Marian Neamțiu

Piața mondială a cărții și „exotismul” periferiei: receptarea franceză a romanului Theodoros

Într-unul din capitolele romanului Theodoros, Mircea Cărtărescu propune, într-un siaj estetic baroc și balcanic, metafora lumii ca iarmaroc: „mai mult decât un rai sau un iad, lumea ne apare, căci aparență este, ca un iarmaroc nesfârșit, în care guri căscate și ochi holbați contemplă miracole adevărate și miracole măsluite și miracole de doi bani într-o vânzoleală nesfârșită de sclipiciuri și paiete”.¹ Dincolo de dimensiunea sa estetică, această sintagmă poate funcționa și ca metaforă critică pentru a explica felul în care „exotismul” unor literaturi periferice, care traduc o gramatică culturală diferită de cea occidentală, fascinează piața mondială a cărții: un spațiu al expunerii și al competiției simbolice, care transformă „bunul local” în produs cultural de circulație, mai ales prin intermediul traducerii, funcționând după un regim al percepției. Însă ce anume este valorificat? Complexitatea estetică și ideologică sau stranietatea? Întrebările se referă, înainte de toate, nu atât la cum e receptat romanul (pozitiv, negativ, polemic etc.), ci mai degrabă la ce tip de lectură privilegiază piața mondială a cărții.

În acest context, receptarea în presa franceză a romanului Theodoros este simptomatică pentru  felul în care este „tradusă” și metabolizată o forma mentis alternativă, și anume sensibilitatea balcanică, în spațiul occidental, „luminist”-rațional. În fapt, este cazul unui întreg sistem care a făcut posibilă promovarea acestui roman în Franța: traducerea, care rămâne una dintre principalele pârghii de diseminare a unui produs literar, precum și includerea traducerii romanului în perioada de la rentrée littéraire, esențială în legitimarea unui scriitor, mai ales prin cronicile publicate în presa generală sau de specialitate, permițând deschiderea spre diferite premii literare.

Un astfel de circuit de mediere culturală și editorială poate fi abordat din perspectiva studiilor de tip world literature, teoretizate de David Damrosch, pentru care literatura mondială e „o refracție în formă de elipsă a literaturilor naționale, o literatură care câștigă prin traduceri și un mod de a citi”.² Din acest punct de vedere, teoreticianul analizează, într-un alt studiu, opera lui Cărtărescu ca pe un caz particular al literaturii periferice, marcate de o tensiune între localism și universalism.³ În timp ce scriitori precum Kafka și Borges mizează pe delocalizare, iar Joyce și Pamuk pe specificul local de factură realistă, Cărtărescu, conchide Damrosch, le combină pe ambele: „Cărtărescu nu alege una dintre aceste două posibilități, ci mizează pe amândouă, într-o suspendare voită a planului local cu acela universal prin figura orașului, a corpului și a cărții”, analizând romanul Orbitor. Asemănător, în romanul Theodoros întâlnim o astfel de conjuncție, însă nu mai este cazul descrierii capitalei bucureștene, ci, mai degrabă, polul localismului este înlocuit cu spațiul balcanic, sud-european, care reprezintă, în ultimă instanță, una dintre coordonatele fundamentale ale literaturii române. Astfel, ținând cont de formula estetică și culturală pe care o valorizează Cărtărescu în acest roman, ne putem întreba, pornind de la definiția lui Damrosch, ce câștigă literatura română prin traducerea romanului Theodoros? 

Într-o primă instanță, apariția și consacrarea unui autor pe piața internațională a cărții se realizează prin intermediul traducerii, care facilitează navigarea literaturii dinspre un spațiu (semi)periferic spre centru. În termenii lui Gisèle Sapiro, traducerea trebuie înțeleasă ca un proces guvernat de relații sociale, fiind implicați numeroși „agenți literari” (autori, traducători, editori, instituții statale etc.).⁴ Această perspectivă sociologică asupra traducerii implică și o structură ierarhică⁵ a pieței mondiale a cărții, fiind vorba, pe lângă traducerea în limbile-țintă de circulație largă, precum engleza și franceza, despre rolul centrului în consacrarea unui autor sau a unei literaturi în genere.⁶ De aceea, pe lângă efectele economice și de vizibilitate pe care le produce, o asemenea structură ierarhică influențează și strategiile discursive și de (auto)promovare ale scriitorilor din literaturile (semi)periferice.

Începând cu perioada de tranziție de la comunism la capitalism, a fost reactualizată „obsesia identității europene” și a (re)definirii României ca națiune europeană, pe de o parte, pentru nevoia integrării în Uniunea Europeană, dar, pe de altă parte, și ca o formă de distanțare față de eticheta de „balcanic”.⁷ Mircea Cărtărescu, la rândul său, în eseul „Europa are forma creierului meu”⁸ (titlu sugestiv pentru această coordonată ideologică), se distanțează, cel puțin programatic, de apartenența la o anumită zonă culturală a Europei: „nu sunt un autor din Estul Europei. Nu recunosc împărțirea Europei în cele trei zone, nici geopolitic, nici cultural, nici religios, nici în vreun alt fel. […] Nu vreau nici să devin «românul de serviciu», invitat stereotip să-și reprezinte țara la colocvii și simpozioane. Nu am nimic de reprezentat în afară de mine însumi, de patria scrierilor mele”. Cu toate acestea, prin intermediul traducerilor în Occident, Cărtărescu a devenit un scriitor reprezentativ pentru spațiul românesc, fapt demonstrabil prin numeroasele prezențe publice.

La trei ani după publicarea acestui articol programatic, în 2005, alături de alți 11 scriitori de „marcă” ai literaturii române, autorul a participat la manifestarea Les Belles Étrangères, de la Biblioteca Națională a Franței, context care are tocmai rolul de a promova, în spațiul literar francez (și, prin extensie, occidental), scriitorii din literaturi (semi)periferice. Această întâlnire a dat naștere textului „Frumoasele străine (sau Cum am fost un scriitor de duzină)”, unde e satirizată maniera în care sistemul literar francez „primește” scriitorii din spațiile „exotice”: „Ce mama naibii aveau toate astea de-a face cu literatura română contemporană? Imaginați-vă că vine o delegație de doisprezece scriitori francezi, la crème de la crème, în România și că ne apucăm să facem un film despre ei. Ce-ar zice franțujii dac-am începe filmu-ăsta cu evenimentele din nu știu cât Thermidor, cu căderea Bastiliei, cu Gavroche și tipa aia cu țâțe goale conducând mulțimile, cu Ludovic al XVI-lea ghilotinat, cu Robespierre ținându-se de falcă? Li s-ar părea, probabil, că ne-am pierdut mințile. De ce, mă-ntreb, unii au dreptul la normalitate și modernitate, iar alții, doar la o istorie pitorească?”.⁹ Observăm că polul universalismului s-ar traduce prin această nevoie de racordare identitară a literaturii române la „normalitate și modernitate”, adică la europenism.

Un alt eveniment relevant este chiar perioada lansării și promovării romanului Theodoros, și anume la rentrée littéraire: „Încă de la sfârșitul lunii august este anunțată o avalanșă de titluri. Acest fenomen este însoțit de mai multe evenimente. La sfârșitul lui septembrie: publicarea primelor liste de lucrări selecționate pentru premiile literare; în octombrie-noiembrie: sunt acordate principalele premii, iar vânzările explodează; în decembrie, aceleași lucrări rămân de oferit pentru sărbători. Textele fiind, în mare parte, mai puțin citite decât comentate, ba chiar decât cumpărate, „rentrée”-ul are ca principală consecință consolidarea instituțiilor precum casele de editură, critica literară și juriile premiilor literare”.¹⁰ În fapt, vizibilitatea creată de această piață literară face ca romanul lui Cărtărescu să ajungă pe diferitele liste de premii literare, cum ar fi Premiul pentru cea mai bună carte străină în Franța, Premiu Médicis, Premiul Femina, Premiul Jean Monnet, inclusiv le Grand Prix de traduction de la Ville d’Arles. Această perioadă poate fi înțeleasă drept un dispozitiv de reglare a producției și circulației valorii literare, care naturalizează logica pieței și a industriei culturale, legitimând autorii care contează într-un an. În acest sens, cum e legitimat romanul lui Cărtărescu? Ce tip de lectură e privilegiat? Ce strategii de mediere culturală există pentru a duce mai aproape romanul de publicul francez?       

Receptarea romanului lui Cărtărescu în spațiul francez activează unele dintre stereotipurile și reflexele imediate ale unei priviri „străine”, orientalizante, care, în termenii lui Edward Said, creează o ficționalizare a Orientului.¹¹ Exegetul occidental nu analizează narațiunea dintr-o perspectivă istoric-sociologizantă, ci, mai degrabă, se lansează constant într-o lectură de identificare care se lasă cucerită de simbolistica romanului și care îl descrie, în consecință, într-un registru encomiastic. Nu întâmplător, pasaje întregi din cronici recurg la superlative și judecăți extrem pozitive, care spun mai mult despre exotismul spațiului balcanic, valorificat în roman, decât despre relevanța propriu-zisă a operei într-un circuit internațional. În acest sens, receptarea în spațiul francez activează o serie de grile interpretative pre-existente, fapt care influențează atât lectura formei literare, cât și poziționarea autorului în circuitul internațional.

Într-o primă instanță, forma complexă, hibridă (unii comentatori reiterează metafora critică a romanului catedrală)¹², e „tradusă” prin intermediul unui discurs exotizant. Dimensiunea pseudo-istorică, caracterul mitologic, reflexiv și autoreflexiv al romanului sunt citite într-un limbaj al fascinației. În acest siaj se realizează și tehnicile de mediere culturală, care poziționează romanul în circuitul literar internațional. Asocierile literare, comparațiile recurente funcționează ca mecanisme de integrare simbolică prin analogie, oblic, într-un canon, fără o contextualizare proprie și fără o analiză distanțată a formei și mizelor sale literare, cum sunt, de pildă, referințele la Homer, la ciclul oriental O mie și una de nopți sau la Borges (chiar dacă acesta din urmă este revendicat ca model al scriitorului în diferite interviuri și în jurnale): „Ne gândim la Homer sau la Borges”¹³, „Theodoros e un fel de O mie și una de nopți românească”.¹⁴Nu întâmplător, în urmă cu aproape un secol, aceleași idei erau vehiculate și în raport cu romanul Chira Chiralina a lui Panait Istrati, și anume calitatea de povestitor a autorului-balcanic, asociată tot cu o formă de exotism discursiv. De pildă, Maurice Martin cu Gard remarca „darurile surprinzătoare ale povestitorului și ale poetului”¹⁵, iar Edmond Jaloux îl prezenta drept „un povestitor din O mie și una de nopți care istorisește aventuri extraordinare”¹⁶ sau Frédéric Lefèvre, care îl numea „unul din cei mai mari povestitori ai lumii”¹⁷, punând accentul pe dimensiunea orientală a prozei lui Panait Istrati.

Cronicile insistă, de asemenea, asupra caracterului „magistral”, „magic”, „sacru”, „biblic” al romanului („Prin dimensiunea sa epică, Theodoros ridică opera lui Cărtărescu la un nivel biblic”)¹⁸, transformându-l într-un obiect de admirație. Din această poziționare se ajunge rapid și la o lectură de identificare: „deraierea apare curând drept regula unui text în care fiecare poveste devine povestea fiecăruia dintre noi, a Pământului și a Cerului”.¹⁹ Această lectură afectivă și identificatoare estompează complexitatea structurală a romanului și articularea sa în straturi și geografii multiple (aflăm doar că autorul a făcut o muncă de cercetare „ireproșabilă”²⁰ pentru a prezenta cele patru spații din roman). Totuși, unii cronicari sesizează o formă de suprapunere a timpului și a spațiului, despre care vorbește Maria Todorova²¹, precum și ambiguitatea creată: „Să ne imaginăm o imensă tapiserie întinsă între cer și pământ, împletind fire de aur și lâni însângerate, străbătută de îngeri și demoni, de popi și pirați, de călugări și tâlhari, de prostituate și soldați, povestind când vizita reginei din Saba la regele Solomon la Ierusalim, când o întrevedere a reginei Victoria cu prim-ministrul ei Disraeli, descriind deopotrivă icoane sfinte și scene de bordel, citând atât versuri de Byron sau de Alfred de Musset, cât și versete din Biblie, legănând necontenit viața și moartea”.²²

În acest sens, se poate vorbi despre o universalizare și, mai apoi, o internaționalizare a periferiei? Exotismul structural, discursiv nu rămâne un simplu efect al lecturii, ci mai degrabă un mecanism funcțional prin care romanul e integrat într-un circuit global. El răspunde, astfel, unui orizont de așteptare al cititorului occidental care caută în literatura sud-est europeană experiența alterității. Mai interesant ar fi fost, poate, de problematizat felul în care sensibilitatea balcanică se pliază pe estetica postmodernistă a autorului, ambele mizând pe jocurile ambiguității.

În urma celor prezentate, se poate observa că, în spațiul occidental, romanul lui Cărtărescu trece printr-un proces de mitologizare: fie că este prezentat ca un obiect sacru, magistral, capodoperă etc., fie că este orientalizat (uneori și printr-o formă de cultural appropriation) ca un eșantion cultural care funcționează după o logică diferită de cea occidentală. În această privință, întrebarea esențială vizează modalitățile prin care un asemenea roman poate fi prezentat just în diferite spații culturale și literare. O primă soluție ar fi separarea valorii estetice de grila exotică prin situarea construcției literare într-o istorie a formelor, prin discutarea procedurilor prin care romanul produce efectul „epic”, „magic” etc. De altfel, contextualizarea ar viza și plasarea romanului în interiorul operei lui Cărtărescu și în raport cu tradiția literară românească (și sud-est europeană), nu doar prin referire la nume din hyper-canon²³ ca Borges și Homer. În ultimă instanță, internaționalizarea operei lui Cărtărescu (și) prin acest roman ar trebui să activeze o negociere critică a felului în care imaginea Balcanilor este livrată publicului, reflectând mobilitatea și pluralitatea acestui topos.

Note

¹ Mircea Cărtărescu, Theodoros, Ed. Humanitas, București, 2020, p. 156.

² David Damrosch, What is World Literature, Princeton and Oxford, Princeton University Press, 2003 p. 281-305.

³ „Scriitorii din literaturi periferice au oscilat adesea între polii opuși ai localismului și universalității”. David Damrosch, „Du côté du Ștefan cel Mare. Universalitatea perifericului în Orbitor I”, în Oana Fotache și Cosmin Ciotloș (editori), Harta și legenda. Mircea Cărtărescu în 22 de lecturi, Editura Muzeul Literaturii Române, București, 2020, p. 181. V. și Delia Ungureanu, „Forța revoluționară a periferiei: Levantul, Nostalgia și literatura mondială”, în Ibidem, pp. 257-280.

⁴ „Sortir d’une problématique intertextuelle, centrée sur le rapport entre un original et sa traduction, conduit à poser une série de questions proprement sociologiques, qui portent sur les enjeux et les fonctions des traductions, leurs agences et agents, l’espace dans lequel elles se situent et les contraintes, à la fois politiques et économiques, qui pèsent sur elles. Une approche sociologique de la traduction doit prendre en compte plusieurs aspects des conditions de circulation transnationale des biens culturels, à savoir la structure de l’espace des échanges culturels internationaux, le type de contraintes – politiques et économiques – qui pèsent sur ces échanges, les instances et agents de l’intermédiation, ainsi que les processus d’importation et de réception dans le pays d’accueil”,  Heilbron Johan și Gisèle Sapiro, « Chapitre premier. La traduction comme vecteur des échanges culturels internationaux », în  Translatio. Le marché de la traduction en France à l’heure de la mondialisation, édité par Gisèle Sapiro, CNRS Éditions, Paris, 2008, https://books.openedition.org/editionscnrs/947, accesat la 6 februarie 2026.

⁵ V. și Pascale Casanova, Republica mondială a literelor, Ed. Art, București, 2016.

⁶ „Cette structure hiérarchisée induit d’emblée certaines régularités dans les modalités de circulation des textes par voie de traduction”, în Heilbron Johan, et Gisèle Sapiro, op. cit.

⁷ „La ieșirea din proiectul comunist, România privea cu speranță către proiectul european, în care va intra formal prin aderarea la Uniunea Europeană din ianuarie 2007. Integrarea culturală este însă un proces la fel de dificil precum integrarea politică. Cantitatea discuțiilor de după 1989 privind „europenitatea literaturii române sau proiectul bănățean interesat de așa-zisa apartenență a spațiului timișorean la Mitteleuropa/ Europa Centrală“ trădează un complex având ca manifestări corelate obsesia de a nu fi „doar“ balcanici. Imperativul transferării acestei obsesii într-o formă reală reprezintă una dintre constantele câmpului cultural postcomunist. Spectrul variază între vechi complexe de inferioritate (cunoscutul fatalism al autoderiziunii semiperiferice) și la fel de vechi complexe de superioritate (în special provenind din zona naționalistă)”, Mihai Iovănel, „Exportăm”, în Cultura, nr. 543, https://revistacultura.ro/nou/exportam/, accesat la 06 februarie 2026.

⁸ Mircea Cărtărescu, „Europa are forma creierului meu”, în Observator cultural, nr. 153, 2002, https://www.observatorcultural.ro/articol/europa-are-forma-creierului-meu/, accesat la 06 februarie 2026.

⁹ Mircea Cărtărescu, Frumoasele străine, Ed. Humanitas, București, 2010, pp. 67-68.

¹⁰ Christine Évain, Frédéric Dorel, L’industrie du livre, en France et au Canada : perspectives, L’Harmattan, 2008, p. 100. V. și „Rentrée littéraire, une tradition française qui compte encore ?”, https://www.radiofrance.fr/franceinter/podcasts/le-debat-de-midi/le-debat-de-midi-du-lundi-21-aout-2023-4041350, accesat la 06 februarie 2026.

¹¹ Edward Said, Orientalismul. Concepțiile occidentale despre Orient, cu prefața  autorului, ediția  a II-a,  traducere  din limba  engleză  de Doina Lică  si Ana  Andreescu Ed. Art, București, 2018.

¹² Didier Jacob, Elisabeth Philippe, Amandine Schmitt, Anne Crignon, „Notre sélection de livres pour un week-end littéraire à souhaits”, Le Nouvel Obs, 6/12/2025.

¹³ „On pense à Homère ou à Borges”, Lisbeth Koutchoumoff Arman, „Têtes d’affiche, nouveaux talents: la rentrée littéraire se dévoile”, Le Temps, 24/08/2024.

¹⁴ „Théodoros est une sorte de Conte des mille et une nuits roumain”, Ibidem.

¹⁵ „les dons suprenants de conteur et de poète”, Maurice Martin du Gard, „Panaït Istrati”, Les Nouvelles littéraires, 31/05/1924 apud Bianca L. Cernat, Panait Istrati, „omul revoltat”. Repere pentru o literatură a contestației, Editura Muzeul Literaturii Române, București, 2015, p. 15.

¹⁶ „un conteur des Milles et Une Nuits qui narre les aventures extraordinaires”, Edmond Jaloux, Les Nouvelles littéraires, 20/09/1924 apud Bianca L. Cernat, op. cit.

¹⁷ „l’un des plus grands conteurs du monde”, Frédéric Lefèvre, Les Nouvelles littéraires, 1/10/1927 apud Bianca L. Cernat, op. cit.

¹⁸ „De l’épique, Théodoros élève l’œuvre de Cărtărescu au biblique”, Youness Bousenna, „Théodoros Roman Mircea Cartarescu”, Télérama, 28/08/2024, p. 61

¹⁹ „A ceci près que le déraillement apparaît vite comme la règle d’un texte où chaque histoire devient celle de chacun de nous, et de la Terre, et du Ciel”, Fl. Go, „Critique Et Dieu rit devant l’innocence et la cruauté humaines”, Le Monde, 30/09/2024.

²⁰ „Car si pour nous raconter la vie de l’empereur Téwodros d’Éthiopie, il truffe son récit d’une documentation irréprochable sur les quatre mondes croisés par son héros – la Valachie, l’archipel grec, l’Éthiopie et la Judée –, il n’en écrit pas moins une oeuvre où l’imagination occupe une place de choix”, ***, „La guerre sous la mer”, în Historia, mardi 1/10/2024.

²¹ V. și Maria Todorova, Balcanii și Balcanismul, Ed. Humanitas, București, 2000.

²² „Que l’on imagine une immense tapisserie tendue entre le ciel et la terre, en-tremêlant fils d’or et laines ensanglantées, parcourue d’anges et de démons, de popes et de pirates, de moines et de brigands, de prostituées et de soldats, racontant tantôt la visite de la reine de Saba au roi Salomon à Jérusalem, tantôt un entretien de la reine Victoria avec son Premier ministre Disraeli, décrivant de saintes icônes et des scènes de bordel, citant aussi bien des vers de Byron ou d’Alfred de Musset que des versets de la Bible, tanguant constamment la vie et la mort”, Thierry Clermont, „La folie des grandeurs”, în Le figaro LITTÉRAIRE, 26/09/2024, p. 9. 

²³ David Damrosch, „World Literature in Postcanonical, Hypercanonical Age”, în Haun Saussy (ed.) Comparative Literature in the Age of Globalization, The Johns Hopkins University Press, 2006, pp. 43-54.

*

Irina Gorgan

Construcția unei identități literare mondiale – modalități de autoreprezentare în jurnalele lui Mircea Cărtărescu

Jurnalele scrise de Mircea Cărtărescu funcționează ca un spațiu de elaborare strategică a unei identități literare orientate spre rețeaua globală, în cadrul cărora autoreprezentarea devine un instrument de legitimare la nivel internațional. Prin analiza proceselor de negociere a poziției auctoriale în cadrul acestui proces, studiul urmărește mecanismele de integrare ale lui Mircea Cărtărescu în câmpul literar mondial, din postura unui scriitor est-european care reușește, după anii ’90, să se înscrie în circuitul literar global. Analiza se va desfășura pe trei paliere, pornind de la premisele formulate de Pascale Casanova cu privire la integrarea în spațiul literar mondial a autorilor proveniți din literaturile „mici”: (in)dependența față de cadrul literar național, autonomizarea față de centrul vest-european, respectiv formarea unei „familii literare” în absența unei ierarhii strategice menite să faciliteze recunoașterea din partea centrului.

După cum observă Casanova, deși „legile de fidelitate națională”¹ sunt rareori resimțite de scriitori ca niște constrângeri, în realitate, apartenența la cadrul originar poate deveni restrictivă. În cazul lui Cărtărescu, limitările spațiului național funcționează în două moduri: centripet prin nerecunoașterea sa „adecvată” în spațiul românesc și centrifug, prin dezavantajulcauzat de statutul periferic al țării originare. Autorul își exprimă nemulțumirea față de receptarea din România, formulând o critică vehementă la adresa mediului literar autohton: „Sigur, dac-aș publica azi Levantul sau Nostalgia, ei ar vedea tot «produse» în ele. Dac-aș scrie Divina Commedia și Hamlet și Frații Karamazov, tot un nenorocit de autor comercial aș fi pentru ei, căci nimic nu deformează mai tare ca ura”.² Deși critica românească îi rămâne ostilă, succesul european îi oferă autorului cadrul necesar pentru a-și negocia condiția de minoritate în ansamblul literaturii mondiale: „Trebuie să fii, am mai spus-o de câteva ori, mai bun – sau mai nebun – decât un ins din lumea civilizată ca să te poți impune ca și el. Nimeni nu te cunoaște când ești străin, sărac, sfios, made in Romania”.³ Acest tip de raportare justifică premisele lui Casanova, conform căreia locul fiecărui scriitor în spațiul mondial e dat de poziția ocupată de spațiul lui național în ansamblul acestei rețele.⁴ Interesant este că Mircea Cărtărescu nu doar că încearcă să se instituie ca unitate componentă a rețelei literare mondiale, ci discută autorii români în același plan critic cu cei „străini”, fapt care devine o strategie de poziționare echitabilă a culturii române în ansamblul european: „Eu nu i-am citit nici pe Catullus, nici pe Rabelais, nici pe Cantemir, nici pe Virginia Woolf de pe vreo hartă, ci din bibliotecă, unde cărțile sunt așezate una lângă alta”.⁵ Cărtărescu subliniază aici modul său de a aborda literatura, într-o logică în care granițele geografice și canonice devin irelevante – autorii români și cei străini coexistă pe același plan, iar valoarea lor nu depinde, la prima vedere, de reputația internațională sau de poziția lor pe „harta” literară. Deși metafora pe care o folosește indică un grad de „democratizare” a accesului culturilor mici la literatura de circulație, autorul concepe câmpul literar ca pe un joc de putere în cadrul căruia, așa cum menționează într-un interviu⁶, se simte „în concurență” nu doar cu autorii români, bulgari, ruși, sârbi, cehi sau polonezi „din preajmă”, ci și cu scriitorii „de pretutindeni” pe care îi admiră.⁷ În această logică, autorii din periferia Europei se pot înscrie „pe raftul” de circulație prin acumulare de capital, dar, în termeni de națiune, Cărtărescu face distincție între lupta cu autorii centrali sau est-europeni și cea cu „scriitorii de pretutindeni”, care devin pentru el repere literare incontestabile.

O astfel de poziționare îi permite autorului intrarea în concurența internațională, ceea ce înseamnă că scriitorul are drept criteriu de referință legile literare din afara propriilor granițe.⁸ Chiar dacă, atunci când discută propriu-zis literatura în jurnal, Cărtărescu se raportează relativ egal la scriitorii români și la cei străini, acesta găsește în ansamblul românesc – implicit, est-european – moșteniri literare incomparabile cu cele ale câmpului de circulație mondial: „Ce fericit să fie Márquez cu Caraibele lui. Ce minune să primești Caraibele la naștere. Sau o genealogie stufoasă ca o coadă de păun sau niște cioareci și-o cămeșă”.⁹ Astfel, poziționarea lui Mircea Cărtărescu reflectă o negociere permanentă a (in)dependenței sale față de spațiul național, confirmând premisele teoretice formulate de Casanova. Prin raportarea strategică la orizontul internațional de referință, autorul își construiește identitatea literară dincolo de granițele naționale, prin trei strategii: racordarea autorilor români la ansamblul spațiului literar universal, relativizarea criteriilor canonice naționale și asumarea competiției simbolice cu marile centre de legitimitate culturală.

Cu toate că demersul de consacrare în rețeaua literară mondială se face din postura țării minoritare – „Eu, un coate-goale-ntre ei”¹⁰ –, raportarea unui autor la condițiile centrale contribuie la ceea ce Pascale Casanova numește „unificarea spațiului literar”, proces care duce la formarea unei zone autonome în țara de proveniență.¹¹ În momentul depășirii granițelor naționale în procesul de înscriere în spațiul literar mondial, Cărtărescu se ferește de poziționările de revendicare prin imitație sau, dimpotrivă, prin exotism.¹² În locul acestor forme de legitimare, Cărtărescu optează pentru inventarierea critică a câmpului literar global, din poziția autorului periferic care aici devine o postură privilegiată. Obsesia vizibilă în toate jurnalele este aceea de a reda, aproape exhaustiv, genealogia scriitorilor din spațiul mondial. Procesul poate fi considerat o strategie de integrare a marginalului prin asumarea unei poziții care îi permite să traseze de la distanță legăturile culturale. Autorul din periferie nu este un simplu receptor permeabil care imită pentru a fi integrat, nici nu urmărește autonomia universalizantă a centrului francez, ci își „selectează” influențele. Cărtărescu folosește ca strategie pentru depășirea posturii de minoritar revendicarea statutului de hermeneut al „marilor” autori, strategie care se concretizează în jurnale printr-o serie de judecăți literare: „Din Nabokov vin toți bizarii noii proze americane, le recunoști sursele în fiecare pagină”¹³, „[Beckett] mare scriitor, dar foarte aproape de Kafka”¹⁴, „Cortázar vine din Borges, care pare-a veni din Flaubert. Realiștii magici vin din Cortázar”¹⁵ și „cel mai reușit «Canto» a lui Pound e «The Waste Land» a lui Eliot”¹⁶. Autorul român încearcă să evite pentru sine o astfel de revendicare de tip arborescent și are drept țel, în romanul Orbitor, unificarea a două tipuri de scriere radical opuse, ceea ce, consideră el, îi va da unicitate: „Sunt din ce în ce mai aproape de ceea ce am vrut și am sperat că o să pot face cândva, combinația aceea de Proust și Kafka”.¹⁷ În același timp, regimul comunist din România contribuie la rețeaua de influențe literare ale lui Cărtărescu. După cum observă Delia Ungureanu, acesta își alege intertextele în absența unei ierarhii strategice menite să mulțumească centrul și să îi obțină recunoaștere internațională.¹⁸ Preocupat de radiografierea genealogică a influențelor culturale ale scriitorilor consacrați, Cărtărescu își formează o „familie literară”¹⁹, în termenii lui Casanova, care îi are în centru pe Dostoievski și Kafka, datorită dezvoltării insulare a stilului lor față de rețeaua literară mondială.²⁰ Cei doi fac parte din lecturile constante ale autorului român din perioada jurnalelor (1990–2017) și sunt singurii scriitori pe care îi citește din perspectiva unor modele scriitoricești.²¹

Pe lângă acest aspect, autonomizarea față de centrul vest-european în cazul autorului român se sustrage celor două posibilități enunțate de Pascale Casanova, conform căreia scriitorii „săraci” fie își afirmă diferența prin unicitate în cadrul autorilor propriei națiuni și rămân astfel nerecunoscuți în universul literar extern, fie își trădează apartenența națională și se asimilează unuia dintre marile centre.²² Raportarea lui Cărtărescu la spațiul național este direcționată, fără îndoială, spre rețeaua de scriitori internaționali. Cu toate acestea, racordarea autorului la un centru de consacrare universală nu este o intenție enunțată de autor în jurnale. Atunci când ajunge să se afirme la Paris, nu are parte de validare, așa că se „mulțumește” cu autoreprezentarea sa ca autor „de mijloc”. În urma presupusului eșec, va relativiza ironic prestigiul pretins de consacrarea universală: „Mă simt OK de când mi-au dispărut – subit, după drumul parizian – dârdorile succesului. Slavă Domnului că n-am avut un «succes internațional», ci un succesuț micuț și grăsuț, uitat de mult în hangarul de succese al «lătrăturilor universale». Mai mare ca Stephen King, dar mai mic ca Dostoievski, M. C. a trecut și el prin lume, a lăsat și el un nume…”.²³

Cazul lui Mircea Cărtărescu este, prin urmare, simptomatic pentru modul de funcționare al spațiului literar mondial. Casanova propune termenul de „revoluție” pentru situația autorilor care își modifică relația de dependență în care se află și care găsesc în patrimoniul transnațional soluția ieșirii din cadrul limitativ al națiunii originare.²⁴ Strategiile prezente în jurnale, prin care Cărtărescu își discută vizibilitatea în ansamblul scriitorilor din spațiul mondial, vizează trei direcții principale: valorificarea condiției de dependență națională, autonomizarea față de ansamblul autorilor mondiali, respectiv recunoașterea unui fundal de influență pe care îl reconfigurează pentru a deveni el însuși un nod specific în rețeaua literară mondială.

Note

¹ Pascale Casanova, Republica mondială a literelor [1999], București, ART, 2016, p. 212.

² Mircea Cărtărescu, ZEN. Jurnal. 2004-2010, București, Humanitas, 2011.

³ Mircea Cărtărescu, Jurnal II. 1997-2003, București, Humanitas, 2005, p. 231-232.

⁴ Pascale Casanova, op. cit., p. 55.

⁵ Mircea Cărtărescu, „Europa are forma creierului meu”, Observator cultural, nr. 153, 2003. https://www.observatorcultural.ro/articol/europa-are-forma-creierului-meu/

⁶ Loc. cit.

⁷ Despre relația pe care o are cu alți autori din vecinătatea României, merită amintită interacțiunea pe care o are cu László Krasznahorkai care, având un istoric cultural relativ asemănător cu cel al lui Cărtărescu, câștigă un prestigiu de invidiat pentru autorul român prin romanul său Satantango: „L-am întâlnit pe László Krasznahorkai, scriitor maghiar cu doi ani mai în vârstă ca mine, cărunt, afabil, cu păr lung și ochi albaștri calzi și inteligenți. Vorbim de toate și de nimic: fostele noastre burse germane, Esterházy, rezidență de la Leuk, unde trăia acum. Știam despre el lucruri puține și fragmentare, cine știe când auzite: Satantango, filmele făcute după cărțile lui, faptul că, pe un blog dedicat premiului Nobel, mereu intervenea cineva care-l propunea candidat, atât de obstinat și stereotip, că nu te puteai gândi decât că era chiar el…”. Și, în alt loc: „K. a luat Man Booker Prize. L-am întâlnit la Leuk o pereche de ochi luminoși, dar și ceva tartuffian pe fața sa căruntă. De treizeci de ani tot aud de Satantango. Now he made it. Picătura care găurește stânca”.

Vezi Mircea Cărtărescu, Un om care scrie. Jurnal 2011-2017, București, Humanitas, 2018, pp. 219-220, p. 366.

⁸ Pascale Casanova, op. cit., p. 116.

⁹ Mircea Cărtărescu, ZEN. Jurnal. 2004-2010, București, Humanitas, p. 118.

¹⁰ Mircea Cărtărescu, Un om care scrie. Jurnal 2011-2017, București, Humanitas, 2018, p. 176.

¹¹ Pascale Casanova, op. cit., p. 380.

¹² Vezi Mircea Cărtărescu, „Europa are forma creierului meu”, Observator cultural, nr. 153, 2003.

„Rămâi la locul tău, îmi spunea de fapt, prin aceasta, afabil, editorul. Rămâi în ghetoul tău. Exprimă-ți bucățica ta de istorie (sud-)est-europeană. Scrie despre Securitatea ta, despre Ceaușescul tău, despre Casa ta a Poporului. […] Singura ta șansă e să exprimi mica ta lume exotică la o mică editură care, eventual, te-ar putea, aici, la noi, accepta. […] Ai de ales: întărește clișeele noastre dragi sau dispari”.

¹³ Mircea Cărtărescu, Jurnal I. 1990-1996, București, Humanitas, 2005, p. 246.

¹⁴ Ibidem., p. 118.

¹⁵ Mircea Cărtărescu, ZEN. Jurnal. 2004-2010, București, Humanitas, p. 342.

¹⁶ Mircea Cărtărescu, Jurnal I. 1990-1996, București, Humanitas, 2005, p. 246, p. 54.

¹⁷ Ibidem., p. 282.

¹⁸ Delia Ungureanu, „The Revolutionary Force of the Periphery: The Levant, Nostalgia, and World Literature”, în Dibur Literary Journal, nr. 9, 2020, p. 58.

¹⁹ Pascale Casanova, op. cit., p. 211.

²⁰ Vezi Mircea Cărtărescu, Un om care scrie. Jurnal 2011-2017, București, Humanitas, 2018, p. 185.

²¹ Vezi Ibidem., p. 118.

²² Pascale Casanova, op. cit., p. 214.

²³ Mircea Cărtărescu, Jurnal I. 1990-1996, p. 293.

²⁴ Pascale Casanova, op. cit., p. 380.

*

Ioan Streza

Contradicția lui Theodoros

Premise și context

Printre cele mai populare opinii ale filosofului sloven Slavoj Žižek, care circulă în forma comprimată a reels-urilor, sunt cele despre problema Balcanilor. Începutul documentarului „Liebe dein Symptom wie Dich selbst” (1996) îl prezintă pe filosof definind, în stilul specific, drept graniță dintre Mitteleuropa și Balcani râul Ljubljanica: sunt separate astfel două lumi intangibile, cea a Europei și a civilizației și cea a ororilor și a despotismului oriental.¹ Un alt episod de definire a regiunii se regăsește în fragmentele din interviuri în care Žižek reia observațiile făcute într-un articol din 1999. Fiecare stat mută granița Balcanilor mai la sud-est, prezentându-se pe sine ca parte a civilizației europene și pe „ceilalți” ca barbari, corupți sau despoți. Astfel, slovenii, sârbii, croații, italienii, austriecii, germanii, francezii și chiar britanicii folosesc aceeași logică de excludere și superioritate, proiectând Balcanii asupra vecinilor lor. Mecanismul principal pe care îl observă Žižek este acela al respingerii alterității balcanice definită ca despotică, barbară, ortodoxă, musulmană, coruptă, orientală în favoarea unor adevărate valori occidentale, civilizate, democratice, creștine.²

În acest context se poate pune întrebarea: cum își poate asuma cineva această identitate balcanică de care discursul occidental se delimitează? Răspunsul se găsește ușor în romanul lui Mircea Cărtărescu, Theodoros, apărut în 2022. Însuși autorul recunoaște într-un interviu această miză a proiectului care l-a preocupat încă de la începutul lui 1991³: „m-am gândit sa fac o carte care să surprindă cititorul european, de o cultură medie să zicem prin ceva care nu este de acolo, care nu vine de acolo, sau vine parțial de acolo”.⁴ Faptul că un autor precum Gabriel García Márquez rămâne popular și canonic este explicat de Cărtărescu prin „întâlnirea dintre realitatea exotică care este realitatea latino-americană și suprarealismul european”.⁵ Astfel, luându-l ca exemplu pe autorul columbian, scriitorul mărturisește că a încercat să suprapună peste roman și peste protagonist o lume fantastică întrucât „și noi avem un fel de exotism, eu l-aș numi mai curând balcanism, prebizantism, adică influența bisericilor orientale, răsăritene, cele care s-au despărțit foarte devreme de ortodoxie”.⁶ Pretextul care angrenează această complexă povestire este revelat în Nota finală a romanului: Theodoros a existat și este menționat într-o scrisoare de a lui Ion Ghica către Vasile Alecsandri în care autorul presupune că „tânărul servitor dispărut din Ghergani, de la curtea tatălui său, ar fi devenit, după câteva decenii de aventuri nebuloase, Împăratul Tewodros II al Etiopiei”.⁷

Mircea Cărtărescu și world literature

Aceste mărturii îl plasează pe Mircea Cărtărescu în sfera autorilor care scriu cu conștiința unei literaturi a lumii. David Damrosch afirmă că, pentru a deveni opere ale world literature, cărțile trebuie să fie primite, receptate în spațiul unei culturi străine, care se definește în funcție de tradiția națională și de nevoile specifice ale autorilor acelei culturi „gazdă”.⁸ Mai mult, același autor continuă elogiul călătoriei literaturii dintr-un spațiu în altul afirmând că prin traducere „un text se schimbă într-adevăr, atât în structura referințelor, cât și în limbă”.⁹ Nu poate fi vorba nicidecum de o pierdere a valorii, ci de o aprofundare a relației dintre cititor și text. Revenind la mărturisirile lui Cărtărescu, putem observa o legătură între modul în care își percepe el romanul și modul în care Damrosch vede literatura mondială (world literature): „nu ca un canon stabilit de texte, ci a un mod de lectură, un angajament detașat față de o lume dincolo de a noastră”.¹⁰ În plus, această schimbare de optică duce la o literatură care se definește ca o conversație pe două planuri: pe de-o parte, între autori și autoare, care sunt familiarizați cu operele celorlalți și reacționează la ele și, pe de altă parte, în mintea cititorului, unde lecturile se întâlnesc și interacționează.¹¹ Dialogul dintre Mircea Cărtărescu și scriitori cunoscuți sau mai puțin cunoscuți publicului mondial există și poate fi atestat urmărind notațiile din jurnale, interviuri sau recenzii. În cazul lui Theodoros putem identifica ușor textele cu care comunică romanul: de la romanele populare din spațiul românesc Alexăndria sau Istoria lui Skinderiu-Împăratu, până la Marquez, Mario Vargas Llosa și canonul occidental: Flaubert (mai ales cu romanul pseudoistoric Salammbô), Dante, Homer, Goethe¹², chiar și cu Mihail Bulkagov sau cu propria operă, în special cu Solenoid¹³, după cum Cărtărescu însuși mărturisește în repetate rânduri.

O ultimă notă care merită adusă în această paranteză metodologică are legătură cu modul în care caracterizează Pascale Casanova câmpurile literare mondiale și naționale. Două forțe domină lumea literară: „forțelor centripete orientate către polul autonom și unificator (…), li se opun forțele centrifuge ale polilor naționali, adică forțele de inerție care participă la divizarea, particularizarea, absolutizarea diferențelor, reproducerea modelelor trecutului, naționalizarea și comercializarea producțiilor literare etc”.¹⁴ Această dihotomie se regăsește atât în câmpurile literare naționale, cât și în cel mondial. Pentru Casanova centrele (Parisul, Londra ș.a.) reprezintă polii autonomi, în care un autor poate deveni faimos fără multe bătăi de cap, în timp ce periferiile și semi-periferiile depind în continuare de structurile politico-naționale pentru promovarea literaturii. Mai mult, scriitorii așa-zis „autonomiști” „sunt cei care cunosc legea spațiului literar mondial și se folosesc de ea pentru a lupta în interiorul câmpului lor național și a răsturna normele dominante”.¹⁵ Dacă privim traseul internațional nu doar al romanului Theodoros, ci al întregului „brand” Mircea Cărtărescu, putem observa cum scriitorul s-a integrat în polul autonom. Iar revoluția pe care o produce în spațiul literar românesc este și ea observabilă. Începând cu primul volum din Orbitor din 1996 și continuând până în prezent cu Theodoros, Cărtărescu a mizat pe formula romanului maximalist, care devine populară printre autorii autohtoni. Coincidență sau influență, cert este că în ultimii ani au apărut multiple ilustrări ale acestui subgen romanesc: Solomonarul (2022) de Florin Chirculescu, Abraxas (2023) al lui Bogdan Alexandru Stănescu, Paradis (2025) de Radu Vancu, O nouă ultimă zi (2025) de O. Nimigean sau Ceilalți (2025) de Ion Manolescu. Mai mult, cronicari precum Victor Cobuz observă o resurecție a maximalismului în 2025, iar „asumarea clară și întrucâtva manifestă a acestei formule de către scriitorii în cauză ne face să înțelegem că numărul mai ridicat al romanelor maximaliste din 2025 nu este o coincidență”.¹⁶

De asemenea, dacă privim receptarea lui Mircea Cărtărescu și a romanului Theodoros în câteva spații culturale europene, putem vedea cât capital literar deține autorul. Pascale Casanova vede acest capital ca fiind determinat de trei lucruri: 1) vechimea literaturii din care provine scriitorul, 2) manifestări ale scriitorului sau ale operei, pe scurt, „toți cei care-l transmit, și-l însușesc, îl transformă și îl reactualizează”¹⁷ și 3) creditul, înțeles ca putere și valoare conferite unui scriitor. Surprinzător este că „în imaterialitatea sa, capitalul există doar întrucât exercită, pentru toți participanții la joc (…) efecte care întăresc credința în el și care sunt măsurabile în mod obiectiv”.¹⁸ La primul criteriu orice scriitor român este deficitar, însă celelalte două pot compensa această lipsă. Dacă ne raportăm la ecourile pe care le-au avut traducerile din Theodoros în spațiul francez și german în 2024 observăm că Mircea Cărtărescu a acumulat un capital literar consistent, care se ramifică pe două paliere. Primul este acela al romanelor deja cunoscute publicului internațional: Orbitor și Solenoid, care sunt percepute ca autoficționalizări suprarealiste¹⁹ cu rădăcini în realismul magic²⁰ sau ca reprezentări ale Bucureștiului din epoca Ceaușescu.²¹ Celălalt palier ține de statutul de scriitor care așteaptă consacrarea prin premiul Nobel, fiind aflat pe listele scurte de ceva vreme. Atât în cronicile citate, cât și în unele precum cele din Literaturkritic²² sau din Taz²³ se observă acest fapt.

Filonul balcanic

Împrumutând segmentarea din roman în trei părți, Tudor – Theodoros – Tewodros, mă voi opri asupra a două „isme” care pot caracteriza romanul: balcanismul și orientalismul. Din interviurile citate cele două concepte sunt puse de către Mircea Cărtărescu sub semnul Răsăritului, însă consider necesară o delimitare clară între parcursul lui Theodoros ca homo balcanicus și ca negus negast. Argumentul principal constă în lipsa de sinonimie dintre balcanic și oriental, lipsă constatată și explicată cel mai bine de Maria Todorova. Sigur, estul geografic a constituit pentru Occident „un tărâm exotic și imaginar, sălașul legendelor, basmelor și minunilor”²⁴, însă „spre deosebire de orientalism, care este un discurs despre o opoziție dată, balcanismul este un discurs despre o ambiguitate atribuită”.²⁵ Această stare de fapt se datorează perceperii Balcanilor ca o punte între civilizații și „între diferite stadii de dezvoltare, ceea ce evocă etichete de tipul: semidezvoltat, semicolonial, semicivilizat, semioriental”.²⁶ Balcanii, la fel ca Orientul, „au servit drept depozitar al caracteristicilor negative împotriva cărora a fost construită o imagine pozitivă și plină de sine a «europeanului» și a «Occidentului»”²⁷, însă, dacă pentru Edward Said Orientul înseamnă un celălalt al Occidentului, pentru Todorova Balcanii înseamnă un sine incomplet, un alter ego, nu o alteritate.²⁸

Pornind de la aceste clarificări, la nivel textual, cel puțin când vine vorba de reactivarea imaginarului balcanic-levantin, se poate observa contracararea narațiunii clasice descrisă și de Žižek, și de Todorova. Artificiul formal care pune în practică această tendință este realismul magic de inspirație sud-americană. Curentul este înțeles ca o alternativă epistemologică față de filosofia Occidentală, în care raționalismul și istoria factuală sunt contrabalansate de mitologie locală și supranatural.²⁹ În Un veac de singurătate de Gabriel Garcia Marquez, roman pe care Mircea Cărtărescu a dorit să-l concureze explicit, pot fi identificate trei surse ale realismului magic: 1) sugestia unui timp mitic în care oamenii trăiesc foarte mult, 2) amestecul superstiției cu bârfa și exagerarea (relevante ar fi aici scena ploii care a durat un an sau frica familiei Buendia de copil cu coadă) și 3) șocul noului, ceea ce face locuitorii din Macondo să fie surprinși nu de supranatural, ci de inovațiile modernității.³⁰

Dacă ar fi să comparăm începuturile din Un veac de singurătate și din Theodoros putem observa că în ambele situații avem de-a face cu prefigurări ale morții care servesc ca declanșator al rememorării. În primul caz îl avem pe colonelul Aureliano Buendía în fața plutonului de execuție care își va reaminti cum a intrat în contact cu blocurile de gheață³¹, iar în al doilea ni se înfățișează regele decăzut al Etiopiei, Tewodros II, asediat și pe punctul de a se sinucide din disperare. Firul narativ al romanului cărtărescian începe deci în anul 1868, în ultima zi pe pământ a protagonistului.. Asediat de trupele britanice, acesta se sinucide: „apoi apeși brusc trăgaciul și lumea se sparge-n țăndări și viața ți se sfârșește și povestea ta poate să-nceapă, împletită cu toate poveștile ce sclipesc ca firele de aur pe veșnicul gherghef al zilelor și-al nopților”.³² Condiția „sine qua non” a relatării de către arhangheli, este moartea personajului.

Formulată de scriitorul cubanez Alejo Carpentier în anii ’50 și apoi reactualizată de Maggie Ann Bowers, diferența dintre realismul magic sud-american și cel european ar fi următoarea: în varianta europeană a curentului se pune accentul pe capacitatea de a genera experimente, acesta neavându-și originea în contextul mitologic și cultural al scriitorilor.³³

La fel ca Marquez, Salman Rushdie și alți contemporani care adoptă formula realist magică, și Cărtărescu o face pentru a exprima bagajul mitologic și cultural diferit cu mult de cel Occidental. Cel mai elocvent exemplu îl reprezintă scena urcării lui Tudor adolescentul în ceruri pe frânghia celui mai mare zmeu din București care o are înfățișată pe Stamatina: „și deodată te-ai văzut sub cerul gol, ca sub un clopot de sticlă în mijlocul căruia se mai afla un singur zmeu, aflat mult deasupra celorlalte. Vedeai acum nu doar Bucureștii, ci întreaga Valahie curbată odată cu globul de tină”.³⁴ Cocoțat deasupra lumii, protagonistul vede Zburătorul care o va bântui și iubi pe fiica domnitorului Dimitrie Ghica, pe Stamatina. În aceeași logică realist magică și de afirmare a diferenței față de Occident pot fi văzute și cele trei întâlniri cu fiica de domn, în care același Zburător apare și, mai mult, îi fură obiectul iubirii lui Theodoros.    În prima întâlnire a celor doi oameni de lume, „fata își cunoștea bine soarta și era împăcată cu ea: avea să fie toată viața ei beteagă sufletește, cum alte fete sunt betege de un picior sau de o mână”.³⁵ În ciuda acestei realități, Stamatina nutrește sentimente pentru Theodoros, care își ia ca angajament să o găsească oriunde ar fi în lume. După ani în care devenise pirat în Arhipelagul grecesc, Theodoros o regăsește pe Stamatina, însă fata, devenită femeie, era schimbată de iubirea pentru Zburător. Ea „s-a azvârlit fericită în brațele bărbatului de peruzea, ce-a ridicat-o ca pe un fulg și-a prăvălit-o fără vorbă în așternut. Și prin fereastra deschisă ai văzut-o încălecată și pătrunsă și-ai auzit-o gângurind vorbele dulci pe care le-ai fi voit pentru tine”.³⁶ Mizând pe un scenariu de tipul Luceafărul întors, în care Cătălina nu-l alege pe Cătălin, naratorul reușește să întoarcă și dificila iubire sadică într-una erotică. Tewodros împăratul, după încă câțiva ani, avea să urce din nou la ceruri pentru a o reîntâlni pe Stamatina în cetatea Zburătorului, însă o găsește într-o raclă, iar după ce o deschide, nu rămâne decât praful acelei ființe pe care a iubit-o cu tot sufletul. Când Zburătorul ajunge, singurul gest este de a demola cetatea și să plece în zbor.

Tot pe când era un tânăr haiduc prin Valahiei, Theodoros își găsește misiunea supremă. Aflat la antipodul reprezentărilor tradiționale ale haiducilor, protagonistul este înfățișat într-o manieră crudă: „Iar tu, Tudor, te înhăitaseși cu ei și te-nvoiseși la prigonirea ovreilor, și ai făcut împreună cu ei toate relele, până ce-ai ajuns la moarte de om”.³⁷ Tot pe atunci, un negustor evreu, Moshe, îi stârnește furia protagonistului, care este pornit să-i facă rău, dorind să-i dea foc tarabei: „La ciocnirea petrei pe oțel, ovreiul s-a întors către tine. Dar nu mai era umilitul telal cu haini vechi cumpar, ci Moise însuși în mânia sa cea mai mare, ca-n ziua când (…) a izbit furios tablele legii de piciorul muntelui”.³⁸ După această viziune va fi dus într-un loc ascuns, iar în urma unui ritual i se va încredința misiunea găsirii Chivotului Legii, ghidat fiind doar de numele lui Dumnezeu-Savaoth. Această viziune mistică declanșează al doilea capitol din viața tânărului: pirateria în Arhipelagul grecesc. Acolo ies în evidență confruntările dintre palicarii-pirați, figuri sinonime cu haiducii români, însă întărâtați la nelegiuiri de șeful lor, Theodoros. În această parte a narațiunii scenele realist-magice au și o puternică influență biblică datorită quest-ului pe care îl are Theodoros de îndeplinit, călătorie care îl va face să coboare pe Nil până în Etiopia, unde va ajunge împărat.

Abia către finalul domniei sale Tewodros va descoperi chivotul, iar după ce îl va deschide își va vedea viața sub forma de manuscris care se actualizează în continuu: „în tăcerea desăvârșită, aidoma celei dintr-o lume în care urechea nu se aflase încă, o voce s-a auzit dintre heruvimi, iar acea voce nu era din lumea aceasta. (…) Iar vocea-ți grăia ție, ca și când ți-ar fi depănat ție însuți istoria vieții tale, mai adevărată decât o trăiseși tu vreodată”³⁹, iar acea relatare este reluarea incipitului romanului, în cheie metatextuală postmodernă.

Orientalism și orientalizare

Toată această parte de aventurare în Etiopia a fost supusă mai puțin filtrului critic. Sigur, Mihnea Bâlici, într-o cronică a romanului, scoate în evidență „imaginea de «alianță a periferiilor» [care] sună bine, doar că în inima ei stă o malformație”.⁴⁰ Cronicarul explică că imaginea Sudului Global este una a unui „tărâm necivilizat și sălbatic, prezentat în tușe fantastice ce-i scot în evidență numai primitivismul, bestialitatea și sexualitatea”.⁴¹ Mai mult, ceea ce nu este sălbatic vine de la „creștinismul civilizator”, ceea ce duce la o ne-reprezentare a vieții în afara mitologiei creștin-răsăritene.

În acest punct trebuie pusă întrebarea dacă poate fi privit sau nu Theodoros/Tewodros drept un agent imperial, așa cum este definit și exemplificat de Edward Said. Pornind de la cartea lui T. E. Lawrence, The Seven Pillars of Wisdom: A Triumph, Said observă cum agenții imperiali se interpun între cititori și istoria Orientului astfel încât toate evenimentele ce au ținut de Revolta Arabă sunt reduse la percepțiile și experiențele lui Lawrence.⁴² Întregul Orient este filtrat prin experiența unui singur individ occidental, singurul care deține puterea de a construi un discurs asupra acelui spațiu. Stilul devine, conform lui Said, „o formă de dislocare și încorporare prin care o singură voce devine o întreagă istorie și (…) singurul Orient care poate fi cunoscut”.⁴³ Aceasta ar fi definiția unui agent imperial care are un rol dublu de expert-aventurier-excentric și de autoritate colonială. În acest punct orientalistul a devenit reprezentantul culturii Occidentale, care, la nivel formal, se vede ca cel care unifică Orientul și Occidentul prin afirmarea „supremației tehnologice, politice și culturale ale Vestului”.⁴⁴

Theodoros ajunge în Etiopia, dacă ne referim la grila sistemelor-lume teoretizată de Immanuel Wallerstein⁴⁵, în ipostaza de produs al unei semi-periferii, iar Hailu Kosso provine din periferie, din Sudul Global. Tot Wallerstein contextualizează problema colonialismului european, care reprezintă și fundalul pe care se desfășoară questa lui Tewodros în Etiopia. Astfel, lumea paneuropeană domina în secolul al XIX-lea sistemul lume, nu doar politic și economic, ci și tehnologic, astfel încât „a susținut că ar avea datoria să se impună tuturor celorlalți, cultural și politic: «povara omului alb» a lui Kipling, «destinul manifest» al Statelor Unite, «misiunea civilizatoare» a Franței”.⁴⁶ Cucerirea și colonizarea se transformau din acțiune a statului, încurajată sau nu de biserici, în „pasiunea națiunii, datoria cetățenilor”.⁴⁷ Două episoade merită și trebuie discutate din acest punct de vedere: transferul de identitate și relația cu Imperiul Britanic.

Tema gemenilor, recurentă în proza lui Cărtărescu, se regăsește în Theodoros sub forma schimbului de identități dintre figura istorică adevărată a lui Hailu Kosso Georgis (care va deveni, într-adevăr, împăratul Tewodros II) și Theodoros. Arhanghelii naratori încuviințează acest schimb „căci așa trebuia să se întâmple. Ați sărutat amândoi cartea minunată, ați jurat pe scoarța ei cu opale (…) că veți rămâne în veci pe crugul noilor voastre sorți și că nu veți voi să vă luați cândva numele înapoi”.⁴⁸ Hailu va merge în insulele grecești unde va fi ucis de vânătorii de recompense care îl căutau pe Theodoros, în timp ce valahul va forma o ceată de shifta, ca mai apoi să își formeze o armată cu care să înceapă cucerirea Etiopiei. Schimbul acesta poate fi privit ca o formă de orientalizare, căci din acest punct acel tărâm de secol al XIX-lea nu va fi reprezentat decât prin prisma protagonistului cuceritor. Ultima perioadă a Zemene Mesafit va fi accesibilă cititorilor doar prin filtrul romanțat, eroizant, dar și foarte crud și dictatorial al domniei lui Tewodros al II-lea „Valahul” .

Din ambiția tragică de a-i egala pe Alexandru Macedon și pe Napoleon Bonaparte, protagonistul apelează la ajutorul reginei Victoria și visează să lege puternice relații cu Imperiul Britanic. Fără să vrea, Tewodros devine un agent al imperializării: recunoaște supremația tehnologică britanică, își va instrui trupele cu soldați din armata reginei și va folosi tunurile împotriva pretendenților la tron fără milă. În mod ironic, cu pistoalele primite cadou de la regina Victoria își va pune capăt zilelor fiind asediat de aceleași trupe britanice care l-au ajutat să acceadă la tron. În părțile care se redau dialogurile reginei cu primul ministru Palmerston, cel din urmă mărturisește franc că „toate neamurile primitive au naivitatea asta sfântă, de care și vestitul Rousseau vorbea înfățișându-l pe bunul sălbatic. Dar dincolo de toate acestea, sfatul meu este să-l sprijinim mai departe pe Negus, căci în definitiv nu mai are rival în țara lui, iar bunăvoința sa ne va deschide calea nu doar către resursele Etiopiei, care nu sunt puține, căci au aur, cupru, potasiu, sare și păduri nesfârșite, ci mai departe către izvoarele Nilului și apoi spre Africa Neagră”.⁴⁹

Tragedia pierderii sufletului pereche, pe Tewarech Ali, pe care o alintase „Porumbița”, îl va face pe Tewodros să se transforme într-un supus neloial, rebel și extrem de crud nu doar față de propriii supuși, ci și față de occidentalii din Etiopia. Abia punerea celor din urmă în primejdie de moarte va atrage, mai întâi, reacții internaționale ca cea din Daily Telegraph: „Leul cuceritor al tribului lui Iuda, cum își zice Negusul însuși, a devenit o hienă cu botul însângerat”⁵⁰, iar în cele din urmă reacția militară a forței expediționare condusă de generalul Napier.

Concluzii

Theodoros se impune, fără îndoială, ca unul dintre cele mai ambițioase proiecte literare ale lui Mircea Cărtărescu, atât prin amploarea imaginarului, cât și prin tentativa de reconfigurare a balcanismului dincolo de granițele sale tradiționale. Extinderea Levantului către Orientul Mijlociu și Africa de Nord-Est reprezintă chintesența romanului, însă și călcâiul lui Ahile.

Reluând parafrazele lui Slavoj Žižek din începutul articolului am putea spune că demersul lui Mircea Cărtărescu nu mai e legat de protejarea față de eticheta de balcanic. Și-o asumă explicit, atât în carte, cât și în luările de poziție publice (jurnale, interviuri, lansări de carte ș.a.). Cu toate acestea, la o privire mai îndeaproape, vedem o identitate răsăriteană hibridă. Tocmai aici se naște contradicția lui Theodoros. Se observă o pendulare între două tipuri de discurs: unul al recuperării identității balcanice, iar altul al reafirmării unor grile cu nuanțe puternice de orientalism, așa cum este înțeles de Edward Said.Prin recursul la realismul magic à la Gabriel García Márquez și la construcția narativă maximalistă, romanul reușește să contracareze reprezentarea Balcanilor drept un spațiu al lipsei sau al barbariei, transformându-i într-un loc al excesului simbolic, al mitului și al suprapunerilor culturale. Traiectoria lui Theodoros, citită prin distincția dintre balcanism și orientalism formulată de Maria Todorova, evidențiază tocmai această poziție intermediară în care Balcanii apar ca un sine incomplet, ca un alter ego prins între aspirația către centru și stigmatul (semi-)periferiei.

Nu în ultimul rând, deși romanul în ansamblul său prezintă o istorie contrafactuală, partea etiopiană a lui Theodoros complică problema recuperării identitare, întrucât protagonistul ajunge să reproducă, din postura unui produs al semi-periferiei, mecanismele imperiale ale Occidentului în Sudul Global. Altfel spus, filonul răsăritean care se dorește a fi recuperat conține la rândul lui un ego (Balcanii) și un alter ego (Etiopia).

Note

¹ Claudia Willke, Katharina Höcker, Slavoj Žižek. Liebe dein Symptom wie Dich selbst, 1996, https://www.youtube.com/watch?v=JsqBhir11pk, accesat la 1.02.2026.

² Slavoj Žižek, „You May!”, London Review of Books, vol. 21, nr. 6, 18 martie 1999.

³ Mircea Cărtărescu, Jurnal I. 1990 – 1996, Humanitas, București, 2011, p. 86.

⁴ Mircea Cărtărescu, Intrare liberă, TVR Cultural, 13 octombrie 2025, https://www.youtube.com/watch?v=icqZZ_lsR_4, accesat la data de 4.01.2026.

⁵ Ibid.

⁶ Ibid.

⁷ Mircea Cărtărescu, Theodoros, Humanitas, București, 2022, p. 625.

⁸ David Damrosch, What Is World Literature?, Princeton University Press, Princeton, 2003, p. 283.

⁹ Ibid., p. 292.

¹⁰ Ibid., p. 297.

¹¹ Ibid., p. 298.

¹² Biblioteca comunale dell’Archiginnasio, Mircea Cărtărescu presenta Theodoros, 15.11.2024, https://www.youtube.com/watch?v=FyrNRD3MquI, accesat la 2.02.2026.

¹³ Mircea Cărtărescu, Intrare liberă, TVR Cultural, 13 octombrie 2025, https://www.youtube.com/watch?v=icqZZ_lsR_4, accesat la data de 4.01.2026.

¹⁴ Pascale Casanova, Republica mondială a literelor, trad. de Cristina Bîzu, Art, București, 2016, p. 135.

¹⁵ Ibid., p. 134.

¹⁶ Victor Cobuz, „2025 – cel mai bun an în proza românească din ultimul deceniu”, Observator cultural, nr. 1288, 13.01.2026, https://www.observatorcultural.ro/articol/2025-cel-mai-bun-an-in-proza-romaneasca-din-ultimul-deceniu/, accesat la 3.02.2026.

¹⁷ Pascale Casanova, op. cit., p. 26.

¹⁸ Ibid., p. 27.

¹⁹ Paul Jandl, „Der Kampf zwischen dem Guten und dem Bösen wird in Äthiopien entschieden”, Neue Zürcher Zeitung, 23.09.2024, https://www.nzz.ch/feuilleton/mircea-cartarescu-empfiehlt-sich-mit-seinem-neusten-roman-fuer-den-nobelpreis-ld.1848640, accesat la 4.02.2026.

²⁰ Alexandru Bulucz, „Kriegt Cărtărescu ihn endlich?”, Süddeutsche Zeitung, 4.10.2024, https://www.sueddeutsche.de/kultur/mircea-cartarescu-theodoros-roman-kritik-literaturnobelpreis-lux.8HjA2yL5jVPzPTSwE3CrVo?reduced=true, accesat la 4.02.2026.

²¹ Nico Bleutge, „Mircea Cărtărescu: Ein Buch wie eine magische Windrose”, Frankfurter Allgemeine, 5.10.2024, https://www.faz.net/aktuell/feuilleton/buecher/rezension-zu-mircea-c-rt-rescus-roman-theodoros-110026725.html, accesat la 4.02.2026.

²² Werner Jung, Mircea Cărtărescu schreibt mit „Theodoros“ einen Roman, der Grenzen sprengt, 16.02.2025, https://literaturkritik.de/cartarescu-theodoros-vom-tag-des-juengsten-gerichts,30917.html, accesat la 4.02.2026.

²³ Katharina Granzin, „Erzähle es, und lass es real werden”, Taz, 13.11.2024, https://taz.de/Roman-Theodoros-von-Mircea-Crtrescu/!6049067/, accesat la 4.02.2026.

²⁴ Maria Todorova, Balcanii și balcanismul, trad. de Mihaela Constantinescu și Sofia Oprescu, Humanitas, București, 2000, p. 28.

²⁵ Ibid., p. 37.

²⁶ Ibid., p. 34.

²⁷ Ibid., p. 294.

²⁸ Ibid.

²⁹ Maggie Ann Bowers, Magic(al) realism, Routledge, London și New York, 2004, p. 1 – 2.

³⁰ Ibid., p. 38.

³¹ Gabriel Garcia Marquez, Un veac de singurătate, trad. de Tudora Șandru – Mehedinți, Rao, București, 2002.

³² Mircea Cărtărescu, Theodoros, p. 26.

³³ Maggie Ann Bowers, op. cit., p. 61.

³⁴ Mircea Cărtărescu, Theodoros, p. 259.

³⁵ Ibid., p. 313 – 314.

³⁶ Ibid., p. 402 – 403.

³⁷ Ibid., p. 386.

³⁸ Ibid., p. 389.

³⁹ Ibid., p. 607.

⁴⁰ Mihnea Bâlici, „Ted”, Scena nouă, 8 februarie 2022, https://www.scena9.ro/article/cronica-theodoros-mircea-cartarescu, accesat la data de 4.02.2026.

⁴¹ Ibid.

⁴² Edward W. Said, Orientalism, Vintage Books, New York, 1978, p. 243.

⁴³ Ibid.

⁴⁴ Ibid., p. 246.

⁴⁵ Immanuel Wallerstein, Pentru a înțelege lumea. O introducere în analiza sistemelor lume, trad. de Ovidiu Țichindeleanu, Idea, Cluj, 2024.

⁴⁶ Ibid, p. 86.

⁴⁷ Ibid.

⁴⁸ Mircea Cărtărescu, Theodoros, p. 208.

⁴⁹ Ibid., p. 528.

⁵⁰ Ibid., p. 594.

Bibliografie

Bâlici, Mihnea, „Ted”, Scena nouă, 8 februarie 2022, https://www.scena9.ro/article/cronica-theodoros-mircea-cartarescu, accesat la data de 4.02.2026.

Bleutge, Nico, „Mircea Cărtărescu: Ein Buch wie eine magische Windrose”, Frankfurter Allgemeine, 5.10.2024, https://www.faz.net/aktuell/feuilleton/buecher/rezension-zu-mircea-c-rt-rescus-roman-theodoros-110026725.html, accesat la 4.02.2026.

Bowers, Maggie, Ann, Magic(al) realism, Routledge, London și New York, 2004.

Bulucz, „Kriegt Cărtărescu ihn endlich?”, Süddeutsche Zeitung, 4.10.2024, https://www.sueddeutsche.de/kultur/mircea-cartarescu-theodoros-roman-kritik-literaturnobelpreis-lux.8HjA2yL5jVPzPTSwE3CrVo?reduced=true, accesat la 4.02.2026.

Casanova, Pascale, Republica mondială a literelor, trad. de Cristina Bîzu, Art, București, 2016.

Cărtărescu, Mircea, Intrare liberă, TVR Cultural, 10 aprilie 2023, https://www.youtube.com/watch?v=icqZZ_lsR_4, accesat la data de 4.01.2026.

Cărtărescu, Mircea, Intrare liberă, TVR Cultural, 13 octombrie 2025, https://www.youtube.com/watch?v=icqZZ_lsR_4, accesat la data de 4.01.2026.

Cărtărescu, Mircea, Jurnal I. 1990 – 1996, Humanitas, București, 2011.

Cărtărescu, Mircea, Theodoros, Humanitas, București, 2022.

Cobuz, Victor, „2025 – cel mai bun an în proza românească din ultimul deceniu”, Observator cultural, nr. 1288, 13.01.2026, https://www.observatorcultural.ro/articol/2025-cel-mai-bun-an-in-proza-romaneasca-din-ultimul-deceniu/, accesat la 3.02.2026.

Damrosch, David, What Is World Literature?, Princeton University Press, Princeton, 2003.

Granzin, Katharina, „Erzähle es, und lass es real werden”, Taz, 13.11.2024, https://taz.de/Roman-Theodoros-von-Mircea-Crtrescu/!6049067/, accesat la 4.02.2026.

Jandl, Paul, „Der Kampf zwischen dem Guten und dem Bösen wird in Äthiopien entschieden”, Neue Zürcher Zeitung, 23.09.2024, https://www.nzz.ch/feuilleton/mircea-cartarescu-empfiehlt-sich-mit-seinem-neusten-roman-fuer-den-nobelpreis-ld.1848640, accesat la 4.02.2026.

Jung, Werner, Mircea Cărtărescu schreibt mit „Theodoros“ einen Roman, der Grenzen sprengt, 16.02.2025, https://literaturkritik.de/cartarescu-theodoros-vom-tag-des-juengsten-gerichts,30917.html, accesat la 4.02.2026.

Said, Edward W., Orientalism, Vintage Books, New York, 1978.

Todorova, Maria, Balcanii și balcanismul, trad. de Mihaela Constantinescu și Sofia Oprescu, Humanitas, București, 2000.

Wallerstein, Immanuel, Pentru a înțelege lumea. O introducere în analiza sistemelor lume, trad. de Ovidiu Țichindeleanu, Idea, Cluj, 2024.

Willke, Claudia, HÖCKER, Katharina, Slavoj Žižek. Liebe dein Symptom wie Dich selbst, 1996, https://www.youtube.com/watch?v=JsqBhir11pk, accesat la 1.02.2026. Žižek, Slavoj, „You May!”, London Review of Books, vol. 21, nr. 6, 18 martie 1999.

*

Alexandra Oros

Cum se citește Mircea Cărtărescu dincolo de granițele naționale?

Metodele care au impulsionat cercetarea de față pornesc de la chestionarea modului în care un autor provenit dintr-un sistem literar (semi)periferic ajunge să fie validat și stabilizat într-un câmp literar central, prin mecanisme care nu țin exclusiv de textul literar, ci de infrastructura transferului cultural: traducere, edituri, reviste, premii, festivaluri, agenți și strategii de promovare. În consecință, analiza propusă urmărește cazul lui Mircea Cărtărescu, în special în spațiul italian, spaniol și latino-american, pentru a evidenția diferențele de receptare față de România și pentru a descrie, concret, procesul prin care un autor român devine autor mondial prin intermediul traducerilor și al instituțiilor culturale, literare.

Pentru a demara argumentarea, este necesar să ținem cont de noutățile metodologice prin care se răspândesc și se metabolizează principiile transnaționale în studiile literare contemporane. Relevante s-au dovedit, în ultimele decenii, atât analizele cantitative (care urmăresc ritmuri de traducere, apariții editoriale, frecvențe de recenzare și vizibilitate instituțională), cât și abordările sociologice aplicate literaturii. În acest sens, studiul lui Pascale Casanova, La République mondiale des lettres¹oferă cadrul adecvat pentru înțelegerea ierarhiilor simbolice dintre literaturile dominante și cele periferice, întrucât Casanova descrie consacrarea nu ca pe simplă confirmare a valorii estetice, ci ca efect al unui câmp literar global, în care legitimitatea se produce prin acumulare de capital simbolic și prin recunoaștere instituțională. Din această perspectivă, traducerea nu este doar un instrument lingvistic, ci un act de repoziționare, deoarece actul traducerii mută textul într-o altă ordine de așteptări, într-un alt regim de evaluare și într-o altă rețea de validare critică.

De asemenea, în termenii lui Pierre Bourdieu, ideologia carismei²explică riscul de a interpreta succesul internațional ca rezultat exclusiv scriitorului, ignorând faptul că prestigiul este produs prin instituții și agenți ai câmpului literar. Observația devine importantă, deoarece Mircea Cărtărescu nu poate fi analizat doar ca autor, ci și ca obiect cultural tradus, adică un autor care ajunge la publicul spaniol, italian sau latino-american prin selecții editoriale, prin strategii de catalog și cu ajutorul traducătorilor. Aici se produce o diferență de regim față de receptarea românească: în România, autorul este interpretat în funcție de mutații și paradigme literare (optzecism, postmodernism, canon), în timp ce în spațiul occidental și latino-american el este introdus prin analogii și repere care aparțin deja culturii de destinație (Kafka, Borges, Bolaño), ceea ce conduce la o altă construcție a imaginii sale scriitoricești.

În urma delimitărilor teoretice, studiul propune o cartografiere a receptării lui Mircea Cărtărescu, urmând trei direcții principale: în Italia, unde rolul traducătorului (în special Bruno Mazzoni) capătă vizibilitate și funcție de legitimare, în Spania, unde paratextul și programul editorial (în special prin edituri precum Impedimenta) consolidează imaginea autorului ca scriitor de circulație globală, în America Latină, unde consacrarea este accelerată prin instituții precum FIL Guadalajara și prin infrastructura editorială hispanofonă. Studiul urmărește, totodată, diferențele dintre receptarea externă și cea românească, insistând asupra faptului că nu avem de-a face cu o simplă traducere a textului, ci cu o traducere a autorului strâns legată de imaginea publică a acestuia – ceea ce Mihai Iacob numește în Autoimagen de Mircea Cărtărescu en España o transformare a autoimaginii în heteroimagine, adică o reconstrucție a autorului prin intermediul mediatorilor.³

În plus, perspectiva propusă de Emily Apter în Against World Literature completează această direcție, întrucât translation zone⁴nu descrie doar trecerea dintre limbi, ci și tensiunile geopolitice ale circulației culturale, condițiile de vizibilitate ale literaturilor mici într-un sistem global dominat de centre editoriale și instituționale. Prin urmare, obiectivul acestui atelier de investigație este să demonstreze că succesul lui Mircea Cărtărescu în spațiul spaniol, italian și latino-american nu poate fi explicat exclusiv prin temele romanelor, ci prin convergența dintre traducere, instituții de consacrare, politici editoriale și strategii de marketing cultural. Se produce, astfel, un fenomen de export literar, prin care autorul este plasat într-un circuit de validare internațională, diferit structural de mecanismele de receptare din România.

Mihai Iacob subliniază că, în majoritatea întâlnirilor dintre Mircea Cărtărescu și publicul spaniol, ceea ce avem nu este o imagine a autorului în forma ei nealterată, ci un produs heteroimaginat: adică imaginea autorului percepută prin filtrele și interpretările mediatorilor editoriali și critici spanioli. Ceea ce traducătorii, editorii și alți mediatori din Spania permit să se transmită despre Mircea Cărtărescu devine conținutul efectiv al receptării lui.⁵

Este necesar să evidențiez în continuare un mecanism specific scriitorilor proveniți din spații culturale cu vizibilitate restrânsă: aceștia sunt adesea preluați și citiți prin etichete geografice sau culturale (de exemplu, Europa de Est, balcanic), nu neapărat doar pentru produsul literar. După cum notează Mihai Iacob, astfel de scriitori sunt percepuți ca făcând parte dintr-un colectiv, fiind prezentați ca grupuri sau generații.⁶ Totuși, sistemul editorial spaniol poate contracara ipoteza expusă anterior printr-o strategie de individualizare a autorului în paratext, adică prin modul în care acesta este introdus, prezentat și definit înainte de lectură. Un exemplu este editura Funambulista, unde, la apariția ediției spaniole a romanului Levantul, traducătorul Enrique Redel a schimbat formula „cel mai important prozator român” în „cel mai important scriitor român”, ajustând astfel imaginea autorului pentru a fi compatibilă cu profilul variat al lucrărilor din catalogul editurii.⁷ Ajustarea editorială nu este un detaliu semantic, ci un act de administrare a identității care influențează modul în care autorul este perceput în cultură.

Adolfo Posada observă că succesul spaniol al lui Cărtărescu se sprijină pe tipul de editură și pe ritmul aparițiilor: o editură precum Impedimenta a publicat aproape anual traduceri ale textelor lui Cărtărescu.  În plus, Posada semnalează faptul că lectura poate activa și exotizarea: lumea narativă construită de Cărtărescu este adesea receptată ca o cultură plasată între Bizanț și Roma, între Orient și Occident, ceea ce reflectă faptul că paratextele și stereotipiile culturale funcționează ca primă cheie interpretativă înainte ca textul propriu-zis să fie lecturat în profunzime.⁸

În Italia, intrarea lui Mircea Cărtărescu în circuitul critic se face adesea printr-o apropiere de tradiții literare interne. Daniel Stefanese, într-un studiu despre traducerea italiană a trilogiei Orbitor (Abbacinante), arată că există o consonanță tematică și structurală între opera lui Cărtărescu și Divina Commedia a lui Dante Alighieri, în special în privința reprezentării infernului ca spațiu al memoriei și al obsesiilor narative. Această legătură nu este doar o comparație simbolică, ci un instrument de legitimare: prin raportarea lui Cărtărescu la Dante, criticii italieni reduc percepția de stranietate și aduc textul mai aproape de publicului italian prin apel la un centru cultural intern.⁹ În cazul de față, acțiunea se traduce în practici concrete: întâlnirile universitare și lansările de carte din Italia includ deseori traducătorul (Bruno Mazzoni) în discuție, iar traducătorul nu este privit doar ca tehnician al limbii, ci ca mediator cu autoritate culturală care facilitează înțelegerea textului și ancorează opera într-un context literar italian. Prezența traducătorului ca figură vizibilă în textele critice confirmă faptul că, în spațiul italian, traducătorul este parte integrantă a mecanismului de legitimare externă, ceea ce se întâmplă rar în critica românească, unde traducătorul rămâne de obicei în afara discursului.¹⁰ Diferența structurală față de România este evidentă: în câmpul românesc, traducătorul este adesea invizibil în discursul critic (fiind menționat doar în notele editoriale), în timp ce în Italia traducătorul devine un factor de stabilizare a receptării și o garanție a accesibilității.

Dacă Spania funcționează ca principal punct de consacrare editorială, America Latină reprezintă adesea un spațiu de recunoaștere prin instituții culturale. Un exemplu relevant este Premiul FIL de Literatură în Limbi Romanice (Feria Internacional del Libro de Guadalajara), în cadrul căruia Mircea Cărtărescu a fost desemnat laureat, eveniment care apare documentat oficial în actele de premiere. Acest tip de apreciere instituțională fixează validarea într-un circuit academic și editorial continental.¹¹

În același registru, Premiul Formentor de las Letras¹² acordat lui Cărtărescu a fost prezentat în presa latino-americană ca o recunoaștere a contribuției autorului la literatura universală contemporană, într-un context în care premiile literare devin repere de vizibilitate continuă. Importanța premiilor constă în faptul că acestea sunt incluse în bazele de date academice, în programe universitare și în discursurile critice ulterioare, ceea ce asigură un impact de durată asupra recepției.

Pentru a înțelege de ce circuitul latino-american nu este o simplă anexă a celui european, observațiile Constanzei Ternicier despre boom-ul latino-american sunt utile: acest boom a produs o mobilitate a polisistemelor literare și a contestat ideea unui unic centru de validare (Paris), demonstrând că validările pot fi multiple și regionale chiar dacă negocierile cu centrele tradiționale rămân importante.¹³ Aplicat la cazul Cărtărescu, se sugerează că receptarea hispano-americană poate funcționa ca o revalidare distinctă, în dialog atât cu Spania, cât și cu instituții culturale proprii (universități, reviste literare, festivaluri).

În final, am putea spune că intrarea în piața mare de carte cere și o compatibilitate narativă cu teme și forme recognoscibile global (cum e demonstrat în The Bestseller Code, J. Archer, M. Jockers), dar cazul Cărtărescu sugerează că, pentru literaturi (semi)periferice, codul nu depinde doar de text, ci e dependent instituțional, pentru că succesul se scrie și prin/în traducere, și prin/în premiu.¹⁴

Reluând argumentele, analiza receptării lui Mircea Cărtărescu în diferite spații literare evidențiază diferențe între modurile în care un autor dintr-o literatură semiperiferică este perceput pe plan internațional. În Spania, imaginea lui Cărtărescu este adesea construită prin filtrele editorialilor. În Italia, traducătorul devine un agent de legitimare, iar integrarea autorului în circuitul cultural este facilitată prin asocierea cu elemente canonice ale culturii italiene. În America Latină, validările scriitoricești se produc prin instituții prestigioase precum Feria Internacional del Libro de Guadalajara. Diferențele țin, în mare măsură, de mecanismele sociale și instituționale care produc vizibilitate literară. În termeni sociologici, succesul extern al unui autor periferic nu se reduce la valoarea intrinsecă a textului, ci este rezultatul traducerii, al medierii paratextuale, al strategiilor editoriale și al recunoașterilor instituționale. În consecință, receptarea lui Mircea Cărtărescu oferă un studiu de caz (ce poate fi continuat) tocmai pentru înțelegerea modului în care literatura mondială funcționează ca sistem de relații dinamice între centre și periferii, ilustrativ în același timp pentru modul cum un autor dintr-o limbă mai puțin centrală acumulează capital simbolic în câmpuri literare diverse.

Note

¹ Pascale Casanova, La République mondiale des lettres, Paris, Seuil, 1999.

² Pierre Bourdieu, „La production de la croyance (contribution à une économie des biens symboliques)”, în  Actes de la recherche en sciences sociales, nr. 13, 1977, p. 5.

³ Mihai Iacob, Cărtărescu. A la izquierda: Autoimagen de Mircea Cărtărescu en España (1993–2018), Almería, Universidad de Almería, 2021, pp. 35-39.

⁴ Emily Apter, Against World Literature, London–New York, Verso, 2013, p. 54.

⁵ Mihai Iacob, Op. cit., p. 35-39.

⁶ Ibidem, p. 165.

⁷ Ibidem, p. 161.

⁸ Adolfo Posada, „Does Mircea Cărtărescu Have a Place in the Spanish Literary Field? Data and Problems of Transnational Reception”, în Quaestiones Romanicae VI, 2018, pp. 477–485.

⁹ Daniel Stefanese, „Spirali dantesche nella trilogia Abbacinante di Mircea Cărtărescu”, în Atti di Convegni (ediție PDF), 2020, pp. 50–71.

¹⁰ Ibidem, p. 69.

¹¹ Pentru Premiul FIL de Literatură în Limbi Romanice (2022), vezi pagina programului FIL Guadalajara și anunțul instituțional. Feria Internacional del Libro de Guadalajara, „Entrega del Premio FIL de Literatura en Lenguas Romances 2022”, 26 noiembrie 2022, https://editorial.udg.mx/gpd-mircea-crtrescu-premio-fil-de-literatura-en-lenguas-romances-2022-9786075716756-63d84f86f22da.html (accesat online în 02.02.2026).

¹² Pentru Premiul Formentor de las Letras (2018), vezi pagina Fundației Formentor ,  https://www.fundacionformentor.es/premios/ (accesat online în 03.02.2026).

¹³ Constanze Ternicier, „El Boom latinoamericano y la movilidad de los polisistemas: una discusión a la propuesta de Pascale Casanova”, în Mitologías Hoy, nr. 9, 2014, pp. 184–200.

¹⁴ Jodie Archer, Matthew L. Jockers, The Bestseller Code: Anatomy of the Blockbuster Novel, New York, St. Martin’s Press, 2016.

Bibliografie

1. APTER, Emily, Against World Literature, London-New York, Verso, 2013.

2. ARCHER, Jodie, Matthew L. Jockers, The Bestseller Code: Anatomy of the Blockbuster Novel, New York, St. Martin’s Press, 2016

3. BOURDIEU, Pierre, „La production de la croyance (contribution à une économie des biens symboliques)”, în Actes de la recherches en sciences sociales, nr. 13, 1977.

4. CASANOVA, Pascale, La République mondiale des lettres. Paris, Seuil, 1999.

5. Feria Internacional del Libro de Guadalajara (FIL). Premiul FIL de Literatura în Limbi Romanice 2022.

6. IACOB, Mihai, Cărtărescu. Ala izquierda: Autoimagen de Mircea Cărtărescu en España (1993–2018). Almería, Universidad de Almería, 2021.

7. POSADA, Adolfo, „Does Mircea Cărtărescu Have a Place in the Spanish Literary Field? Data and Problems of Transnational Reception”, în Quaestiones Romanicae VI, 2018.

8. Premiul Formentor de las Letras, 2018.

9. STEFANESE, Daniel, „Spirali dantesche nella trilogia Abbacinante di Mircea Cărtărescu”, în Atti di Convegni (ediție PDF), 2020.

10. TERNICIER, Constanze, „El Boom latinoamericano y la movilidad de los polisistemas: una discusión a la propuesta de Pascale Casanova”, în Mitologías Hoy nr. 9, 2014.

[Vatra, nr. 3-4/2026, pp. 112-127]