Robert Șerban

Poezia îngrașă

n-ai crede că poezia îngrașă

dar de câte ori mergi la vreo lansare de carte

ori la vreun festival literar

vezi asta cu ochii tăi

și

de altfel

nu poate fi decât așa

atâta timp cât cei care scriu

aleg cuvinte mari și grele

mai grele decât carnea de porc

apoi le fezandează în propoziții mici și îndesate

sau le așază unele peste altele

turnulețe

strecurând între ele puțin aer

cum se obișnuiește la frigărui

când bagi și niște legume

ca să dea savoare

n-ai crede că poezia îngrașă

dar cu fiecare nou volum

poetul mai pune pe el câteva kile

semn că i-a priit lirismul și i-au căzut bine emoțiile

de aia și plescăie ori își umezește buzele

când citește în public

ca să simtă mai abitir gustul propriilor versuri

și să-și țină nesățioasă pofta de scris

cu cât publică mai mult

cu atât se îngrașă mai tare

încât atunci când vezi poeți cu burtă

să n-ai nici un dubiu că au deja

fie prin librării sau biblioteci

fie acasă

în sertar

ditamai opera

*

Ungurii ăștia

mai bine să îți fie frică decât să te sperii

zice un proverb maghiar

pe care îl știu de la nevastă-mea

ce-i un sfert româncă un sfert poloneză

un sfert nemțoaică un sfert unguroaică

și în care cred cu atâta putere

încât niciodată nu îmi fac curaj

ci numai și numai

frică

*

În propria blană

într-o zi

pământul se va scutura

ca un câine ce iese din apă

iar oamenii vor sări care-ncotro

cum stropii din blana animalului

după un timp

câțiva se vor întoarce

odată cu puricii aruncați laolaltă cu picăturile

și își vor continua viețile

cu greutate

la început

apoi

treptat treptat

ca și cum nu s-ar fi întâmplat mare lucru

oricum

nu marele lucru

la răstimpuri

câinele își va înfige colții în propria blană

și va clănțăni sinucigaș

dacă va fi norocos

un pocnet înfundat

ca al armei cu amortizor

îi va da o mică satisfacție

dacă ghinionul nu-l va slăbi

se va resemna

până-n ziua în care

va fi aruncat din nou în apă

și din nou se va scutura

*

Strategie informațională

am un securist în lista de WhatsApp

l-am păstrat ca să aflu conspirații naționale și mondiale

planuri și tuneluri secrete

cum arată civilizațiile extraterestre și ce vor de la noi

dar și să-l perpelesc

așa că îi trimit vești despre nea Georgică

ba turu doi înapoi ciuciu

ba că e sub control judiciar

ba că a făcut salutul nazist a băut apă îmbuteliată

că e anchetat pentru lovitură de stat

ba că ar putea strânge lejer vreo patru decenii la mititica

se ține dârz adrisantul

și-mi răspunde ca la manual

legea să facă dreptate

fiecare e responsabil de faptele lui

dacă a greșit își merită soarta

justiția e aceeași pentru toți

cu cât știrile despre Georgică sunt mai dese și mai nasoale

cu atât reacțiile lui sunt mai scurte și ferme

și oricât l-aș disprețui de mult

nu pot să nu-i admir eforturile pe care le face

ca să nu se deconspire

*

Patriot

țara mea mică și moale

ca o felie de salam de la capătul rudei

cum te-aș putea ajuta

cu ce-ai vrea să te servesc

dacă tot am rămas aici

și-am ajuns să mă pricep la toate

fiindcă pe toate le-am făcut

încât deseori mă simt mai calificat ca Leonardo

mai iute ca Usain Bolt

mai pe fază decât Edison

mai disponibil decât Sfântul Nicolae

mai plin de energie ca Tesla Cybertruck

nu te jena și spune-mi

știi prea bine că nu-ți pot refuza nimic

că-s băiat bun și

la o adică

mă descurc și cu șublerul și cu drujba

cu wordu’ și mitraliera de companie

cu hermeneutica privirilor triste și îngrășămintele eco

vioara cu goarnă și calculul diferențial

cu sârma și cu debarasările în două etape

tu numa’ spune-mi ce pot face pentru tine

fiindcă situația-i groasă rău

și-năuntru

și-n afară

încât nu-ți ascund că mă uit la asteroidul 2024 YR4

ca la o mare șansă

pe care

dacă-mi arăți locul

o putem fructifica la maximum

*

Sus, prin subteran

stai pe întuneric 

ca o cârtiță 

și te gândești la copiii tăi 

două mușuroaie care s-au înălțat 

s-au tot înălțat 

încât ți-ar putea schimba becul ars

ori culege păianjenii de la colțurile camerei 

din câteva mișcări 

dar ce arde veni umezeala

ce se aciui este acolo 

după ce lacrimile tale se evaporă 

și se ridică la tavan 

dacă nu mucegaiuri verzi albăstrii negre

așa 

e izvorul ce irigă pânzele subțiri 

în care lamentourile ți se prind ca niște gâze

ce și-au găsit în sfârșit rostul 

ridici o mână

cum fac cei care se îneacă 

ori care știu răspunsurile 

sau cei cărora le curge sânge din nas

doar că e atâta beznă 

încât sângele n-ar ști calea

deodată 

picioarele lungi ale păianjenului 

se intercalează unul după altul între degetele tale

și ți le strânge încet încet 

te îmbărbătează 

***

Medeea Iancu

Poem rău-famat. Despre tine scriu, liceu tehnic de chimie

[Strigătură de furie și jale profundă]

Voi scrie despre tine, liceu industrial,

Voi scrie despre tine, liceu tehnic de chimie,

Voi descrie dealurile pîrguite de frăguțe și stînjenei,

Și munții albăstrii din jurul tău,

Voi descrie pămîntul bătătorit, neasfaltat,

Sulfina și mătrăguna, și pirul,

Voi descrie pămîntul muncit,

Culegătoarele și culegătorii-n văpaia soarelui,

Fabrica de țigarete, muncitoarele și muncitorii ieșind de la lucru,

Acoperind aleile și străzile, ca florile de cireș, întorcîndu-se la tine,

Liceu industrial, liceu tehnic de chimie,

Voi descrie pămîntul bătătorit de pașii și speranțele lor,

Munca în trei schimburi,

Fabrica de sticlă,

Fabrica de cărămidă,

Mîinile dibace ale croitoreselor și plăpumăreselor,

Magazinele cu helănci ieftine, numite kitsch de lumea cultivată,

Voi descrie bălțile în care mi se scufundau picioarele,

În care pluteau petale roze de cais,

Ca cele de pe batistele cumpărate de bunica din piață,

Voi descrie dealul împodobit de mure și măceșe,

Voi scrie despre tine, liceu tehnic de chimie,

Voi descrie coridoarele tale sumbre în care coboram ca-ntr-o criptă,

Voi scrie poemul „rău-famat”, ultragiu contra literaturii burgheze,

Voi scrie despre ideologia ta, clasă privilegiată!

Voi descrie toamna și sudul,

Voi descrie aleile sparte, dîmburile,

Păpădiile și sălciile, socul, și calea ferată rămasă în urmă, dezafectată,

Voi descrie colonia,

Voi descrie blocurile ANL, turnurile de apă, urmele lăsate de alte vieți,

Blocurile de nefamiliști, grădinile de zarzavat, firmele de construcții,

Magazinele cu tărîțe și grîu, vecinătatea cu cimitirul,

Voi scrie despre tine, liceu tehnic de chimie,

Liceu proscris, liceu zis „perdant”, clasă „rău-famată”,

Voi scrie despre tine, liceu tehnic de chimie,

Despre orele tale în săli de clasă cu bănci metalice și catifea vișinie,

Despre podelele tale date cu gaz,

Voi descrie clasa politică care ne urăște,

Voi scrie despre poezie, liceu tehnic de chimie,

În parte ți-o datorez ție,

Voi scrie despre tine, supraviețuire, conștiință a clasei mele,

Voi scrie despre tine, liceu proscris, conștiință a clasei mele,

Voi scrie pe zidurile tale, liceu tehnic de chimie,

Versurile lungi ale unei fete dislexice, disprețuite și orfane,

Voi scrie versurile ei hulite de elita literar-burgheză,

Voi scrie pe caietele ei de școală, violența ta de clasă,

Literatură,

Voi scrie injuriile tale,

Voi scrie despre clasismul tău, Literatură,

Voi scrie despre rușinea și violența de clasă cu care ai hrănit-o,

Despre cum rîdeai de ea cînd suferea de leucemie,

Despre cum ai batjocorit-o, despre cum ai izolat-o și hulit-o,

Voi scrie versurile ei despre muncitoare, despre suferință, despre grevă și revoltă,

Voi scrie despre tine, clasă muncitoare, pe zidurile tale, liceu tehnic de chimie,

Voi scrie despre fascismul tău, literatură română,

Voi scrie despre tine, liceu tehnic de chimie,

Pentru fiecare fată care intră aici,

Voi scrie despre tine, clasă muncitoare,

Voi scrie pe zidurile tale, liceu tehnic de chimie.

*

[Voi, fete, flori ale neantului]

Voi, flori ale rușinii,

Voi, flori ale stigmei,

Voi, flori ale verdictului,

Voi, flori „promiscue,”

Voi, flori ale periferiei,

Voi, flori ale fabricilor și creșelor,

Voi, flori ale șesului și voi, flori ale munților,

Voi, flori ale spitalelor și voi, flori ale șantierelor,

Voi, flori ale răzoarelor,

Voi, flori ale orfelinatelor și azilelor,

Voi, flori clandestine,

Voi, flori ale barajelor și voi, flori ale carierelor de piatră,

Voi, flori ale ruinelor și voi, flori ale istoriei,

Voi, flori care hrăniți și vindecați și voi, flori care ucideți,

Voi, flori care împodobiți oțelul șinelor ferate,

Voi, flori ale mișcărilor muncitorești,

Voi, flori ale grevei și surorității,

Voi, flori culese de-o fată în drumul spre liceul tehnic,

Voi, crizanteme purpurii,

Voi, internate și cămine scuipate,

Mîzgălite și proscrise,

Și curți sădite cu flori de liliac,

Voi, zambile liliachii,

Voi, speranțe considerate delincvente,

Voi, lacrimi ocolite și hulite,

Voi, lacrimi rău-famate,

Voi, lacrimi condamnate,

Voi, școli supraaglomerate,

Voi, școli comasate,

Abandonate,

Tu, moloz și macara, și buldozer,

Voi, flori ale ruinelor,

Voi, flori ale excavatoarelor,

Flori ale macaralelor, ale asfaltului și ale smoalei,

Voi, flori ale betonierelor și voi, flori ale buldozerelor și cotigilor,

Voi, flori ale mortarului și cărămizii,

Voi, flori ale subsolurilor și ale spălătoriilor,

Voi, flori înălțîndu-vă pe schele,

Voi, flori ale pivnițelor și ale gangurilor,

Voi, flori invizibile și voi, flori ale tenebrelor,

Voi, flori încriminate,

Voi, flori ucise,

Voi, flori numite „spurcate”,

Voi, fete ale neantului,

Strigați acest vers condamnat,

Încriminat,

CORUL

MUNCITOARELOR PROSCRISE

Clasismul se ridică împotriva ta, fată,

Fascismul se ridică împotriva ta, fată,

Austeritatea se ridică amenințătoare împotriva ta, fată,

Ceea ce nu ai, ți se va lua,

Sănătatea ți se va lua,

Prietenia ți se va lua,

Iubita ți se va lua,

Fiica ți se va lua,

Lacrimile ți se vor lua,

Batjocura se ridică împotriva ta, fată,

Rușinea și umilința se ridică împotriva ta, fată,

Disprețul și ura se ridică împotriva ta, fată,

Clasismul se ridică împotriva ta, Marina,

Bullying-ul se ridică împotriva ta, Cornelia,

Segregarea te cuprinde, Camelia,

Disprețul și ura se ridică împotriva voastră, Corina și Mirabela,

Disprețul și ura se ridică împotriva noastră, Niculina și Viora,

Marina, tu ești o fată a neantului, Marina,

Tu ești o fată a tenebrelor muncii,

Tu ești o floare a șantierelor, Mariana,

O floare a maidanelor,

Tu ești o floare a fabricilor, Mirabela,

Tu ești o floare a sfîrșitului, Camelia,

O floare a periferiei,

Prin burnița și bruma lui noiembrie pășești învăluită-n ceață,

Rozica, tu ești o floare a tenebrelor, Rozica,

Aneta, tu ești o floare a neantului,

Nimeni nu te-a văzut tristă, Aneta, deși erai tristă,

Deși vorbele tale erau plînse, erau înnegrite de jale și revoltă,

Aneta tu erai o floare a neantului,

O floare a înserării, Aneta,

Erai o floare a grevei, Aneta,

Erai condamnată, Aneta,

Erai condamnată, Camelia,

Erai condamnată, Mirabela,

Erai condamantă, Cornelia,

Voi, flori ale abandonului și voi, flori ale migrației,

Voi, fete fără mame și fără tați,

Voi, fete batjocorite,

Voi, flori ale neantului,

Flori care urcați împletite pe brațele acestor fete,

Voi, flori aprinse,

Colosale,

Voi, flori uitate și smulse,

Călcate-n picioare,

Voi, flori ale revoltei,

Voi, flori de jar și oțel,

Cuprinzînd străzile și cartierele și piețele și cîmpurile,

Voi, surori ale grevei,

Voi, surori ale revoltei și luptei!

*

Poem rău-famat

[Nu o să vă cînt, fete burgheze]

Nu o să vă cînt viața îmbuibată și falsă,

Voi, cu suflete violente și clasiste,

Voi, cu suflete extractiviste și lacome,

Voi, admiratoare ale bumbacului și mătăsii,

Ale zăcămintelor și belșugului,

Voi, admiratoare ale serelor și pămînturilor cultivate și muncite,

Voi, apropriatoare ale muncii altora,

Iubitoare de paragină și rochii,

Promotoare ale deșcolarizării României,

Nu o să vă cînt viața îmbuibată și falsă,

Nu o să vă cînt pensioanele și școlile de elită burgheză,

Nu o să vă cînt țoalele și mersul,

Obiceiurile și tabieturile voastre îmi fac greață,

Obiceiurile și tabieturile voastre îmi fac greață,

Felul vostru sclifosit de-a vă purta,

Aerele voastre și idealul vostru heterosexual îmi fac greață,

Falsitatea și performativitatea voastră de clasă,

Răutatea, prefăcătoria și duplicitatea voastră îmi fac greață,

Perpetua voastră vacanță,

Pălăriile, eșarfele, rigiditatea voastră îmi fac greață,

Cuvintele voastre aducătoare de moarte îmi fac greață,

Florile mor, apele seacă cînd vă aplecați deasupra-le,

Fluturii și cărăbușii,

Albinele și cosașii zac în cutiile voastre ferecate,

Decorurile voastre burgheze, din mucava, safire,

Mîndria voastră capitalistă!

Mîndria voastră de miliardare îmi face greață,

În sufletul vostru, cruzimea-i o virtute,

În sufletul vostru, fascismul e o virtute,

În sufletul vostru, săracul e sărac din vina lui,

În sufletul vostru, flămîndul e flămînd din vina lui,

În sufletul vostru, înfriguratul e degerat din vina lui,

În sufletul vostru, bolnavul e bolnav din vina lui,

În sufletul vostru, orfanii-s orfani din vina lor,

În sufletul vostru, laptele și cornul nu au ce căuta în gura săracului,

În sufletul vostru, învățătura nu are ce căuta în mintea săracului,

În sufletul vostru, liniștea și odihna nu au ce căuta-n mintea și corpul săracului,

În sufletul vostru, poezia nu are ce căuta în gura săracului,

Florile se veștejesc, apele seacă cînd vă aplecați deasupra-le,

Din mașinile voastre turate vociferați despre lene & respect, despre

Vulgaritate, meritocrație și dreptate,

Din mașinile voastre turate scuipați cerșetori,

Înjurați săracii să muncească,

Din mașinile voastre scumpe

Scuipați înspre bătrîne și gălețile lor înflorite de

Narcise, zambile, liliac și tufănele,

Din mașinile voastre scumpe sunați poliția să

Vină să ridice

Florăria, pătrunjelul, știuleții de

Porumb, garofițele,

Bujorii, firele de

Ceapă și chitele de cimbru,

Săracii,

Vă e frică să nu vă atingă săracii, diferiții,

Indezirabilii,

În sufletul vostru, viața nu are ce căuta în corpul săracului,

În sufletul vostru, școala nu are ce căuta în gura și viața săracului,

În sufletul vostru, cruzimea-i o virtute,

În sufletul vostru, fascismul e omenie și „valoare feminină”,

Servitoare, vreți servitoare

Care să vă plîngă de milă,

[Mila voastră burgheză îmi face greață,]

Servitoare, vreți servitoare

Care să v-aline corpul, mințile și sufletele goale,

[Sufletului vostru meschin și fascist nu-i plîng de milă,]

Servitoare, slugi și mosoare de mătase și dantelă,

Servitoare, vreți servitoare, cu mîini agere, schiloade,

Vreți Randament, Loialitate & Obediență,

Fără reproșuri & Greve,

Fără pauze, rumoare & Revoltă,

[În sufletul vostru, Greva e indecență]

Vreți exploatare și Moarte,

Vreți lapte și sînge, sînge și miere,

Taftale, brocarturi, croitorese docile,

Un cloș, o rochie pe bie, cuvinte „uitate”

Care să v-aducă aminte că erați stăpîne,

Vreți „înalte maniere”, conace, liniște, nu

Greve, marșuri și pancarte,

Vreți slugi, muncitoare docile,

Speriate,

Disperate,

Epuizate,

Vreți cadavre și recunoștință,

Bluze din poplin croite, triple voile,

Pe străzi și bulevarde, muncitoare,

Pe alei și-n cartiere și-n piețe, muncitoare,

În cimitire, muncitoare,

În parcuri, în curți, în școli, muncitoare,

Pe cîmp, în vii, prin livezi, milioane de batice,

Milioane de brațe, cîmpuri de sudoare,

Nu vreau să vă cînt, fete burgheze,

Nu vreau să vă cînt pensioanele și școlile de elită burgheză,

Nu vreau să vă cînt unghiile frumos pilite, țolițele și mersul,

Vreau să cînt schelele, mortarul, palmele bătătorite,

Grevele, pielea jupuită, bordeiele, vorba repezită,

Hăulitul, colinele, brațele încărcate, de scînduri, de var, dealurile,

Frăguțele, albăstrelele, fluturele alb din iarba dealului,

Corcodușele, corcodușele, greierii,

Unghiile murdare și soarele rostogolindu-se peste lanuri,

Zemos, hrănitor, dulce.

***

Cătălina Cadinoiu

Lanțuri și stuf

„E preferabil să iei lanțurile ceea ce sunt,

decât să le acoperi cu flori”,

adică să le interiorizezi și să devină șarpele casei

pe care îl scoți uneori, când vipia estivală

lâncezește simțurile, și îl sâsâi

sub scaunul unei vânzătoare de trandafiri.

Deși, pentru mine, e preferabil să iei lanțurile

și să așezi doi copii la extremitățile lor

să se joace de-a ceva,

de-a v-ați ascunselea în spatele mormanului de zale,

sau să mimeze prinderea unui monstru fioros.

Lanțurile au zgomotul lor specific.

Mi-l amintesc sumar

ca pe o scenă, dintr-un film,

pe care o confund cu scene din realitatea concretă.

Am auzit sau nu lanțuri zornăind? Parcă da.

Undeva, în mijlocul unui drum prăfuit, de țară.

Erau pline de flori de stuf.

Se consideră că purtătorii lor

nu le-au luat drept ceea ce sunt

și le-au acoperit cu flori?

*

Fericiți printre deliruri

Pe străzi este bine, este cum nu se poate de bine.

Chipurile, corăbii pustiite de ciumă,

îți zâmbesc, eventual, te salută.

Lumea își dansează sarabanda

când pe giulgiu, când pe trenă de mireasă.

O roată ai de împins, un zâmbet de zâmbit,

o armată de morți de plâns

și, undeva, aruncată peste umăr, speranța

că vei renaște solar în amintirea

celor pe care îi lași în urma ta.

Pe străzi este minunat, este cum nu se poate de minunat.

Copiii bat mingea, râd în leagăne

 prinse de mâinile nebunilor,

unii au decapitat puii de câine

 și acum povestesc cu aplomb.

Cei care nu au avut curajul, zâmbesc

cuminte la marginea parcului uman:

să-i iubim pe toți și să-i înțelegem.

Oameni frumoși, oameni urâți,

oameni buni, oameni răi – un târg complet,

nu trebuie decât să-ți închizi inima

și să deschizi, cu poftă și dor, brațele.

……………………………………………………..

Ție Ți se face vreodată dor de noi?

*

Peisaj marin

Marea te smulge din orice altă emoție

și te așază în ritmul ei.

Nu ai voie să fii străin de supremația azură.

Veliere semețe, într-un vals continuu, prin golfuri și strâmtori,

cu siajul de pescăruși în urma lor.

Atât de multe chiote și râsete

de parcă nicăieri în lume nu se moare

și nu se plânge.

În tabloul vivace, pe o piatră, sunt eu

cu borcanul meu

cu cafea,

doar fiind,

agățându-mă doar

de acest verb mărunt ca o bozie

de care nu se prind victorii, câștiguri, glorii.

Pe piatra mea, cu cafeaua mea în borcan

sunt și mă gândesc că sunt

de parcă nicăieri în lume

nu se moare și nu se plânge.

Veliere se înghesuie

în strâmtori ca-ntr-un alcov

păzit de pescăruși,

în strigăte de copii și plescăit de apă,

într-un tablou viu care blochează

intrarea secretă în subterană,

acolo unde uităm cu toții că există mare,

pescăruși,

veliere.

Uităm că se poate râde, în hohote, din orice,

de parcă nicăieri în lume nu se moare

și nu se plânge.

*

Pe sine se

Înconjurați de ceilalți, trăim în pustiu.

În vuietul lumii, suntem mai tăcuți ca oricând.

Te distanțezi ca un nufăr de grupul sublim

când toate revelațiile, care te pot întregi, nu se întâmplă,

când fluxul temporal devine mai agresiv,

dar tu rămâi în urmă

agățat de concepte vagi

și teama că vei muri curând

fără să știi cine ești

devine rutină.

Te îndepărtezi să cutreieri

spații și sine,

acest liman căruia doar voința de a trăi conștient

îi creează maluri.

Nu mi-am creat malurile.

De o viață întreagă înot

în valuri arhicunoscute și străine

de adâncimile spre care mă tot îndrept.

Unde sunt și cât mai am?

Cine sunt? este atât de departe încât mi-e frică să întreb

sau este atât de aproape încât mi-e frică să dezvălui.

Fondul ni-l așază, piedestal implacabil,

primii ani

și oricât m-aș agăța de alte esențe

tot stuful, tot lanțurile deținuților.

Nu cred că i-am văzut vreodată, dar sunt în familie

cu mine la toate mesele sărbătorilor.

Cu lanțurile lor am sărit coarda,

tot lanțurile lor mi-au stat cochet la gât

și oasele lor răsună înfundat ca țambalele în diguri.

Aici am început eu. În stuf și lanțuri.

În povești de baltă.

Aici îmi este înțepenită coloana. În nisipuri mișcătoare.

Răspunsurile noastre au rămas în leagănele noastre

peste care straturi de viață s-au așezat perfid și ne-au mințit.

Murim fără să ne cunoaștem toate posibilitățile.

Suntem mereu în deviere

perturbați de false adevăruri,

furați de iluzii

și, la final, tabloul integral este doar o manieră.

Murim departe de noi înșine

într-o cutie de cadouri.

*

Ora de rugăciune

Scriu obsesiv despre apă, stuf, baltă,

dar nu am scris suficient despre acel plaur,

identic cu sine, aruncat la întâmplare în mijlocul Dunării,

iar în apa Dunării nu intri de două ori.

Astfel Dunărea, oricât de Dunăre, un plaur imuabil și crud, Unul,

tronează în mijlocul ei,

iar stuful, care crește docil pe margine și închide

 în mlădierea lui cuvinte sugrumate în fașă, îl îngână.

Îmi bântuie gândurile, el este temeiul

și am fi mai cu sens dacă am asculta

în mijlocul lui unitatea, în care să ne ancorăm,

în timp ce schimbarea rupe fâșii din noi.

Dacă am umbla cu un buchet de flori de trestie

ar fi liniște în lume,

ar fi doar ochii noștri care nu se grăbesc să vorbească

și gura s-ar astupa cu osemintele

 a ceea ce am spus și am regretat ulterior.

Dar noi nu umblăm cu buchete în mâini

decât la înmormântări, nunți și alte protocoale,

cu atât mai puțin cu un buchet de trestie

care te obligă să taci

pentru că undeva se aud valuri lovind ca o toacă

și asta înseamnă că este ora de rugăciune.

*

Basmaua

Era supărată că mi-am legat în jurul taliei

basmaua ei verde, cu care mergea la biserică,

și dansam pe nisipurile din Vama Veche.

Basmaua ei verde, sortită pioșeniei, lumânărilor

și mirosului de tămâie din biserici,

se destrăbăla pe șoldurile mele, în Vama Veche,

pângărită de nisipul promiscuu.

I-am fluturat basmaua în nopțile

nesfârșite de briză marină,

i-am dansat-o, i-am imprimat lumea,

apoi i-am restituit-o,

să se prelingă pe dansul oprit ceara lumânărilor.

Mi se spune într-o zi că a fost îngropată

cu basmaua verde

„știi tu, aceea pe care o țineai legată în jurul taliei

și dansai în Vama Veche”.

Știi tu, creștetul capului, cu acele cosițe

niciodată atinse de foarfecă

îți poartă dansul.

Un dans pe care moartea îl râvnește.

Știi tu, adâncurile acelea nisipoase ale noastre

se impregnează de mirosul mării

și vuiet devine tăcerea crâncenă.

În această lume, nicio basma

nu trebuie lăsată nedansată.

Azi, mă gândesc constant

la faptul că imaginea basmalei

fluturate de briza marină

și imaginea basmalei măcinate

de rădăcini și seve de toate felurile

coexistă în aceeași lume,

în două sfere care o întregesc,

doar eu îmi pendulez lunatic disperarea

de parcă viața a fost creată împotriva mea.

*

Șeherezada

Nimic nu mai impresionează.

Nici dacă ei, toți, ar apărea

subit înaintea noastră,

nici dacă ne-ar certa că nu i-am pomenit

suficient de bine,

că am vorbit prea încet despre ei

și ceilalți nu au înțeles nimic din viața lor.

Sub o salcie japoneză, printre răzoare de flori și legume,

tu deșiri, cuminte Șeherezada,

poveștile cu care se hrănesc șahriarii din inima mea.

Ne refugiem sub un clopot atemporal

și îți cer mereu să vorbești, să nu taci

pentru că, în tăcerea ta spectrală,

ei se arată, unul după altul, și își cer viețile înapoi.

Cuvintele tale curg, se prefiră

printre crengile cu frunze lanceolate.

Toți acei copii, etern lipsiți de povești, adorm liniștiți.

Acum îi poți ierta, îi poți deplânge,

ești stăpâna imperiului de amintiri.

Îi ierți, cu desăvârșire, cuminte Șeherezada,

pentru că povestea este în palma ta

și tu o îmblânzești după voie.

Serile se succed, sub clopotul de foșnet delirant,

poveștile tale se perindă ca scaunele scrânciobului,

în ele șahriarii din inima mea

devin copii ascultători și adorm.

Și nu se vor termina aceste povești

atât timp cât memoria mea este o curte

cu mii de porți

pentru aceia ce pândesc în ochii tăi,

în timp ce le spui numele și viața,

pentru aceia ce se întorc înaintea mea

și spuza de lăncii verzi îi ascunde.

*

Ultima icoană

Ne ascundem în spatele casei

– acolo nu tremură nimeni,

nu încremenește nimeni de frică.

Acolo apune doar soarele

și rugul lui anemiază merii din livadă.

Ne ascundem și ne rugăm

ca înaintea ultimei icoane.

Ea vine, sprijinindu-se de peretele

rugos, și timpul se oprește printre meri.

Nu este loc pentru zeii oficiali,

dar, din când în când, apare în colțul casei

un chip schimonosit de falsă idolatrie.

În livada cu meri și un soare,

care apune mereu,

îmi pune pe tavă divinitatea ei,

cu aceeași grijă cu care îmi servește masa.

Îi place să ne rugăm împreună – o plăcere pură,

o degustare de credință -, după stropii

de salivă care i se preling pe buze.

Ne așezăm în genunchi, ni se ating coatele.

Ea susură ceva, cuvinte șoptite într-un cuib

de ruine, într-un război

prelung, cu un dușman glacial și taciturn.

Pare mai mult o chemare a păsărilor de curte,

în șoaptă. Aș dormi

pe muzica șoaptelor ei.

***

Augustin Ioan

Festivalul de poezie Panait Cerna

Poeți mari ne vin din capitală, așteptați la gară fiind

de poeți mediocri din urbe, astfel ca, împreună,

să ne judece pe noi, începători într-ale scrisului,

de toată mâna, să bea mult și să plece cu prada acasă.

Căci e festival: noi citim transpirați pe scena

casei de cultură a sindicatelor, la casa tineretului

&la vreun cămin cultural din județ:

oriunde, doar să îi impresionăm: fiecare cum poate.

Pe unii îi știe deja onor juriul,

de la alte festivaluri, din alte colțuri de țară.

Pe alții, ca mine, îi aude pentru prima oară

Îngăimând profunzimi abisale.

Estimp, gazdele pregătesc deoparte

Câte o mică atenție per capita de poet de la capitală,

să mai vină tovarăși de la centru

în orașul de la capătul vestic al deltei,

unde nimeni nu vine de bunăvoie.

Dar ei au venit în delegație, de sus în jos

(și de la centru la dreapta,

cum te uiți pe hartă).

***

După cina cea lipsită de taină, haideți cu toții la casa memorială

a poetului bulgaromân Panait Cerna:

îi mai trăia o stră-rudă, care avea grijă

de mica ei sursă de bani de la cultura județeană, rămasă

moștenire de la nenea poetul romantic:

poze, texte scrise de însăși mâna bulgară a kir auctorelui, câteva cărți

de pe când era, la rându-i, străin

în republica literelor din vechiul regat

(câtă era pe atunci, căci murise de tânăr, cum au obiceiul poeții

și, oricum, era competiție mare cu geniul nepereche).

***

Înapoi, la premiere: ne dau diplome, cărți

de care nu reușesc să mai scap nici acum,

o viață mai târziu. Poeții de la centru au murit demult,

au murit poeți de la marginea tuturor provinciilor patriei.

Eu m-am dus către centru,

dar mare poet n-am ajuns, iar concursul

județean de poezie Panait Cerna oare se mai ține când

nimic altceva nu se mai ține, se dizolvă totul în Dunăre.

Restul e circuitul apei în natură și

al poeziei minore în cultura română…

*

Light within

(Conferințe la SPOTS, Etna, CA; mai 2004 – mai 2018)

Acelorași le spusesem deja totul de data trecută.

Fostul primar de acum e primarul de atunci.

Preotul de acum este preotul de atunci – colilie.

De la mănăstire au venit călugării – ceată. Potcapuri și rase

cât jumătate de sală. Surâd respectuos la ironiile mele,

privind de dincolo: bietul, iar a venit să ne spună cum e…

De la convent – toate măicuțele. Unele erau minore pe-atunci.

Acum – zăvorâte pentru lume și cu ochii mai stinși –

le arăt

ceruri, le explic geometrii, căci le spun

nu despre pădurea în care se-ascund, iar sălbăticiunile locului

aruncă în ele cu conuri de brad, că-s tot mai străine.

Straturi așternute anume: până să mai vin eu încă o dată,

or să le îngroape cu totul.

Sora Sinklitike a venit după conferință să îmi reamintesc de ea,

cu o veveriță în brațe, ronțăind dintr-un con de brad.

Era ca-n icoana Maicii Domnului cu pruncul pe inimă, de deasupra altarului.

*

Daddy

in memoriam +Mitropolitului Emeritus Chrysostomos de Etna, CA

–           Spune-mi Daddy, m-a rugat, n-am copii

și e mai puțin formal, la cât(e) ne scriem.

(Un părinte în plus nu are cum să strice, la cât de orfan am rămas.)

Mă prezintă celorlalți: parcă nu vorbea despre mine, fix

ca și tata: uite, ăsta al meu ce-a mai făcut…

Apoi a cerut lămuriri cât vorbeam, a surâs cu îngăduință,

a răspuns dialogic.

Se vedea că suferă, dar a rămas să vorbim și apoi.

(Abia a ajuns la conferință: se ținea de pereți de parcă erau scriși în Braille.

–           Credeam că nu veți ajunge, am spus, după ce s-a terminat.

–           Cum era să lipsesc? Tu aici și eu – în chilie?

Am continuat să povestim afectuoase nimicuri:

nu era nimic de nespus între noi și nu

ca să ne rostim unul altuia lucruri nemaiauzite

(pentru acelea există internetul),

ci ca să rețesem ce ne ținea întreolaltă

și se deșiră dacă tăcem, ca la paingi:

un nod aici și unul de dincolo; între ele

fire de borangic, mai tari ca otgoanele de corabie

care nu mai trece pe apele mari, iar deasupra, în zbor, e primejdie.

Dar să ne revedem aici, diseară, să mai povestim un rând de mătase.

–           Întâlnirea titanilor, a surâs Daddy înainte de a pleca. Să vii pregătit! Eu deja sunt…

(2018:) Oare voi mai veni, cât e încă aici?

(2019:) Daddy a plecat locului. Deci, nu.)

*

În coloană

 În coloana de apă stă ascuns cineva și, de teamă,

abia răsuflă, abia, prin țeava chiuvetei.

Prin dușuri ziua se tânguie-ncet

 ca sînge-n vena întredeschisă.

 Văzându-mi cuvintele, m-ai estompa în crisalida lor

 din care le respir și le devor.

Cât încă se fac aer, n-or să doară.

Dar, dintre noi, cine-i închis și cine

afară?

 

***

 Vreau să cred că ești șarpe al blocului,

talpă a casei, cum ai intrat tu în subsol

și-acum aburul iese mirat

 printre lucruri tandre: le-ai uitat la mine în baie.

 Carne, pricepi?

Îmi par format doar din carne.

Valuri de carne și de grăsime.

 Să mă simt ofensat când carnea, acum, e-n reflux?

 Mâini dezosate mângâie hârtia macră.

 Un bestiariu îmi par. Grifonul apter,

de pe frize. Dragonul lui Jung.

 Bufniță, crab și pește în lacrimi.

Rege peste zoologia corpului,

și țeasta tot carne ascunde,

 care la mine e, vai, ce mare mai

 e un cap cu picioare și mâini câte au zeii vedici:

 Unele scriu, altele-l sprijină, mângâie altele, dezosate,

hârtia.

Și, în plus, o carcasă de țeastă, un coif de os peste

moalele capului,

 cu viziera lăsată.

 Cu zăbala mușcată.

* 

Ținta

 Cu toți porii deschiși, ca un cîmp de radare, peisajul

 îmi pare un scalp jupuit de pe ochi,

 cu toate imaginile lui pigmentate.

Mână de bătrân, deschisă abia jumătate.

 Pândă retezată la mijloc. Lan de pândă, cosit.

 Aștept și vibrez, cu felul de-a aștepta, al prăzii,

 în cuiul cătării.

*

CFR

 Ard smirnă în cădelnițe de zinc. Aerul zace pe-un miros de cușcă.

 În pleurele mele se împing aceste bronhii palide și mușcă.

 Nocturna, ca un piept de veteran țintat cu decorații luminoase

și aburinde, flutură în geam. Aprind țigara. Gara greu miroase,

dieselizat. A șină țipă fierul. Săli de-așteptare împărțind în clase

Acest popor dormind în frigiderul social. Ziua începe să se lase

 pe vine. Așteptarea ne ține loc de crez.

Scriu și fumez. Fumez și scriu. Fumez.

*

Ploaia scâncește ca o cățea în peroane, la capătul cărora șinele se răsucesc în sus.

Într-acolo toate trenurile ar trebui să tindă. Văpsită îmi pare fereastra

de jeg, e aproape opacă, prin ea vezi ce vrei:

acarul Păun defilând prin macazuri nebun,

ori cel cu fanioane, călare, deschizând locomotivei cărare.

Ploaie, câteva gesturi stângace prin ea, pa și pusi.

Zbor randomizat al acestor cuvinte de gips, întârindu-se-n gură.

*

Cariera

Printre roci ne-au pus patul de nuntă, între fitile

pe care, la plecare, le-au aprins.

Grăbește-mbrățișarea cu o clipă

înaintea exploziei și nu mai târziu.

În piatră e camera noastră, în piatră.

Va trebui să ne atingem fețele,

să ne privim măcar

 înaintea exploziei și nu mai târziu.

 În carieră au îngropat numele nostru

și munți deasupra vor surpa.

Ne va strivi deodată tot regnul mineral,

în clipa exploziei și nu mai târziu.

***

Ștefan Dimitriu

Poemele cuantice

Cuanta 1        

Jocul cu viața

De când am înțeles

cu știință deplină

că nu-s făcut doar din lut

ci și – în adânc – din orgi și orgii de lumină

lumea mi-i dragă din nou, tot mai dragă

ca-n viața mea de băiat visător de demult

când eram poet cu normă întreagă.

Trupul meu cuantic descris fir cu fir

și fixat în formule savante

îmi arată acum

câtă dumnezeire există în mine

câtă energie și lumină curată

cât destin împletit cu alte destine

cât suflet ce nu va muri niciodată.

Fără vârstă acum

la mulții mei ani

îmi vine să urlu din nou spre văzduhul înalt

să-mi clatin iar din drumul ei steaua

să-mi joc în picioare viața și moartea

așa cum au fost, cum vor fi

până-mi rup tălpile și podeaua.

*

Cuanta 2

Lunecând pe un val de lumină

Vouă, poeților

– am auzit din mine un glas –

dată vi-i ca și sfinților

ca și savanților străluciți

lumina curată a revelației;

dar voi, înaintea tuturor

o mărturisiți de îndată-n cuvinte

fără nicio reținere

fără nicio sfială

fără teama de a fi săvârșit

vreun calcul greșit

vreo eroare fundamentală.

Voi, poeții

– am auzit din mine un glas –

ați ajuns înaintea lui Democrit

înaintea lui Newton

la toate legile fizicii clasice;

voi ați pășit înaintea lui Einstein

și apoi înaintea lui Planck

și-al tuturor celor ce i-au urmat

(voi – pe aripile versului)

în nevăzutul câmp al cuantelor de lumină

în toate misterele Universului.

Voi, poeții, ne-ați zis cei dintâi

că Dumnezeu s-a născut din El Însuși

în întunericul nepătruns

dintr-un sâmbure pur de lumină

ca și cum doi munți de cremene

în capete s-ar fi ciocnit

ca să nască Scânteia Divină;

locul unde de-atunci

și sufletul nostru se toarce,

locul de unde vine

și unde nemuritor se întoarce.

*

Cuanta 3

Delfin tânăr

Uneori îmi închipui

că înot curajos

în nevăzutul ocean cuantic,

unduindu-mi trupul ca un delfin tânăr

în curgerea ireversibilă a valurilor.

Transparența luminii de sub mine

este atât de copleșitoare

încât văd până în adâncul adâncurilor.

Dar nu tresar, nu mă sperii,

pentru că știu, chiar și în vis,

că Dumnezeu Însuși îmi poartă de grijă

și mă ține cu toată nădejdea

în palmele Lui.

Și tot înot, înot, înot în tăcerea lichidă,

unde nu există nici sus, nici jos,

unde timpul nu curge,

ci pulsează în noduri de sensuri,

iar eu trec printre ele

ca un vis între lumi.

Fiecare val mă atinge cu o întrebare,

fiecare clipă îmi trimite un gând

din toate civilizațiile pe veci pierdute

dar și din altele care încă nu s-au născut

și vor veni atunci când le va sosi timpul

într-un viitor al luminii

fără margini și fără umbre.

Aici, nimic nu e pierdut

nici măcar lacrima,

nici iubirile neîntâmplate,

nici copilul din mine

care privea stelele pe cerul din Ibănești

și le dădea nume de el inventate.

Iar Dumnezeu,

Cel care-a aprins cu lumină divină acest ocean

ca și lumea întreagă

cu un singur Cuvânt, pe o sigură cale

îmi ține mereu sufletul în palme

ca pe un pește viu

scăpat din plasa îndoielilor Sale.

*

Cuanta 4

Potcoava magnetică

Abia după întâlnirea noastră

am înțeles că iubirea

nu e doar atracția între doi oameni,

ci magnetica potcoavă ce strânge laolaltă

trecutul și viitorul,

visul și realitatea,

lumina și umbra clipelor noastre.

Atunci am simțit

cum te sorb și te pierd deopotrivă,

cum mă topesc și mă nasc din tine

ca într-un mister unic, irepetabil

și cum din urma acelei clipe

a răsărit adevărul iubirii noastre –

ca un fulger lung și primenitor,

ca un ecou care nu se mai stinge.

Prin tine citesc acum

legile tainice ale cosmosului –

nu prin teorii greu de memorat, ci

prin vibrațiile inimii,

nu prin torente de vorbe, ci

prin sărutul care ne arde toate sfielile,

prin liniștea care ține locul cuvintelor.

Abia de aici înainte începe poezia.

Ea te aștepta dinainte de-a te fi născut,

ca un salt cuantic

peste prăpastia necunoscutului,

ca o punte de foc

între absența și prezența ta,

între a fi și a nu fi împreună,

iubito, iubito, iubito…

*

Cuanta 5

Planck – poetul luminii

Mai înainte ca numele său

să fie împodobit cu laurii științei,

în întuneric respirau neștiute semințele luminii

cuante vii, licăriri ale abisului,

purtând în ele alfabetul ascuns al creației.

Max Planck a auzit șoapta adâncului

nu ca un strălucit savant încruntat,

ci ca un poet al universului

ascultând inima invizibilului.

El a văzut, înaintea timpului său,

cum energia se scurge-n unități invizibile,

cântând o muzică celestă – ca o cantată de Bach –

pe care materia o ascultă

și i se supune.

Dar nu a strigat pe loc, în agora,

descoperirea sa uimitoare,

n-a cântat-o cu trâmbițe –

ci a tăcut-o adânc,

și-a așternut-o în formule reci

ca să nu ardă din grabă și imprudență

până la stele

lumea.

Mai întâi, a deschis ușor poarta prin care

fotonii au pășit în poezia științei,

undele și particulele s-au îmbrățișat

într-un dans pe care nimeni nu-l prevăzuse.

Când toți ceilalți căutau în materia solidă,

el a privit spre licărul incert al radiației

și a înțeles că lumina aceea adâncă nu e doar val,

ci și boabă, sămânță, pasăre diafană –

născută din salturi pe care niciun ochi nu le poate zări

și niciun aparat nu le poate fotografia sau cântări.

Planck a scris atunci, cu mâna tremurândă,

ecuații ce păreau jocuri de cifre zburdalnice,

notând pe colțuri de hârtie

expresia unor legi de necrezut,

puternice ca o rugăciune rostită în gând.

Și, sigur de el, s-a așezat la masa celor

ce desfac țesătura realității cu ochi de profet

și-a zâmbit, știind că

noul început abia fusese rostit.

Iar Universul, în extaz gravitațional,

îl va considera întotdeauna pe Planck

drept primul om care-a văzut lumina

de dincolo de lumină –

sobru și visător,

ca un poet în haine de savant.

*

Cuanta 6

Copilul din mine

Atunci când mi-e greu, reînvie în mine

copilul acela – teribilul,

cel cu „fiți vă rog realiști,

cereți mereu imposibilul!”

Puțin mai contează acum

cui i-a trecut asta prin minte

la început.

Eu am știut-o fără cuvinte

de cum m-am născut.

Nu-i lumină mai clară ca ochiul

cu care copilul privește-nainte-napoi

spre ce nu s-a spus niciodată,

dar rămâne

într-un colț al memoriei ancestrale

al luminii din noi.

Copilul din mine nu cere dovezi,

nu se teme

să creadă în stelele

urcând sau căzând,

iar de se-ntreabă cu zâmbet: „De ce?”

își răspunde

un zmeu înălțând.

El n-are teamă de visuri prea mari,

și nu-și spune nicicând „nu se poate” –

copilul din mine e flacără vie

pe care n-o sting

nici furtunile toate.

[Vatra, nr. 3-4/2026, pp. 128-139]