expresie din același loc). O altă temă majoră (tratată într-o manieră cu totul proprie, asupra particularităților sale nefiind, însă,  momentul să mă opresc) este înaltul, dumnezeirea. Un personaj tot din Orbitor  crede că „o carte n-avea de ce să fie un aparat de visat frumos, ea nu se justifica decât ca săgeată îndreptată spre mântuire.”, adică, tot în expresia sa, cărțile trebuie să fie Evanghelii.

Ceea ce nu înseamnă (cum se consideră, în opinia mea, nepotrivit) că lui Cărtărescu i-ar lipsi atenția pentru social și istorie, acestea fiind prezente în toată opera lui din tinerețe până azi, doar că sunt scrise în maniera lui creatoare specifică (vizionarismul). Am să dau un singur exemplu (las la o parte publicistica sa, alegând un exemplu din ficțiune). În volumul al treilea al Orbitorului, scriitorul antrenează tema revoluției din 1989. Se pleacă de la cotidian, de la notații în cod realist, și se ajunge la o tratare puternică, alegorică (vizionară). Revoluția este concepută antropologic (personificată) la intersecția dintre celebrul tablou al pașoptistului Daniel Rosenthal, România revoluționară, și imaginea feminină monstruos deformantă (dar iconică) a regizorului Federico Fellini, ca fiind „o fată de zece metri înălțime, cu sânii goi vădindu-se prin ia cusută cu arnici peste care atârnă o salbă de ducați austrieci și cu șoldurile cuprinse într-o catrință de borangic cu fota în față și în spate”. „Înaltă până la etajul trei al clădirilor”, aceasta are rolul de a îmbărbăta „cetățenii pe calea istoriei glorioase a neamului”. Un capitol din carte este consacrat scenariului degradat (în evident registru grotesc) al acestei istorii: aici, atât capii revoluției  și noii conducători (salvatorii) ai patriei, cât și Revoluția („Fata-cu-picioare-lungi”) sunt arătați ca lucrători ai Circului. După un chiolhan triumfător de după uciderea lui Ceaușescu și a soției sale, cei dintâi  o violează pe cea din urmă. Adormită, aceasta nu simte asaltul lubric al bărbaților, astfel încât violul se transformă într-o profanare; imaginea păstrează, însă, sensul degradat, incomplet și imposibil al revoluției (schimbării) de la 1989.

În ceea ce privește receptarea lui Mircea Cărtărescu, nu am suficiente date încât să pot afirma dacă e „mai apreciat în mediul internațional decât în România”. Înclin să cred că nu. Doar că premiile (ca alte feluri de recunoașteri) pe care le primește în afară sunt mai prestigioase decât cele obținute (sau pe care le-ar putea obține) în țară. Și mai sonore, firește. Consider că are un public devotat (și fascinat) și în țară, unde rezonanța scriitorului nu funcționează doar într-un mediu literar, ci într-unul mult mai larg, comunitar. În plus, aș semnala că, deși lipsesc cărțile care să-i fie consacrate în imediata actualitate (dar face și a făcut obiectul unor articole și studii critice pătrunzătoare), este prezent în manuale (în ce mă privește, l-aș vrea fixat în programele școlare, inclusiv în cele liceale, dat fiind că scrisul său are un mare potențial formativ, de la Enciclopedia zmeilor, trecând neapărat prin Travesti  și ajungând la Theodoros). Nu este, de altfel, singurul paradox pe care îl cunoaște scrisul lui Mircea Cărtărescu. Aș semnala doar (întrucât îmi pare paradigmatic) că, deși are reputația unui scriitor dificil, solipsist, el este, totodată, un scriitor popular. E un scriitor care, în textele sale, stă adesea cu spatele întors spre ceilalți, dar care, când iese fizic în lume, e aclamat și aplaudat  aproape ca un cântăreț rock. Deși l-am văzut și audiat foarte rar, atât cât am făcut-o, mi-a lăsat impresia unui vorbitor ale cărui  cuvinte au forță (pe lângă substanță), au puterea de a câștiga (seduce) publicul dintr-o sală. Cu toate că este un scriitor retras, nu e un retractil și nicidecum un sociofob. Iese rar, probabil la evenimente foarte bine alese, dar iese mereu cu folos pentru auditoriul lui (nu doar pentru cititori). În ceea ce privește influența lui între tinerii scriitori, aș spune că e mai curând una catalitică, decât mimetică (în termenii lui Lucian Blaga). Emulii lui nu sunt epigoni și, de aceea, sunt mai greu de identificat. În sfârșit, mă opresc la ultima întrebare pe care o adresați: dacă succesul internațional al lui Mircea Cărtărescu ar putea atrage atenția asupra literaturii române? Aș folosi, în locul metaforei „ferestrei” propuse de dvs., pe cea a locomotivei.  Sper ca literatura lui Cărtărescu să fie locomotiva care să tragă trenul literaturii române în gările planetei. Acest scriitor are forța de a preschimba trenul în rachetă, avion sau vapor, purtându-l peste țări, mări și oceane. Iar trenul literaturii române este unul special, cu „vagoane” atât de diferite, ar merita această șansă.

*

Adrian G. Romila

Autohton și universal

Mircea Cărtărescu este epifenomenul unei universalizări literare visate. E reprezentantul excepțional al unei literaturi mici (o literatură din Europa de Est) care, după liberalizarea subită din 1990, a vrut să iasă din propria limbă, din propriile inerții ideologice și din propria estetică anxioasă. Ar fi avut cu ce s-o facă și să se prezinte lumii onorabil, era în multe privințe sincronă cu omoloagele ei occidentale, mai ales datorită generației ʼ80. Nu autorii buni îi lipseau, nu i-au lipsit nici mai târziu. Dar Mircea Cărtărescu a fost printre puținii scriitori români care, consecvent cu ritmul scrisului și al publicatului, a venit dinspre anii ultimului deceniu ceaușist, s-a desprins repede de generația sa (după ce i-a conturat un profil teoretic prin Postmodernismul românesc) și a reușit să pluseze „în afară” peste toate așteptările. Cu rezultate mulțumitoare, l-au urmat și alții în ultimii aproximativ douăzeci de ani, astfel încât astăzi prezențele autorilor români la târgurile internaționale de carte și pe listele traducătorilor nu mai sunt chiar o raritate. Desigur, e loc și de mai mult, dar promovarea și programele de susținere sunt mai degrabă treaba politicii, nu a literaturii, și asta se poate vedea comparând ce s-a-ntâmplat cu autorii la noi cu ce s-a-ntâmplat cu cei din alte literaturi est-europene care au avut aproape același start, după 1990.

Debutând cu poezie în 1980, după o licență premonitorie despre proza onirică eminesciană, „lunedistul” Cărtărescu a devenit treptat „independent” și s-a singularizat, ca autor, căpătând o voce literară distinctă. A cotit-o cu predilecție spre epic după încă vreo câteva antologii lirice și mai ales după greu încadrabila Levantul (1990) – o originală istorie a limbii române prin aventura autoscopică a genului literar, trecută prin versuri și scene de teatru de la medievali, Conachi și pașoptism până la modernitate. Odată cu Nostalgia (1993, reluare upgrade a unui mai vechi volum, Visul) și cu trilogia Orbitor (1996, 2002, 2007), autorul a de-realizat, a re-realizat și a re-mitizat în proză (povestiri și romane – numai despre ele va fi vorba aici) cam tot ce-a ținut de dimensiunile sale fizice și metafizice: părinții, copilăria, adolescența, școala, geografia și istoria Bucureștiului, distopia comunismului, actul scrisului, obsesiile psihice și literare, imaginarul bizantin-balcanic, auctorialitatea. Cu o prezență publică selectivă, Cărtărescu a rămas un autor român de canon, intrând în manuale, fascinând generații de cititori și mesmerizându-și criticii. Dar a devenit, cu timpul – tradus, citit, apreciat și premiat exponențial dincolo de granițele natale – cel mai cunoscut autor român de pe mapamond, din Europa până-n cele două Americi. Iminentă și ajunsă repetat pe pragul finalizării, nobelizarea sa aproape că nu mai are nicio relevanță pentru cititori, pentru editori și pentru marile jurii. Nu cred că exagerez dacă afirm că Mircea Cărtărescu e azi un brand de țară, pe cât de exportabil și deja internaționalizat, pe-atât de românesc, cumva, în esența lui. Și acesta e marele paradox legat de el. Cerebral și intens trăirist în același timp, povestaș feroce și poetic în mai tot ce scrie și spune, Cărtărescu e un campion al materialității livrești, al metaliteraturii, al autoreferențialității și al experimentului introspectiv, dar e campionul unei literaturi surprinzătoare și ubicuu vandabile. El abordează, în felul său captivant, teme majore ale literaturii de pretutindeni: divinitatea, salvarea, iubirea, viața, moartea, timpul, călătoria, lumile interioare, visele, metamorfozele existențiale, pulsiunile conștiente și inconștiente, corporalitatea, androginia, sexualitatea, marile cărți, marile mituri. Dar simultan, Cărtărescu e autohton până-n măduva oaselor, cu o arborescență a frazării în limba română oricând recognoscibilă în substanța, densitatea, noblețea, bogăția, ritmul și visceralitatea ei. Privită în ansamblu, întreaga sa literatură epică (cu tot cu jurnale, care literaturizează instantaneu orice biografem) a devenit o imensă rețea intertextuală de miteme personale deschise, adesea intraductibilă în integralitatea ei, însă oricând capabilă de un „compromis” lingvistic pentru a fi înțeleasă în alte limbi. Se-ntâmplă asta constant cu tot ce publică el, cu asupra de măsură, făcând dintr-un autor ireductibil la șabloane și nu tocmai ușor de asimilat acasă unul dintre cei mai vizionari, mai prolifici, mai puternici și mai apreciați scriitori din lume.

Dacă am încerca să explicăm această extraordinară mobilitate poetică, acest admirabil parcurs profesional dedicat, această co-apartenență culturală nu prea specifică autohtonilor, această versatilitate estetică cu efectele unei aripi de fluture ce declanșează la antipozi uragane succesive (fluturele e una dintre metaforele cărtăresciene predilecte), poate ne-ar ajuta ceea ce însuși autorul spune despre paradigma literară al cărei exponent a fost. În Postmodernismul românesc el definește mișcarea din care s-a revendicat drept un apogeu al non-resemnării, al neliniștii și al responsabilității tuturor alegerilor umane, în condițiile expansiunii oricăror pluralisme posibile. Postmodernismul a permis, în opinia lui, apropierea maximă de idealul unei lumi în care „se poate trăi”, având la dispoziție arhiva bunelor și relelor din trecut, pe care o putem admira, contesta, contempla sau asimila cu folos. „Dezlipirea de realitate (și chiar irealizarea ei – s.a.), perspectivismul valorilor, sfârșitul istoriei ca progres triumfal al umanității spre un ideal uman sau altul și mai ales pluralismul sunt noile premise pe care poate fi structurată personalitatea umană (op.cit., 1999, Humanitas, București, p.59). Cu ochii îndreptați intens spre viitor, modernul târziu nu trebuie să uite că „nimeni nu se desparte de trecut râzând, ci sângerând” (idem, p. 61). Eliberat de obsesia sensurilor ultime și a căutării adevărului unic, postmodernul „pornește de la acceptarea lumii ca poveste (s.a.), ca realitate «slabă», des-fondată, pe care un eu la fel de iluzoriu o poate explora în toate direcțiile, cu voluptate senzorială, ca pe o epidermă nesfârșită” (idem, p.65). Despre această hedonistă „explorare în toate direcțiile”, cu laxitatea unei ontologii slabe, pe harta unor continente metaforice concentrice și prin mecanismul de fractal al unei narațiuni labirintice vorbește inclusiv bijuteria epică Theodoros (2022), cel mai recent și mai masiv roman al lui Mircea Cărtărescu.

Ca pasionat cititor de proză, mă voi referi în continuare aplicat doar la trei dintre textele cărtăresciene care m-au fascinat, între toate celelalte ale lui care, fiecare la timpul ei, mi-au arătat un mare prozator. Travesti, Fata de la marginea vieții și Solenoid au fost trei cărți care au lăsat urme în biografia mea de cititor sagace al literaturii române actuale și, implicit, în cea de scriitor.

Travesti – scrisul ca terapie

Între scurtele „fugi” ale lui Culianu, publicate fulgurant prin reviste ieșene înainte de exilul său definitiv (1972), și consistentul Muzici și faze al lui Ovidiu Verdeș (2000), n-a existat în literatura noastră vreun manifest literar al tinerilor beat, în plină explozie și la noi în anii ’70-’80 ai secolului trecut. Miza romanului cărtărescian depășește cu mult simpla goană a adolescenților post-moderni pe drumul tuturor libertăților posibile, secondați de misterele filozofiei indiene și de zdrăngănitul chitarelor hippy, drastic supravegheate de un regim care le asimila dușmănos cu occidentalismul decadent.

Travesti (1994)e un roman cu multiple etaje hermeneutice, prins în rețeaua complicată a imaginarului prozastic cărtărescian, ce reia și amplifică în cercuri concentrice teme și simboluri de la o vârstă auctorială la alta. Obsesiile tematice ale povestirilor din Nostalgia trec, într-o formă mult mai elaborată, în Travesti și-n romanele de mai târziu, în Orbitor, în Solenoid, în Theodoros și-n jurnale, alcătuind un hiper-text unde e greu să mai decelezi ce e biografic sau ficțional, real sau fantastic, conștient sau subconștient. Ca-n logica multora dintre lumile narative construite de prozele lui, „totul” are legătură cu „totul”, „totul” trimite la „totul”, „orice” se poate transforma în „orice”.

Travesti își are precedentul în proza Gemenii din volumul de povestiri amintit puțin mai sus. Transferul de identitate dintre Andrei și Gina (nume alese cu intenția unei simbolizări extreme: andro-gina), proiectat ca punct central în nuvelă, trece în roman într-o formă aproape echivalentă: lupta între pulsiunile masculine și feminine ale aceluiași erou, Victor (iarăși un nume semnificativ). Numai că ambiguitatea  sexuală a personajului se concretizează într-o criză psihică, declanșată de vestea că potențialul amant – Lulu, un fost coleg de liceu care-i bântuia visele travestit în femeie, așa cum fusese văzut la carnaval, într-o tabără școlară – murise, călcat de tramvai, și e corelată cu o altă obsesie a tânărului: visul de-a deveni scriitor. „Marea Carte” ar urma să producă vindecarea. Terapia scrisului se desfășoară într-un cadru montan retras, la cabana Cumpătu, ales ca „ramă” a povestirii, devenită rememorare psihedelică a unei adolescențe tulburate. Celelalte trasee hermeneutice ale romanului pornesc din acestea, ramificând un câmp de semnificații ce se întretaie mereu, așa cum se întretaie alternativ și nucleele narațiunii.

E, mai întâi, viața teribilistă a liceenilor, cu „aplicație” pe evenimentele din tabăra  organizată la conacul de la Budila. Totul se desfășoară între kitsch-ul adolescentin și scuzabila frivolitate revoltată: zdrăngănitul la chitarele pline de inscripții și abțibilduri, schimbul de discuri și casete cu trupele de rock preferate, glumele vulgare, plimbările nocturne, febra cuplării și a împerecherii rapide, revelațiile naturii sălbatice, figurile insolite ale unora, banalitatea și conformismul imbecilizant al profesorilor. Scenele culminează cu balul mascat din ultima seară, veritabilă valpurgie hippy, asezonată cu indianisme, marijuana și muzică rock, „colorând în tonuri aprinse tembelismul minunat al tinereții” („Cui îi păsa de UTC, de televizor sau de ziare? Cine făcea cel mai mic efort să-nțeleagă lumea în care trăia? Magnetofonul, ceaiurile, discurile jerpelite, revistele porno erau realitatea”).

Apoi, legat direct de primul nucleu narativ, e cel al luptei acerbe împotriva terorii sexuale, respectând un fel de asceză laică, ce are drept scop conservarea energiilor pentru „Marea Carte”. Prinși în mișcarea browniană a impulsurilor erotice tipice vârstei, ceilalți pur și simplu nu realizează că „pătrunzând femeia pe care o iubești, ratezi de fapt Marea Pătrundere” și „că vulva nu este adevărata intrare și vaginul nu e adevăratul tunel”. Pentru Victor nu există decât un singur viitor: „o mansardă cu un scaun, o masă și un pat unde aveam să putrezesc toată viața – scurtă, de cel mult patruzeci de ani – scriind un roman nesfârșit și ilizibil, pe care-l vor găsi după moartea mea, lângă mine, puțind a cadavru, dar în care ar fi fost Totul, tot adevărul despre existență și inexistență, despre întreaga lume cu toate detaliile ei și cu sensul ei hidos”. O carte cât un univers, poate chiar universul însuși, acesta e marele vis al adolescentului lui Cărtărescu. El ordonează existența haotică a personajului și dă un sens spiritual elanurilor teribiliste și mult prea „fizice” ale vârstei înaripate.

Dar sexualitatea și toate celelalte exuberanțe par a nu avea doar alternativa Marii Cărți. Până la ea, pregătind-o, mai există o aventură în care eroul se avântă cu voluptatea unui reputat explorator: scufundarea în sine, în căutarea androginiei originare, vinovată, probabil, de acest coșmar al feminității sălășluite într-un trup masculin. Nu altceva înseamnă mulțimea de camere și de vise pe care le străbate personajul, într-o înlănțuire infernală de spații reale și imaginare dispuse unul după altul și unul într-altul, dincolo de banalele ziduri ale conacului de la Budila; nu altceva înseamnă privirea pe care naratorul bolnav o aruncă chipului său dublat de oglinda din cabana Cumpătu, atât de asemănător cu al lui Lulu, travestit; nu altceva înseamnă dureroasa participare virtuală la actul amoros care se desfășoară sub camera sa, pe culmile căruia se aude strigat (pe vecin îl cheamă, într-o coincidență semnificativă, tot Victor); în sfârșit, nu altceva înseamnă revenirea fantasmei cu chipul surorii sale (care se va dovedi inexistentă – doar el însuși, îmbrăcat de mama în fetiță), căutând să-l zgârie cu filmele foto puse pe fiecare deget al mâinii. Căci adevărata ieșire asta e, ființa totală, androginul, monstrul, reunind în sine dihotomiile altfel ireconciliabile ale sexualității și vindecându-le, o dată pentru totdeauna. Trebuie să dispară definitiv suferința rupturii ancestrale între un eu și o ea, trebuie să fie nimicită deplin demonica și atât de omeneasca plăcere de acuplare, transformată de ochiul deformat al naratorului într-un amestec grotesc de suferință, sațietate și voluptate. În fața uriașei arahnide care-l devorează pe Lulu, în podul conacului, ca și în fața celei care, mișcând abil din chelicere, își împachetează în pânză victima – un fluture ca un „înger cu ochi strălucitori”, personajul trăiește un extaz erotic. Devorarea, în acest caz, e totuna cu posedarea. „Implorare, suferință, satisfacție, deznădejde, dizolvare într-un orgasm copleșitor”.   

În fine, ar mai fi și căutările febrile ale ieșirii dintr-un real sărăcit ontologic, altele decât banalele escapade în alcool, sex și ritmuri rock. E ceea ce face ca vacanța petrecută în tabără (ca și pauza creatoare de la Cumpătu) să fie ocazia descoperirii unui lanț de peisaje halucinante, ascunse sub decorul cel mai banal (un culoar, un pod, o scară, o ușă, o grădină, o pădure, un bazin părăsit). Se dezvăluie insesizabil proiecții spațiale fantastice, violent colorate, sonorizate și parfumate, venind, parcă din dimensiuni care, pe cât sunt de aproape, pe atât sunt de inaccesibile pentru neinițiați. E cazul paradisului primitiv din preajma taberei, de exemplu, unde sunt văzuți Savin și Clara, „doi tineri goi privindu-se-n ochi într-o vale plină de flori […], întinși pe iarba strivită, somnoroși, plăpânzi și aurii, contemplându-se cu bucuria secretă, adânc imprimată în noi, de a-ți regăsi sora sau fratele pierdut, femeia reprimată în orice bărbat și bărbatul ascuns în orice femeie”.  Mitica pereche nu mai are nimic din sexualitatea devorantă a adolescenților de dincoace de mirifica grădină, nimic din apa spălăcită și călâie a traiului de pe-o zi pe alta. Aruncați din nou la începutul lumii, ei au atins starea edenică a existenței plenare, lipsite de sincopa limitărilor de orice fel.

Rămâne, până la urmă, din Travesti-ul cărtărescian și barocul funambulesc al descrierilor, și extraordinarul melanj între psihanalitic și estetic, dar mai ales simbolizarea încărcată a strigătului unei generații. Dureroasa cezură a personalității lui Victor, ca a atâtor alți tineri visători ai vremii sale, e arhetipul tuturor cezurilor pe care le-ar putea trăi exuberanții indivizi postați la granița dintre vârste, ale lor și ale istoriei care-i predetermină: între eu și sine, între eu și ceilalți, între eu și ea, între pământ și cer, între trup și spirit, între Tot și Nimic. Se regăsesc, de altfel, cu toate, în roman. Îmbrăcată în mantia generoasă a erosului, cu multiplele lui rezonanțe, criza aceasta cu atâtea fațete e rezolvată printr-un uriaș efort de regăsire a identității esențiale: A SCRIE. E actul vindecător, prin excelență. Nu faptul că, sub imperiul unor halucinații introspective, și-a amintit chipul de fetiță pe care-l avea în copilărie, când mama îl purta cu codițe și îmbrăcat în rochiță, nici faptul că, sub masca lui Lulu, a descoperit figura unui mai vechi prieten din copilărie, Dan Nebunul, nu aceste regresii psiho-temporale i-au adus vindecarea. Consemnarea lor în scris, trecerea lor cvasi-lucidă în pasta fluentă și prolixă a povestirii, iată ce a adus sfârșitul crizei. Victorios, Victor se întoarce în București, la iubită, la prieteni, la muzica, la jocurile și la filmele preferate.  Dar nu înainte de a  mânji cu degetul pe oglinda din toaleta cabanei, privindu-și pentru ultima oară dublura: „DISPARI”. „Celălalt”, agentul principal al înstrăinării de sine, marota tuturor angoaselor și schizofreniilor, a rămas definitiv închis între coperțile romanului pe care tocmai l-a scris.

Fata de la marginea vieții – autoscopia, în filigran

În cazul unei antologii de autor, nu cred că se pune problema unei viziuni unitare, a unei coerențe apriorice. Cel puțin nu la prima vedere. Date fiind mozaicarea referințelor și distanțarea cronologică a textelor, o antologie e o recapitulare a scrisului cuiva, până la un punct. Și, desigur, o formă de religitimare publică printr-o privire de ansamblu a etapelor sale de creație. Și totuși, chiar dacă nu e nici evidentă și nici propusă, coerența antologiei e intrinsecă, ea rezultă din tematizarea diversă a obsesiilor autorului respectiv (mereu aceeași, ca sumă de frecvențe), din reevaluarea stilurilor sale cunoscute deja, din tonul personal cu care s-a impus.

În volumul Fata de la marginea vieții (2014), cu excepția textului inedit care a dat titlul cărții, Mircea Cărtărescu a adunat 22 din povestirile sale mai vechi. E vorba de bucăți care deja au avut succes în Nostalgia, Enciclopedia zmeilor, Pururi tânăr, înfășurat în pixeli, De ce iubim femeile, Frumoasele străine și Ochiul căprui al dragostei noastre. „Basme”, „povestiri”, „fragmente de jurnal”, „amintiri reale sau inventate” sunt etichetele sub care autorul însuși și-a pus textele, subliniind că ele nu sunt „imagini ale realității”, ci „ale minții care o decupează din hiperrealitatea noastră de toate zilele”. De aici, ideea că antologia de față nu e doar ocazia unui remember cărtărescian, ci locul în care, din nou, proza autorului strălucește în toată splendoarea ei, amplificând, în cercuri concentrice, un același imaginar, original și ramificat. El rezultă acum din alăturarea proaspătă a unor povestiri prezente, altădată, în alte tipare de coerență. Extrase din volume care erau când mai aproape, când mai departe de jocul extraordinar cu fantasmele și biografia, cele 22 de texte prelungesc fericit povestea primului, care conține, in nuce, paradigma de funcționare a imaginarului auctorial. E vorba de întâlnirea între fata cu un mecanism de ceas în trup, a cărui rotiță trebuie întoarsă periodic, și scriitorul care a călătorit dincolo de lumi și de vieți, pentru a o iubi și a o transforma în eroina povestirilor sale. Injectat, la rându-i, interior cu un mecanism de ceas, naratorul-personaj nu face altceva decât să parcurgă, prin scrisul său, simptomatic, eonii descriși de ticăitul „rotițelor dințate”, de „pinioanele, balanțierele, rubinele minuscule, inversoarele și toate celelalte piese mărunte ale mecanismului”. Puse alături, într-un nou volum, într-o nouă lume, într-un alt timp, povestirile reîncarcă, precum arcul ceasornicului din trup mișcat de cheița crescută între omoplați, harta uriașă a unui univers inepuizabil. Fantasticul (Povestea micuței poete Vasiliska, Povestea Animicștiutorului, Povestea doftorului Chung, Irish Cream), cvasibiograficul (Petruța, Diavolul de hârtie, Antrax, Cu urechile pe spate), reconstituirile vintage (Zaraza, Ada-Kaleh, Ada-Kaleh…, Pontus Axeinos, Bucureștiul meu), poetizările fantasmatic-psihanalitice (Bomba de aur, Ochiul căprui al dragostei noastre) se leagă de intertextualități literare și mistice, de alunecări diaristice, de o poezie a atmosferei, de pasiuni istorice și geografice.

Desenul imaginarului cărtărescian se întinde totalizant, cuprinzând timpul și spațiul, eul și lumea, transcendentul și imanentul, miturile și cotidianul, într-un mixtum care păstrează, totuși, punctul de fugă al autoscopiei. De aceea, multe dintre texte tematizează, în pulsația poveștii, scrisul și emergența lui direct din ființa sfâșiată a scriitorului. Un singur exemplu, din bucata ce reconstituie, cu migală de bijutier, tabloul insulei orientale scufundate în Dunăre, odată cu hidrocentrala de la Porțile-de-Fier: „…meseria mea: constructor de ruine. Vocația mea: arhitect al ruinelor. Viciul meu: voyeur al ruinelor. Nu mă-ntrebați pe mine despre locuri uitate și părăsite din Europa. Mama însăși a fost un astfel de loc. Eu însumi sunt un astfel de loc. Adunați-vă în jurul meu, deschideți-mi țeasta și contemplați-mi creierul: se va sfărâma sub ochii voștri ca un mulaj de ghips. Iar praful lui se va amesteca indiscernabil cu praful ruinelor între care-am trăit toată viața, amant al unui harem de ruine”. Nici că se putea o mai bună prelungire a obsesiilor arheologice ale autorului: imaginea unui trup care se ruinează, încremenit în forma construcțiilor imaginare pe care numai el singur le-a văzut și le-a zămislit, din cuvinte.

Așa cum știm, e o proză densă, grea de imagini spectaculoase, pe cât de intensă, în simbolizare, pe atât de frumoasă, ca punere în poveste. Încă o dată – e un volum care nu pare deloc consumat. Precum fetița cu mecanismul de ceas înăuntru, literatura lui Mircea Cărtărescu e mereu capabilă să călătorească spre ea însăși, să se reîncarce și să fascineze. Ca-n orice literatură adevărată, nu se vede vreo diferență între realitate și ficțiune. E marca înregistrată a autorului, al cărui eu e ambiguizat, strategic, în filigranul poveștilor.

Solenoid – dimensiunea a patra

Solenoid (2015) e un roman dispus să refacă orizontul unui public dezobișnuit de marile experiențe de lectură. Dacă pun între paranteze inextricabila jucărea istorică din masivul Theodoros (din nou, atât de „românesc-balcanic” pe linia unui Ion Ghica, să zicem, și simultan atât de „european” pe cea a unui Thomas Pynchon), Mircea Cărtărescu a realizat în Solenoid poate cel mai complex și mai copleșitor obiect prozastic al ultimilor ani de literatură de la noi. În condițiile unui scriitor care și-a mitologizat la maxim biografia, visele, orașul natal și condiția de scriitor, Solenoid duce la proporții surprinzătoare spectacolul baroc al unor halucinante povești interconectate, care se resorb una-n alta prin amploare, densitate simbolică și implozie onirică.

Construit ca text testimonial, ca manuscris care trebuie terminat din rațiuni mistic-existențiale, romanul dezvoltă raportul între două euri antitetice, plasate într-un București greu recognoscibil, ca oraș real. Și banalul profesor de română de la o școală generală de cartier, a cărui viață nu iese din orizontul cenușiu al prezentului comunist, și scriitorul celebru care dă autografe și ia premii literare explorează topografii fantastice, în confruntarea cu limitele claustrante ale unei lumi aparent limitate tridimensional. De o parte sunt clădiri obișnuite și spații convenționale, la prima vedere (fabrici părăsite, școli aglomerate, cantine, spitale, turnuri de apă, blocuri, case), dar care ascund neașteptate incinte suprarealiste sau temple ale unor zeități moderne (cea a Damnării, care patronează Morga, e numai o fațetă a unui ramificat panteon post-modern), cu tronuri obținute din scaune stomatologice și complicate instalații cifrate. De cealaltă parte avem subterane fantastice și înspăimântătoare, cu hale imense, cu uși, porți și tuneluri prevăzute cu treceri codate. Personajele (părinții naratorului, elevi, studenți, profesori, învățătoare, portari, muncitori, medici, milițieni, securiști, membri ai unor misterioase secte și organizații secrete, bibliotecari, femei frumoase, dar și savanți sau scriitori cunoscuți ai culturii universale) alcătuiesc o lume colcăitoare, prinsă în firele unei povești care, așternută apăsat pe hârtie, caută nu fragila glorie literară, ci salvarea omenirii. De aici și oscilația între două figuri centrale puse-n oglindă, într-o specifică (și cărtăresciană) proiecție a gemelarității − scriitorul împlinit, arhicunoscut, și profesorul de literatură ratat, anonim. Există o parabolă des invocată în roman, cu o casă în flăcări, din care poți salva un copil sau un tablou celebru. Ghicitoarea e semnificativă: viața e cea care contează, nu arta, deci copilul e cel care trebuie ales. Acesta e sensul protestelor și al pancartelor revendicative pe care le afișează, uneori, personajele. Strigătul de ajutor al omenirii, deloc sacralizată prin artă, dar decimată de milenii prin suferințe, nedreptăți și moarte, justifică o soluție și așteaptă un profet. E punctul de intersecție al tuturor ramificațiilor epice din Solenoid, care descind dintr-un viguros trunchi metaliterar, cu multiple dezvoltări: un manuscris rar, cu o ascendență fascinantă, ascuns și dezvăluit strategic de un funcționar șters al unei biblioteci mărunte; un poem citit la cenaclu, care a ratat definitiv cariera literară a naratorului și i-a prescris încă din studenție „căderea”; texte profetice în limbi necunoscute, venite „de dincolo” de orice posibilitate fonetică și denotativă; diaristica primilor ani de viață și a copilăriei, cu câteva concrete obiecte intime (dințișorii de lapte, micul ciot din buric). Toate se întrepătrund într-o carte care, pe măsură ce se scrie, pe măsură ce topește în stil realitățile fatale ale celor trei dimensiuni, o caută pe a patra. Ea devine, astfel, un hintonian tesseract, un obiect multidimensional incredibil, care, asemenea mesagerului flatlandei din utopia lui Edwin Abbott, străbate suprafața lumii cu mesajul salvator al unui „dincolo”.

Convins că nu literatura e calea, că  „scrisul îți mănâncă viața și creierul ca heroina” și că „mântuirea simbolică, bidimensională” vine dintr-o literatură care „este de prea multe ori o eclipsă a minții și-a trupului celui care scrie”, personajul ambiguu al romanului lui Cărtărescu face literatură numai ca să înțeleagă efectul ei ulterior, puterea ei regenerativă și transmutația pe care o provoacă ființelor și evenimentelor din realitate, atunci când e în act. Literatura suspendă realitatea, exact atunci când o pune în poveste, literatura e un joc în care semnele trimit dincolo de ele și nu pot da seama de suferințele atroce ale celui care scrie despre sine și despre semenii săi. La Judecata de Apoi, nu literatura mântuie, ci iubirea față de semeni, și aici e, cred, cheia metafizică a romanului. Căutând dimensiunea a patra în chiar substanța textului ce se scrie, ajutată de mecanismele unei proze speculative de tip Borges sau Culianu, geografia romanului e imanentă și transcendentă, simultan, e „aici” și „dincolo”, în același timp. Această realitate greu de pus în poveste e imaginată, între altele, printr-un oraș străbătut pe dedesubt de groasele spire ale unui solenoid care-i face, adesea, pe cei „aleși” să leviteze, să înfrângă gravitația și să spere la posibilitatea unei evadări. Definitive și apocaliptice, la final.

Următorul decupaj mărturisește, parțial (nenumărate și variate sunt asemenea decupaje), atât despre traseele imaginare ale romanului, cât și despre puternica vână autoreferențială a textului. E vorba de literatură și de forța ei vizionară, de ceea ce o precede și o urmează, până la urmă: „Clipesc din ochi acum, și viața mi se ramifică, fiindc-aș fi putut să nu clipesc și-atunci aș fi fost altul, tot mai îndepărtat de cel care-a clipit, asemenea străzilor ce pornesc radiar dintr-o piață îngustă. La sfârșit voi fi-nfășurat ca un cocon de firele străvezii a miliarde de vieți virtuale, a bilioane de căi pe care-aș fi putut porni, schimbând infinitezimal unghiul înaintării. Ne vom reîntâlni, după o aventură de-o viață, miliardele de euri ale mele, posibile, probabile, întâmplătoare și necesare, ajunse la capătul istoriilor lor, ne vom povesti reușitele și eșecurile, aventurile și plictisurile, gloria și rușinea. Nici unul nu va prevala asupra celorlalți, căci fiecare dintre ceilalți are-n jurul său o lume cu nimic mai puțin concretă decât cea pe care-o numesc «realitatea». Toate nesfârșitele lumi generate de alegerile și accidentele vieții mele sunt la fel de concrete și de adevărate. Miliardele de frați ai mei cu care stau de vorbă la nesfârșit, în hipersfera însumării tuturor istoriilor generate de baletul meu în timp, sunt bogați și săraci, mor tineri sau la adânci bătrâneți (unii nu mor niciodată), sunt geniali sau ratați, clovni sau antreprenori de pompe funebre. Dacă nimic din ce-i omenesc nu-mi este, din capul locului, străin, în cele din urmă îmbrățișez prin frații mei real-virtuali toate posibilitățile și-mplinesc toate virtualitățile angrenate-n încheieturile trupului și-ale minții mele. Unii vor fi atât de diferiți de mine încât vor transgresa bariera sexului, imperativele eticii, Gestalt-ul schemei corporale, devenind sub- sau supraumani sau alternativ-umani, alții nu vor diferi de mine decât prin inobservabile detalii: o singură moleculă de ACTH eliberată de corpul lui striat când corpul tău striat n-a eliberat nici una, o singură celulă K în plus în sângele tău, o sclipire străină în ochii lui…”

Dincolo de anduranța lecturii, Cărtărescu a forțat din nou fragmentarium-ul său biografic, făcându-l să se dizolve într-un text care ambiguizează la maxim eul auctorial și narativ. Se încearcă aici mai mult ca-n oricare altă parte ieșirea definitivă din literatură și, totodată, salvarea prin ea. E vorba de efortul de-a totaliza universul într-o carte, de-a decanta existența într-un text indefinibil, ca gen, de-a crea o crisalidă, o ființă textuală care să-l reprezinte profund pe autor. Regăsesc aici amplificate în grad ultim toate temele recurente ale prozelor anterioare (incursiunile sub pielea realității, intimizările, dublul, Bucureștiul, bestiarul fantastic, sexualitatea, intrauterinul, scrisul testimonial etc.), fixate într-un uriaș covor de lexeme și referințe care devin, concomitent, literatură si metaliteratură, jurnal si ficțiune, psihanaliză și joc pur cu imaginația.

*

Laura T. Ilea

Mircea Cărtărescu. Despre cum se aude poezia, în timpul unui cutremur, și despre întâlnirea cu un corp extraterestru

M-am întâlnit cu opera lui Mircea Cărtărescu în câteva momente, în contexte cât se poate de diferite: mai întâi tangențial, cu coada ochiului, aș putea spune, când eram studentă la Universitatea din București, iar filosofia era pentru mine atunci o formă de a eluda pentru o vreme literarul. Atunci am citit REM, Nostalgia, Levantul și Travesti. Am văzut Levantul pus în scenă, la finalul anilor ’90, de Cătălina Buzoianu la Teatrul Bulandra, așa încât l-am asociat imediat cu extravaganța, deja bine-cunoscută, a montărilor regizoarei, și cu toată naturalețea cu care în text coexistau referințe intertextuale precum Borges, Bahtin, Byron, Keats, Petrarca, Eminescu, Tudor Arghezi, Bacovia, Ion Barbu, Nichita Stănescu și Anton Pann. Ele erau întreținute cu ireverență postmodernă, ca și cum proporțiile erau doar niște jaloane pe o hartă care hrănea substanța imaterială a „hărților craniene”, cum le numește Ruxandra Cesereanu atunci când scrie despre devenirea romanescă a autorului, de la Orbitor la Solenoid.

Mergând mult, în spate, îmi amintesc despre un moment pe care l-a evocat prietena mea, poetă, Cristina Eșianu Farcaș, care a participat în 1987 la tabăra de creație de la Timișoara, unde se aflau scriitori și poeți precum Mircea Nedelciu, Florin Iaru, Șerban Foarță și Mircea Cărtărescu. Străbătând la întoarcere Ardealul, în tren, acesta din urmă i-a spus că pentru ea, ca poetă, e esențial să-l citească pe Dostoievski, în întregime. Cu un an înainte, în 1986, tabăra de creație literară a avut loc în orașul Victoria. În timp ce participanții erau reuniți în sala comună, a început cutremurul. Cristina își amintește cu precizie momentul în care toți s-au îndreptat spre scări, spre ieșirile principale, în timp ce Mircea Cărtărescu a pornit, instinctiv, spre acoperiș, așteptând acolo ultimele replici ale acestuia (despre acest episod, scriitorul vorbește în volumul Zen. Jurnal 2004-2010, Humanitas, 2011). Ascultând povestea, mi-am amintit filmul The Fabelmans (din 2022) al lui Steven Spielberg, care începe cu o tornadă și cu mama care își ia copiii în mașină și se îndreaptă, fascinată, înspre ea. Mama, jucată de Michelle Williams, e pasionată de muzică. Probabil că acolo, în inima tornadei sau pe un acoperiș dintr-un oraș comunist, se vede și se aude poezia.

Înainte de a ajunge la București, mă formasem, ca mulți tineri din generația mea, prin intermediul literaturii române interbelice (căutam la București vânzătoarele de flori din Piața Rosetti amintite de Camil Petrescu în Patul lui Procust, citeam la Biblioteca Națională, unde știam că studiase Cioran, chiar dacă sediul ei se mutase între timp, mă plimbam pe Mântuleasa lui Eliade). Îmi amintesc momentul în care am privit cu un ochi diferit statuile de la Universitate după ce am citit, pagină cu pagină, Orbitor, aripa stângă. Am așteptat cu febrilitate Aripa dreaptă și Corpul. Stupefacția și sentimentul stranietății au scăzut pe măsură ce m-am îndepărtat de Aripa stângă, însă lumea fantasmatică a lui Cărtărescu m-a urmărit încă multă vreme. Evocând acum acele intersectări cu literatura cărtăresciană în anii ’90, am revenit la senzația întâlnirii cu un obiect extraterestru. În lumea sumbră a comunismului pe moarte, a citi Cărtărescu era echivalent cu a ateriza pe o altă planetă.

Apoi am ieșit pentru o vreme din literatura română, integrând codurile culturale ale lumii francofone. M-am îndepărtat de romanele maximaliste ale lui Mircea Cărtărescu, însă de fiecare dată când mă îndreptam spre Canada, prietenii îmi cereau să le aduc ultimele apariții ale acestuia, cu preponderență jurnale. Îmi amintesc uimirea unora dintre ei, care degajau din jurnale nemulțumirea autorului față de receptarea mediului lui de acasă, de neînțelegerea lui, în comparație cu vizibilitatea lui crescândă în Occident. Probabil că scriitorului au început să-i crească, mai întâi aripa stângă, apoi cea dreaptă, iar în cele din urmă un corp care să expandeze mult departe de lumea Bucureștiului, în care s-a format, într-o „hartă craniană” care să respire la o intensitate maximă.

Probabil că era nevoie de o altă etapă.

L-am revăzut la scurtă vreme după întoarcerea mea în țară, atunci când a primit titlul de Doctor Honoris Causa al Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, pe 11 octombrie 2018. Îmi amintesc cu precizie modul în care a vorbit despre faptul că materialul în care topește magma gândurilor lui e făcut în proporție de nouăzeci și cinci la sută din ingrediente non-literare. Că citește foarte multe lucruri care nu au neapărat legătură cu literatura. Că universul lui e un univers sub presiune, în care distilează această substanță „străină”.

Ulterior l-am auzit amintit de colaboratori din America Latină, care erau uimiți de anvergura lui („e primit aici ca un rock star”, mi-au spus ei), de faptul că lumea lui imaginară rezona cu luxurianța realismului magic. Dar și cu altceva, pe care le era greu să-l definească atunci. Colaboratorii mei din Peru se simțeau acasă în lumea lui Cărtărescu.

Destinul lui seamănă puțin cu cel al lui Witold Gombrowicz, dar în sens invers. Publicul spaniol l-a preluat, propulsându-l, printre altele, înspre spațiul francez (la Gombrowicz a fost invers: după întoarcerea lui „transatlantică”, spațiul francez l-a propulsat mai departe). Nu știu care a fost exact momentul în care scriitura lui Mircea Cărtărescu a iradiat la nivelul unei scriituri planetare, dar e clar, în mintea mea, că aceasta s-a petrecut într-un circuit cultural transnațional în care universul lui rezonează, pe de o parte, cu realismul magic incandescent al sud-americanilor, iar pe de altă parte cu autoficțiunea, „ca o lamă de cuțit”, a lui Annie Ernaux.

Ascensiunea lui Mircea Cărtărescu ca favorit al premiului Nobel pentru literatură deschide, în mod indubitabil, un spațiu de iradiere al literaturii române, dincolo de plasarea ei geopolitică sau de reziduurile postcomunismului. Este un spațiu ficțional per se, făcut posibil de acest important scriitor.

Nu am vorbit niciodată cu Mircea Cărtărescu. Am trecut pe lângă el de trei ori: prima dată în anii ’90, la târgul de carte care se ținea atunci la Teatrul Național din București, unde se afla alături de soția lui, scriitoarea Ioana Nicolaie; în iarna lui 2025, când m-am intersectat întâmplător cu el și cu scriitoarea Ioana Pârvulescu, la Târgul Gaudeamus. Și încă o dată, la îmbarcarea într-un avion spre München, nodul escalei spre Montreal, în cazul meu, iar al său (și al soției sale, care îi era alături) spre America Latină, unde urma să primească un premiu prestigios. Am avut un moment tentația să le vorbesc. Dar m-am înfrânat, în ultimul moment, și am preferat să-i privesc, îndreptându-se spre avion, purtând literatura acolo unde ea devine mărturia secolului său.

Vocea lui Mircea Cărtărescu este această prezență constantă, care a început cu taberele de creație dinaintea căderii comunismului și care creează acum o formă a limbii române care e compatibilă cu secolul în care trăim, care îl developează într-o formă singulară.

*

Cristina Bogdan

Creierul heterotopic. Piesă în 3 acte, cu prolog și epilog

Prolog

Am avut șansa să-mi petrec verile copilăriei printre scriitori, să mănânc plăcintă grecească cu brânză și mărar făcută de Lyggia Naum, în timp ce ascultam sofisticatele povești ale lui Gellu Naum, urmărind fascinată mai mult volutele mâinilor decât înșiruirea cuvintelor în fraze arborescente. Am băut cidru din merele culese din grădina Anei Blandiana de la Comana și m-am plimbat de mână cu scriitoarea până la biroul ei de taină, cocoțat deasupra unui fel de grajd nefolosit. Așa încât scriitorii au fost pentru mine, încă de pe la nouă-zece ani, oameni în carne și oase înainte de a fi făpturi de hârtie. Am primit cărțile lor cu dedicație, nu ca de la niște nume importante înscrise pe o copertă și în istoria literaturii române, ci ca de la prietenii bunicilor mei paterni, și le-am citit ca și cum aș fi continuat conversațiile cu ei, un fel de joacă printre ierburi înalte cu motanul Arpagic sau o călătorie de dor spre frații pinguinului Apolodor, așezați pe ghețurile din Labrador.

Când am ajuns studentă la Literele bucureștene, mi s-a părut normal să fiu înconjurată de scriitori, nu doar de pe rafturile bibliotecii, ci și din sălile de curs sau de seminar. Trecuseră câțiva ani de la revoluție și începeau să vină către facultate, ca asistenți și lectori, scriitorii optzeciști care au construit rapid faima instituției noastre. Între ei, Mircea Cărtărescu, pentru care au ales Bucureștiul (și nu alte centre universitare) câțiva dintre colegii mei cei mai talentați din provincie.

În ultimul an de liceu străbătusem Nostalgia și mi se păruse că cele trei narațiuni cuprinse în volum – Mendebilul, Gemenii și REM – nu semănau cu nimic din tot ceea ce mângâiasem cu ochii de cititoare până atunci. Am regăsit peste ani notițele din jurnalul de lectură din perioada respectivă, în care scriam că sunt curioasă cum arată acest scriitor, despre care simțeam că ar fi păstrat în el intact secretul copilăriei și rezervorul unei imaginații fără hotare. În mintea mea, îi suprapuneam contururile peste cele ale uriașului Egor, devenea astfel un soi de făptură diformă și difuză, transgresând limitele umanului, pentru a se topi lent într-o ceață mitică.

Noroc că l-am întâlnit curând pe coridoarele facultății și am înțeles că mă înșelasem profund. Mircea Cărtărescu avea o siluetă zveltă, adolescentină, părea simultan prezent și detașat de toate, îmi dădea impresia că plutește printre oameni fără să-i vadă. Aș fi putut să optez pentru unul dintre cursurile cu el, dar am renunțat imediat la idee, după ce am mers o singură dată în Sala de Consiliu, arhiplină, populată cu studenți și studente pe chipurile cărora citeam adorația necondiționată. Efectul de modă mă enerva, așa că m-am orientat către un alt curs, susținut de profesorul Mihai Moraru, gândindu-mă că îmi va folosi mai mult pentru formația de vechist la care aspiram.

Îmi amintesc limpede de ziua în care s-a lansat, în 1996, la sediul Uniunii Scriitorilor de pe Calea Victoriei, romanul Orbitor. Aripa stângă. Ideea de a participa la eveniment a fost a prietenei mele de la Galați, care urmărea cu aviditate tot ce avea legătură cu autorul Levantului. Pentru ea, era întruchiparea scriitorului prin excelență. Privind în urmă, îmi dau seama că nu a fost o lansare pe măsura cărții, sala nu s-a dovedit neîncăpătoare și nici discursurile nu-mi amintesc să mă fi impresionat prea tare. După ce am citit romanul, mi s-a părut că ar fi meritat o primire mult mai călduroasă, așa cum, peste decenii, au fost întâmpinate volumele lui Mircea Cărtărescu în diferite colțuri ale lumii europene și sud-americane.

Actul I. Modus loquendi

Unii dintre prietenii filologi se salutau, își răspundeau, se tachinau cu versuri din Levantul, iubitul meu însă îmi cumpărase antologia de poezie apărută la Humanitas, în 1998, Dublu CD, și, profitând de suprapunerea onomastică, mi se adresa în versuri alintându-mă simplu și direct dragă Cri, Cri cu tâmplele sidefii sau Cri, dragă eu. Învățasem pe dinafară unele secvențe, pentru că le folosea în tot felul de contexte cotidiene. Când îmi întindea cavalerește mâna să cobor din troleibuzul 90 la Universitate, îmi șoptea zâmbind: dă lăbuța (vei da și boticul). Suna uneori la ușa apartamentului meu de două ori și spunea că așa a învățat de la poștașul din poemul scrisoarea cu subțiori. În timp ce ieșeam la plimbare, mă întreba dacă îmi iau peste pulover o niciodată căptușită cu totdeaună. Dacă mă apuca vreo neliniște, îmi cerea să uit de sofia deznădejde și să-mi văd de viață, că, oricum, când ești nefericit nu are sens să o spui. Și, cel mai des, îmi amintea că ar fi indicat să ne iubim, chera mu, să ne iubim per tujur. Ba chiar – adăuga uneori cu un surâs poznaș – să ne iubim, să ne amăm, să creștem și să ne înmulțim.

Poezia lui Mircea Cărtărescu devenise pe nesimțite un mod de a vorbi între noi, un limbaj codificat al îndrăgostiților. Mai târziu, în perioada în care citeam cu frenezie din cărțile lui Petru Creția, i-am dat dreptate când am găsit ideea că „o iubire are o esență a ei, făcută din esența tuturor iubirilor și din încă ceva, care o face să fie într-un fel anume. Ea trăiește în timp și în întâmplările lui, se află într-un loc anume, înconjurată de celelalte locuri ale lumii. Are o bucurie a ei și o durere a ei care îi destăinuiesc esența. Și are cuvintele care s-o spună.” (Cinci cărți din Biblie. Traduse și comentate de Petru Creția, Editura Humanitas, 2009, p. 183). Noi ne rosteam iubirea împrumutând uneori, mai în serios sau mai în joacă, structuri din versurile lui Cărtărescu.

Actul II. Modus agendi

În câteva rânduri, l-am invitat pe autorul Solenoid-ului să ne împărtășească ceva din felul lui de a citi marile texte ale literaturii sau de a se apropia de scriitorii care au marcat istoria genurilor literare. A acceptat de fiecare dată, cu o naturalețe lipsită de orice fel de ifose de scriitor inaccesibil, ceea ce m-a cucerit definitiv. Am să evoc în cele ce urmează trei astfel de momente.

Primul a avut loc pe 15 ianuarie 2022, în Sala de Lectură a Bibliotecii Facultății de Litere. Purtam cu toții încă măști, era una dintre cele dintâi întâlniri pe care le organizam, în calitate de decan, după perioada pandemiei de Covid-19. L-am invitat să susțină o conferință de Ziua Culturii Naționale, fiind convinsă că nu va fi nimic festivist (cum se întâmplă, din păcate, la astfel de ocazii), dimpotrivă. Când mi-a trimis titlul pentru a putea crea afișul, am intuit că vom asista la o dimineață ce-și va câștiga pentru totdeauna teritoriul în memoria noastră afectivă. Prietenul meu Eminescu s-a dovedit a fi o călătorie pe urmele procesului de „îmblânzire” (folosind termenul lui Antoine de Saint-Exupéry) dintre Cărtărescu și Eminescu, am aflat cum s-a petrecut la începutul adolescenței această descoperire (dinspre proză mai întâi, nu dinspre poezie, cum, poate, ne-am fi așteptat) și cum a continuat ea fără vreun moment de ruptură sau de îndepărtare. Am recitit fila din jurnalul acelei zile, unde notasem într-o evocare aproximativă mărturisirea lui Cărtărescu: „Până la urmă eu sunt – într-un mod straniu, oblic – un discipol al lui Eminescu, care a fost un autor în căutarea adevărului”. Îmi stăruie în memorie felul în care ne-a recitat din Eminescu versuri întregi, și nu din poemele mai cunoscute. Iar spre finalul conferinței a ales să zăbovească asupra unui text destul de puțin comentat, Din Berlin la Potsdam, pentru a ridica un colț din vălul aruncat adesea peste un scriitor glorificat, însă, din nefericire, prea puțin citit.

Al doilea moment s-a petrecut în cadrul evenimentului pe care l-am moderat împreună cu Ioana Nicolaie, Poeți de la Litere. Cenacluri și grupuri literare, pe 28 martie 2024. Invitasem atunci, la puțin timp distanță de la sărbătorirea Zilei Internaționale a Poeziei, câțiva scriitori din generații diferite, având drept punct comun faptul că absolviseră un program de licență la Literele bucureștene: Domnica Drumea, Simona Popescu, Teodor Dună și Florin Iaru. Evident, Ioana Nicolaie se număra printre ei, chiar dacă își asumase și rolul de moderatoare. Inițial, Mircea venise ca însoțitor al Ioanei, se așezase liniștit într-o bancă din Sala de Lectură a Bibliotecii și se pregătea să asculte dialogul purtat la prezidiu. M-am dus către el ca teleghidată, fără să mă gândesc prea clar ce îi voi spune, și l-am rugat să ni se alăture. A făcut-o în cel mai firesc mod cu putință. A fost o după-amiază foarte reușită, s-au depănat istorii vechi pline de afecțiune, ironie sau umor, au fost evocați profesori și colegi, s-a reconstituit din frânturi atmosfera cenaclurilor. Spre final, i-am invitat pe scriitori să ne citească din volumele lor de poezie. Când i-a venit rândul, Mircea Cărtărescu nu a ezitat să aleagă un text pus în pagină de altcineva. S-a oprit la un poem de Ion Stratan (Cinci, din Pentameronul) și l-a citit ca pe o declarație de prietenie pentru cel plecat în urmă cu aproape două decenii. Generozitatea aceasta de a renunța la tine, pentru a-i face loc altuia în urechile ascultătorilor, mi s-a părut întotdeauna a fi semnul spiritelor înalte.

Aș putea să mă opresc, pentru al treilea moment, asupra cursului deschis pe care l-a oferit liceenilor veniți să descopere facultatea noastră, în cadrul Zilelor Porților Deschise. Amfiteatrul Odobescu s-a dovedit a fi absolut neîncăpător, în timpul unui discurs despre sinceritate și autenticitate în ceea ce faci, scrii și ești. Sau ar fi potrivit să evoc frumusețea conferinței pe care ne-a construit-o din câteva linii de forță, atunci când Facultatea de Litere a împlinit 160 de ani de existență. În după-amiaza zilei de 2 noiembrie 2023, de pe Calea Victoriei răsunau strigătele protestatarilor și ne temeam să nu fim evacuați din rațiuni de siguranță, iar în Aula Bibliotecii Centrale Universitare Mircea Cărtărescu evoca senin afinitățile elective cu diverși autori. Intitulat Literatura română a mea. Ce mai pot și ce nu mai pot citi, discursul avea toate semnele distinctive ale unei călătorii inițiatice. De fapt, Mircea ne purta ca într-o lectică – așa cum a procedat în întreaga lui literatură – prin propriul creier, de parcă ar fi răspuns îndemnului formulat cu opt veacuri în urmă de poetul și dervișul persan Shams-i Tabrīzī, într-una dintre legile lui, în care le sugera ascultătorilor să preschimbe orice călătorie într-una lăuntrică, pentru a colinda astfel, cu adevărat, prin toată lumea.

Actul III. Diurnalis

Am să aleg însă un alt moment, petrecut vara trecută pe țărmul Mării Negre, la 2 Mai. În cadrul Târgului de Carte, Folk și Poezie organizat de primăria comunei Limanu, una dintre seri i-a fost dedicată (aș putea umple pagini multe doar pentru a-mi mărturisi admirația și recunoștința că a acceptat această invitație. Scriitorul așteptat, aclamat și iubit în atâtea locuri ale planetei, obișnuit să poarte conversații cu miez incandescent cu cei mai cunoscuți oameni de cultură de pe scenele literare ale lumii, a vorbit unui public eterogen, adunat după o zi de plajă, într-un sat de la malul mării). Am dialogat atunci, alături de Alice Năstase Buciuta, cu semnatarul unui jurnal recent apărut la Editura Humanitas – Șapte ani stranii / 2018-2024 (cel de-al V-lea publicat de Mircea Cărtărescu, începând cu anul 2001). În sala arhiplină a Căminului Cultural „Nina Cassian” din 2 Mai, scriitorul a răspuns cu răbdare și bunăvoință întrebărilor de tot felul, a explicat ce înseamnă jurnalul pentru el și a povestit cu o sinceritate dezarmantă despre felul în care s-a simțit atunci când a încheiat volumul de versuri nu striga niciodată ajutor (Editura Humanitas, 2020) și i l-a încredințat Ioanei Nicolaie pentru lectură, iar apoi l-a trimis Lidiei Bodea, de la care a așteptat înfrigurat un semn de încuviințare.

Poate cel mai adânc m-au impresionat răspunsurile referitoare la nevoia de a ține jurnal și de a-l așeza, la intervale de câte șapte ani (răstimpul necesar înnoirii celulelor organismului uman), sub ochii cititorilor. Cuvintele rostite răsfrângeau în mintea mea lumina vocabulelor scrise, ca niște vitralii menite să filtreze și să amplifice scânteierile ideilor: „Toți suntem în interior stranii, dar numai autorii o știu, căci ei s-au văzut pe dinăuntru. Ce fac eu e să mă descriu chiar în timpul vivisecției, chiar pe când bisturiul despică, pe când cârligele desfac rana.” (Mircea Cărtărescu, Șapte ani stranii. Jurnal 2018-2024, Editura Humanitas, 2025, p. 11, din notița zilei de 21 ianuarie 2018).

Mi s-a confirmat ascultându-i intuiția că universurile lui arborescente, fantastice, supraetajate, cu complicate arhitecturi baroce sau suprarealiste, nu se conjugă niciodată la modul exterior, fiind absolut toate produsul creierului uriaș în care își trăiește experiențele și își așterne pe hârtie istoriile. Iar jurnalul a împrumutat contururile unei pepiniere pentru scrierile ficționale ale lui Mircea Cărtărescu, în care semințele purtau în ele silueta viitorului copac, ca într-un tablou de René Magritte unde arborele este tăinuit în nervurile unei frunze gigantice.

Epilog

Dac-ar trebui să aleg o imagine, una singură, care să surprindă felul în care-l deslușesc eu pe omul și pe scriitorul Mircea Cărtărescu, m-aș opri la o secvență din iconografia bisericii de lemn din Șurdești (Țara Chioarului), ctitorită și împodobită în veacul al XVIII-lea. Acolo scena Judecății de Apoi conține o secvență mai puțin obișnuită: crucea de postamentul căreia e atârnată balanța Judecății apare străjuită de douăsprezece pupitre de lemn, pe care sunt deschise douăsprezece cărți, în proximitatea cărora îngerii sună din trompete anunțând sfârșitul sau, mai dătător de speranță, începutul. Când am terminat de citit romanul Theodoros, imaginea aceasta mi s-a ivit pe sub umbrarul frunții, ca o continuare a ideii amintite în text, potrivit căreia „Judecata nu va pune în taler omul, cu păcatele și luminele sale, ci cartea (…)” (Mircea Cărtărescu, Theodoros, Editura Humanitas, 2022, p. 624). Dintre toți scriitorii pe care am avut șansa de a-i cunoaște și de aproape, de a sta la masă cu ei și a le asculta poveștile însoțite de un pahar de vin bun, Mircea Cărtărescu mi s-a părut a fi cel mai congruent cu literatura lui. La Judecată, „marele Cetitor” va deschide Levantul, Nostalgia, Dragostea, Orbitorul, Solenoidul, Melancolia sau, de ce nu, Enciclopedia Zmeilor ca să-și ia o porție bună de râs, și va găsi în toate exact aceeași materie diafană a unui creier-inimă-fluture hrănindu-se din propria-i combustie. Uluitoarea lui imaginație funcționează ca un caleidoscop; din aceleași piese, la o altă rotire a scrisului, construiește alte decoruri, în care însă adierea gândului rămâne întreagă și scriitorul de azi egal cu cel din prima zi a literaturii lui, după cum explică și în jurnalul anilor stranii: „Ieri, Jurnalul a-mplinit 50 de ani. Îmi aduc perfect aminte ziua în care-am scris prima pagină. Eram același. Scriam la fel. Cântăream însă cu 20 de kilograme mai puțin. Nu știu când s-au adunat zeci de caiete, dar ele sunt acum într-un raft din biblioteca mea, ocupându-l în întregime, pestrițe și jerpelite, dar încă obiectuale și poate încă vii, ca acele organisme desicate, dar nu defuncte, care revin la viață când le picuri un strop de apă. E pielea mea uscată, răsucită-n jurul ei propriu, ușoară ca păpădia, sunând aerian, abia auzit.” (Mircea Cărtărescu, Șapte ani stranii. Jurnal 2018-2024, Editura Humanitas, 2025, p. 519, din notița zilei de 18 septembrie 2023).

Pururi tânăr, înfășurat în mantia propriului spirit, Mircea Cărtărescu are trăsăturile unei heterotopii umane, în care visul, memoria, imaginația și percepția își interpretează concomitent partiturile. Ca și Leonard Cohen, nevoit „să plătească zi de zi chirie în Turnul Cântecului” (după cum afirmă în versurile melodiei Tower of Song), Cărtărescu nu are de ales, a fost născut nu cu o voce, ci cu un creier de aur. În urmă cu 70 de ani, cultura română primea, fără să bănuiască la momentul respectiv, un dar inegalabil. La Judecata de apoi a literaturilor, paginile lui Mircea Cărtărescu vor fi biletul nostru de liberă trecere către o lume mai bine scrisă, mai atent articulată.

[Vatra, nr. 3-4/2026, pp. 69-80]