Vatra-dialog cu Luminiţa MARCU: „Virtutea principală a celui care îndrăzneşte să scrie despre literatură e onestitatea”

luminița  

Robert Şerban: Distanţa dă o perspectivă riguroasă asupra majorităţii lucrurilor. Trăieşti de 7 ani în Spania, care e despărţită de România de vreo 3000 de kilometri. E ceva distanţă… Cum se vede ţara ta natală din ţara ta adoptivă? Care ar fi tuşele principale ale unui portret al României contemporane?

Luminiţa Marcu: Distanţa dă o perspectivă, nu ştiu cît de riguroasă, dar ce e sigur e că distanţa te face mai patriot. Nefiind nevoit să suporţi zilnic neplăcerile traiului în Bucureşti, le uiţi destul de repede şi România se transformă într-o chestiune abstractă, care face parte indubitabil din identitatea ta şi pe care tinzi chiar să începi s-o iubeşti. Citește în continuare →

Poeme de Robert Șerban, Andrei Zanca, Medeea Iancu, Gellu Dorian și Bogdan Hanu

Robert ȘERBAN

robert-serban

 

Cărțile vechi

tot mai mulți oameni

își pun cărțile vechi

în plase rezistente

de la Lidl Carrefour Kaufland

și apoi le așază încet

lângă tomberoanele de gunoi

nu-i lasă inima să le arunce pur și simplu

dar nici să le mai țină în casă n-au cum

așa că le pregătesc un fel de culcuș

cu gândul că dacă au cu adevărat un destin

se vor descurca ele cumva

Citește în continuare →

Mircea Cărtărescu – Portret interior (5)

Ioana PÂRVULESCU

 

Solenoid. Ţipătul vieţii

 

Mircea Cărtărescu este un autor care de mult concurează doar cu „cei mai mari” şi cu el însuşi. Solenoid nu e doar cheia de boltă a nuvelelor şi romanelor sale, ci şi piesa cea mai uimitoare a prozei ultimilor 25 de ani de la noi. Acum aproape 12 ani, scriam în prezentarea autorului pentru volumaşul De ce iubim femeile că: „A dat tonul în poezia unei întregi generaţii şi a fost al doilea poet căruia i-a reuşit în literatura română o epopee. Ar fi putut rămâne la poezie, dar şi-a surprins publicul scriind nuvele, în a căror ţesătură rămâi prizonier mult timp după ce ai închis cartea. Ar fi putut rămâne la poezie şi nuvele, dar a trecut la roman şi aşa s-a născut trilogia în formă de fluture, Orbitor. Ar fi putut…, dar a scris jurnal, eseu şi publicistică de primă mână.”

Adaug astăzi: ar fi putut rămâne la toate acestea, şi la faima lui, şi la premiile lui internaţionale prestigioase, dar a creat – printr-o inginerie literară al cărei secret îl deţine, printr-o rotaţie nebunească în jurul propriului eu – un câmp magnetic vital ieşit din comun, intitulat Solenoid.

Cartea a apărut la Humanitas, editură al cărei slogan este „Ai atâtea vieţi, câte cărţi ai citit”. E vorba, aici, de cititor, cel care-şi sporeşte indefinit viaţa şi experienţele prin transferul de substanţă literară de la cărţile citite. Dar ce se întâmplă cu scriitorul, cu cel care-i dă cititorului o nouă viaţă? Răspunsul este una din nervurile recentului roman al lui Mircea Cărtărescu. Pentru scriitor, lucrurile se petrec exact invers: fiecare carte scrisă îi ia acestuia din viaţă. Cu o metaforă pe care am întâlnit-o la Thomas Mann, în Lotte la Weimar: scriitorul arde ca lumânarea, iar ceara vieţii lui mai scade puţin cu fiecare nouă carte. În timpul în care creează o viaţă în trompe l’oeil, scriitorul nu şi-o trăieşte pe-a sa, care putea fi plină de întâmplări adevărate. Fiecare secundă scrisă este un sacrificiu, o topire a propriei vieţi, spune personajul central al acestui roman, un profesor. Miza lui este, de aceea, opusă: să scrie o carte care să fie viaţă pur şi simplu, esenţă vitală, care să spargă zidul nevăzut al creaţiei şi să irumpă dincolo. Să nu fie o simplă uşă în trompe l’oeil desenată pe zid, ci una care chiar să se deschidă „pe aer”.

Cine este însă acest personaj sau, în retorica eminesciană, „prin mintea cărui muritor” trec asemenea idei? Încă din secolul al XIX-lea, de la romantici şi până la, să spunem, unul dintre cei mai ingenioşi prozatori din generaţia optzecistă, Mircea Nedelciu, există în literatură naratorul care creează iluzia suprapunerii cu autorul, a biografiei unice la cei doi, astfel încât roţile dinţate ale realităţii şi ficţiunii să-şi întâlnească dinţii şi angrenajul lor să urnească împreună povestea, să o aşeze în timp. Dar în Solenoid lucrurile sunt duse chiar mai departe, sunt încă o dată rotite, astfel că jocul de oglinzi e şi mai înşelător: avem un narator care, până la un punct, merge pe biografia începutului de viaţă al lui Mircea Cărtărescu însuşi, apoi însă o ia pe variantă, aşa cum şoferii de tir ocolesc oraşul pe centură. Altfel spus, personajul care-şi spune eu în Solenoid trăieşte una din vieţile posibile ale celui care a devenit scriitorul (autorul real!) recunoscut Mircea Cărtărescu: viaţa anonimă de profesor la o şcoală din Colentina. „În fiecare clipă a vieţii noastre facem o alegere sau suntem suflaţi de-o adiere de vânt, mai curând pe un culoar decât pe altul. Linia vieţii noastre reale se-ntăreşte în urmă…”, adică se transformă în destin. Suntem aşadar pe alt culoar al vieţii autorului, o viaţă care începe tot cu eşecul primului său poem citit în cenaclu, însă în urma acestui eveniment poetul se lasă pentru totdeauna de literatură şi, deci, nu devine un nume (de altfel îi dispreţuieşte sincer pe scriitorii aflaţi în lumina reflectoarelor, bântuiţi de „blestemata nevoie de glorie”.) El scrie un singur manuscris, o dare de seamă a anomaliilor lui, un fel de jurnal de o intensitate tragică.

Este ţipătul celeilalte vieţi, a cărei umbră nevăzută şi neinvidiată este viaţa de autor glorios. Decorul este unul lipsit de speranţă şi ieşire, Bucureştiul cenuşiu din perioada comunistă, „cel mai trist oraş din lume”, cu toate detaliile lui sordide, de la colcăiala de păduchi din şcoli şi până la blocurile cu pereţi strâmbi şi tramvaiele cu ciorchini de oameni pe scară, perfect reconstituit.

Dar poate că tocmai pentru că nu iese din acest oraş, tocmai pentru că nu se consumă în cărţi publicate şi sesiuni de autografe, personajul (care-şi trăieşte visele cu aceeaşi intensitate ca toate celelalte euri cărtăresciene) are intuiţia unei alte realităţi, în altă dimensiune, şi are şi ieşire la ea, dar numai uneori şi fără să poată controla în vreun fel aceste zvâcniri. Aşadar, avem doi oameni într-un trup: unul este profesorul de română – şi i-a ieşit excelent această figură, precum şi tot ce ţine de viaţa de zi cu zi de la „Şcoala 86” –, un om abulic, cu o iubită, Irina, şi o fostă nevastă, Ştefana, iar celălalt, un geniu, care se ştie un Ales şi e înfricoşat de asta. O fiinţă ieşită din comun, care trece, încă din copilărie, prin experienţe inexplicabile. Ar fi greşit să dorim o explicaţie unică şi să căutăm o anume cheie de lectură, o grilă de tip realist (profesorul ar fi un caz clinic), ştiinţifico-fantastic (extratereştri sunt printre noi), ştiinţific (a patra dimensiune, aşa cum o descriu matematicienii şi cum, într-o foarte plastică şi clară expunere o face şi naratorul) sau semiotic (trăim într-o lume de semne şi, dacă le urmărim cu atenţie, am putea avea acces la enigmă, vezi poziţia solenoidelor pe harta oraşului şi laitmotivele misterioase (Tăunul, Hinton, teseractul, Vaschide, labirintul, puzzle-ul, „Signa te” etc.). Literatura, la fel ca viaţa, nu încape în explicaţii, este întotdeauna dincolo de ele. Toate aceste sugestii ţin, la urma urmei, de obsesiile prin care oamenii de lângă noi nu-şi trădează decât exasperarea la neputinţa de a şti ce e dincolo de mica lor viaţă, evadând mereu în teorii la modă, în speranţa că ar putea înţelege ceva. Căci marile întrebări şi crâncenele frici omeneşti îl traversează şi pe cel mai plat şi ridicol om (profesoara Caty, de pildă), iar şuvoiul lor inundă câteva pagini din roman (188-189 şi 422), de la „ De ce suntem atât de răniţi de semenii noştri?”, „Cum a fost aprobat cancerul?” sau „Toţi venim pe lume dintr-un înspăimântător abis fără memorie, suferim de inimaginabil pe-un fir de praf din lumea nesfârşită şi pierim apoi, într-o nanosecundă, ca şi cum n-am fi trăit, ca şi când n-am fi fost niciodată” şi până la „realitatea e doar frică pură, frică-ngheţată”. Ecoul este, câteva capitole mai târziu, în cele 2890 de strigăte de ajutor care răsună în carte (dacă am calculat bine, desigur, doar dintr-un impuls ludic, căci numărul strigătelor de ajutor ar trebui să fie egal cu al oamenilor de pe planetă).

Există în schimb o cale mai potrivită pentru înţelegerea acestei cărţi şi a acestei vieţi, şi care, aici mai mult decât oriunde, se cristalizează într-o artă poetică, o estetică a existenţei, dar şi o uşă reală spre dincolo. Aceasta este pentru Mircea Cărtărescu şi pentru toate eurile sale diaristice şi ficţionale visul. Filonul oniric face implozie, este cotropitor, copleşitor şi de o frumuseţe când terorizantă, când gingaşă şi mângâietoare. Naratorul încearcă mereu alte metode de a-l prinde, de a-l reţine. Dacă în copilărie ni-l putem imagina alergând după fluturii visului cu plasa, încetul cu încetul, lucrurile devin o confruntare pe viaţă şi pe moarte: visul trebuie tezaurizat în clasoare oniromantice, urmărit ca un ucigaş periculos, reţinut ca o dragoste, adorat aşa cum numai credincioşii îşi adoră Dumnezeul. Numai că, exact asemenea Lui, visul nu se lasă cunoscut şi definit prin acumulare (şi-şi) sau prin negare (nici-nici). E mereu altul, scapă. Se confundă cu viaţa. Până la urmă viaţa profesorului de la şcoala 86 e viaţă ca vis, coşmar sau basm sau dioramă, şi nimic din ce-i omenesc nu-i este străin graţie viselor lui. Splendide pagini, adevărate filme, sunt cele de regresie în timp până la omul cavernelor şi de regresie dincolo de regnul uman până în sarcoptul râiei, lume în care cel „trimis” e primit ca un Mesia.

Mai este un lucru esenţial, o taină a zidirii literare, care ţine de crezul lui Mircea Cărtărescu (inclusiv, dar nu numai estetic). Convingerea că numai eu, eul deţine răspunsurile, că numai acolo se află sensul. Antenele lui sunt compact orientate spre interior, ca un arici care ar avea ţepii invers aşezaţi.

În Solenoid există încă o întrebare recurentă legată de artă, cu eternitatea ei, şi viaţă, cu efemeritatea, cu „ticăloşia” ei. Răspunsul pe care îl dă cartea este singurul răspuns pe care-l poate da un artist adevărat: nu există capodoperă în afara vieţii, viaţa şi dragostea sunt cele care trebuie salvate, iar salvarea (în alt registru mântuirea) este posibilă. Ţipătul vieţii este unul dublu: ucigător şi salvator, moarte şi naştere. De aici finalul, dătător de speranţă, salvator sau, poate, sugerând numai o prelungire a durerii.

Din poezie, stilul cărtărescian a păstrat plasticitatea, capacitatea de a da trup ideilor abstracte. Se pot da exemple de pe fiecare pagină, dar dau doar două, scurte: „Vocea omenească e gând care trece prin carne”. Şi „Fiecare fiinţă pe care ne-o amintim e ca o statuie într-o piaţă publică, la răspântia unor lungi bulevarde spaţiale, temporale şi psihice” (continuarea la p. 682). Există un amplu plan filozofic al cărţii, doar că e transpus în imagini concrete, ca în marile poeme filozofice, ca-n Beowulf (cu care are în comun lupta împotriva monştrilor), ca-n Dante (cu care are în comun Infernul şi încercarea de a te înălţa din el, dar nu şi existenţa luminoasă a dumnezeirii) sau ca în The Waste Land de T.S. Eliot (cu care are în comun deznădejdea). În acelaşi timp, şi acesta e câştigul strict narativ al acestei cărţi, cititorul nu este rătăcit între vise, el este călăuzit, ţinut de mână din capitol în capitol, pe parcursul a patru părţi, până la apocalipsa sau apoteoza (ambele!) dintr-un spectaculos sfârşit. Paginile finale – care se ratează cel mai des în literatură, chiar în marile creaţii – sunt aşadar, aici, reuşite şi pe măsura întregii construcţii.

Deşi sunt, în Solenoid, şi toate temele recurente din proza cărtăresciană, nici o clipă nu există senzaţia de repetiţie, de déjà vu. Nici nu e de mirare: suntem pe altă treaptă a creaţiei şi ceea ce se vedea la firul ierbii este acum privit de sus, fapt care schimbă complet geometria desenului, cum ştie oricine a privit măcar o dată prin hubloul avionului.

Solenoid este o carte fără pereche chiar şi în creaţia lui Mircea Cărtărescu. Este portretul artistului la maturitate, când pune în cauză totul, începând chiar cu arta şi scrisul şi când încearcă din toate puterile minţii sale să rezolve uriaşa ghicitoare a lumii. Frumuseţea este că o face, această încercare, şi după ce şi-a demonstrat sieşi (prin teoria cu dimensiunile mereu mai numeroase ale lumii) că e imposibil, că n-are cum să izbutească. În schimb însă, în roman, lui Morfeu, zeul visului, pare că îi vine în ajutor tatăl său Hypnos, creând în cititor un efect morfino-hipnotic cu totul special, ca şi cum, într-adevăr, zidul lumii noastre limitative s-ar fi spart şi o splendidă uşă adevărată s-ar fi deschis „pe aer”.

 

***

cartarescu 3

 

Gerhardt CSEJKA

 

Anarhie visătoare şi orizonturi larg deschise

 

Ca membru al redacţiei „Neue Literatur”, revistă ce avea ca domeniu „casnic” literatura minorităţii germane din ţară, am promovat cu entuziasm grupul tinerilor bănăţeni ce se formase în 1972, adăugîndu-şi la nume marcajul „de acţiune” (Aktionsgruppe Banat) – ca notă provocantă şi în acelaşi timp (auto)ironică, ştiind ei bine că n-aveau cum să pornească mari acţiuni sau mişcări populare, dar semnalizînd clar poziţia că ar trebui acţionat în vreun fel şi că textele lor sunt orientate critic spre realităţile despre care nu se putea vorbi deschis în condiţiile date atunci.

Când au început, tot în anii şaptezeci, doar ceva mai încolo, să circule în zona Uniunii Scriitorilor veşti îmbucurătoare despre evoluţia unor cenacluri în Bucureşti şi în alte centre universitare, am urmărit şi noi cu interes apariţia noilor nume de autori, aşteptînd publicaţiile corespunzătoare cu textele acestora. Iar când, în 1982 a apărut în traducere românească antologia Vînt potrivit pînă la tare. Zece tineri poeţi germani şi în acelaşi an Aer cu diamante, volum colectiv de Mircea Cărtărescu, Traian T. Coşovei, Florin Iaru şi Ion Stratan, sosise pentru noi momentul potrivit pentru a iniţia un fel de dialog de informare reciprocă din ce în ce mai profundă între reprezentanţii români şi germani ai poeziei tinere, şi într-adevăr am publicat în câteva numere ale revistei noastre observaţii ale poeţilor români pornind de la lectura poeziei colegilor nemţi din Banat. Speranţa noastră însă, că pornind de-aci tânăra relaţie interliterară româno-germană cu timpul se va lărgi intensivîndu-se, nu s-a mai putut realiza, din lipsă de timp şi de personal, căci în decursul deceniului opt nemţii în general, cu tot cu tinerele lor talente poetice au dispărut prea curând emigrînd în Germania. Oricum, în studiul său despre Postmodernismul românesc Mircea Cărtărescu pomeneşte şi fenomenul adiacent nemţesc, integrîndu-l oarecum în consideraţiile sale generale – ceea ce nu a permis, evident, prea multe diferenţieri şi nuanţări. Dar ţin minte că în textul său pentru revista noastră pomenise deja formula despre „coborîrea poeziei în stradă”, şi anume ca replică, într-un fel, a celor de la Cenaclul de luni la insistarea bănăţenilor asupra priorităţii ce i-ar reveni „angajamentului”; am regăsit, fireşte, problema acestui complex configurativ în masivul volum din 1999 despre Postmodernismul românesc, desprinsă ce-i drept, de momentul Aktionsgruppe. E vorba acum despre cele două aripi ale optzeciştilor, cea „lunedistă” şi cea „textualistă”, dintre care prima este orientată programatic nu către text, ci către realitate: „Nenumărate declaraţii ale reprezentanţilor principali atestă efortul de a ieşi din sfera abstracţiunii şi obiectivităţii moderniste, pentru o atitudine mai pragmatică, mai directă faţă de un real la scară umană.” (subl.mea – G.Cs., interpretez pasajul cursivizat ca o traducere subtil poetică a ideii de angajament cum au trăit-o tinerii bănăţeni nemţi mai sus pomeniţi). Referindu-se în alt loc mult mai direct la zona politicului, Cărtărescu arată clar: „Între optzecişti disidenţa politică a fost foarte rară, ca şi atacurile directe, în scris, la adresa sistemului. Lucrul cel mai important pentru ei a fost să impună, prin scrisul lor, o zonă de normalitate şi libertate interioară, fapt care-i înscrie în curentul general de „rezistenţă prin cultură” promovat de mentorii lor şi, pe de altă parte, să cartografieze istoria recentă la nivelul ei micro-structural.” Urmează imediat şi concluzia: „Preţul, foarte greu, a fost depolitizarea. Starea firească a acestei generaţii este cea de anarhie visătoare”.

Iată poetul ca analist subtil, iată teoreticianul, refugiindu-se în poante de intensă forţă poetică, ţelul pragmatic fiind uneori aura de adevăr istoric, care fără de poezie uneori n-ar străluci aşa convingător.

De altfel Cărtărescu nu rezumă analiza postmodernităţii la optzecism, ci stabileşte o serie de conexiuni foarte interesante chiar cu diverse evoluţii din alte vremuri. Citez una din ele: „Este esenţial să înţelegem importanţa literaturii subterane în perioada comunistă. Deşi nepublicată pînă prin 1970 şi rămasă accesibilă numai unui mic grup de prieteni, literatura tîrgovişteană este adevărata proză românească din anii ’50 şi ’60, incomparabilă ca modernitate, complexitate, curaj estetic şi valoare cu scrierile care au părut să definească epoca şi care ne par acum nişte plante vitregite de intemperii. Adevăraţii noştri moderni sînt postmodernii: ei, şi nu nuveliştii cu personaje „sucite”, sînt continuatorii firului logic al prozei româneşti, ai lui Blecher, Fîntîneru sau Mateiu Caragiale. Deceniul al şaselea nu este un vid literar (în care ar străluci Moromeţii, Cronica de familie şi Groapa…), ci epoca unei efervescenţe subterane care produce în scurt timp scrieri ca Matei Iliescu sau Ingeniosul bine temperat.”

Dar mai sunt prezentate şi alte colţuri productive în direcţie postmodernistă ale „subteranei” epocii 45-70, ca Cercul literar din Sibiu sau aşa numita generaţie pierdută, cu Dimitrie Stelaru, Constant Tonegaru şi Geo Dumitrescu – fiecare grup având specificul său, definit foarte nuanţat de autor. Şi mereu corelaţionat cu anumite apariţii internaţionale semnificative.

Este în general un aspect foarte plăcut oferit de lectura operelor lui Cărtărescu, indiferent de gen, că mereu te scoate în lume, cu predilecţie în zonele ei artistice, dar nu numai. Oricum mi-am adus aminte de un volum cu aproximativ o mie de pagini, un fel de prezentare chintesenţializată a literaturii universale sub titlul Genius: A Mosaic of One Hundred Exemplary Creative Minds, apărută în Statele Unite în 2002, autorul ei fiind Harold Bloom, critic literar de mare faimă şi profesor de literatură cultic admirat de studenţii săi la Yale University şi la New York: Începînd va să zică cu Biblia, grecii antici, Mohamed, Lucreţiu, Vergiliu, Dante, Chaucer, Shakespeare, trecînd prin Molière, Ibsen, Goethe, Cehov, Beckett, Baudelaire, Rimbaud, Valéry, Joyce – mă rog, nu vreau să-i înşir chiar pe toţi cei o sută – cel mai „tînăr”, mai apropiat de vremurile şi coordonatele noastre fiind Paul Celan: o selecţie de „genii” sau mai fin concretizat, „spirite creative” răsfirate în tot timpul şi spaţiul universal, apariţii de excepţie sau reprezentative într-un anume fel? Chit că profesorul Bloom, fiind foarte supărat că Shakespeare în secolul douăzeci fu privit de către critică exclusiv sub aspectul trăsăturilor pe care le împărtăşea cu contemporanii săi, ca antidot a ajuns să-l divinizeze pur şi simplu, recunoscînd însă că-i vorba (la Shakespeare) de „capacitatea, unică în felul ei, de a trezi iluzia, că se deosebeşte de ceilalţi nu doar prin vreun detaliu ci prin întregul său fel de a fi.” Iar la capătul experienţei cu creativitatea exemplară a celor o sută de genii ridicate în slăvi, constată totuşi clar şi răspicat că aproape tuturor dintre cei selectaţi le este comună atemporalitatea sublimă a lui Shakespeare.

Poate că domnul profesor Bloom va mai include cândva în splendidul său mozaic una, două, trei, patru sau zece noi spirite exemplare din lume.

***

cartarescu 1

Robert ŞERBAN

 

Cele mai tari petreceri ale vieţii

Cea mai aşteptată vacanţă de vară a mea fost cea din 1988. Nu fiindcă în timpul anului şcolar îmi rupsesem minţile învăţând, şi perspectiva celor aproape trei luni de relaxare mă făcea nerăbdător. Nici deoarece gândul că nu mă mai trezeam la 7 dimineaţa îmi dădea… aripi. Era vacanţa în care urma să merg, pentru a doua oară, în Tabăra Naţională de Creaţie pentru Elevi, Excelsior. Fusesem şi în 1987, la Timişoara, iar acea tabără era ceva de… nepovestit. Fiindcă fie nu te credea aproape nimeni, fie pentru că ai tăi părinţi (căci tu nu aveai decât 17 ani) riscau să aibă… probleme dacă s-ar fi aflat ce şi cum. Şi nu avea cum să te creadă careva că într-o tabără organizată de Comitetul Central al Uniunii Tineretului Comunist, la care participau tinere condeie din întreaga patrie, se petreceau asemenea lucruri, cum ar fi: discotecă non-stop, cenaclu literar până în zorii zilei, publicarea unor gazete de… cameră cu un conţinut dubios, ba chiar obscen, afişarea, în fiecare dimineaţă, pe pereţii de la intrarea holului din căminul în care eram cazaţi, a zeci de fotografii cu elevi dansând… strâns uniţi, concursuri de frumuseţe (Miss, Contra Miss – fetele care n-au vrut să participe la Miss –, Super Miss – şi cele de la Miss, şi cele de la Super Miss, şi cele care n-au mai avut încotro) după cele mai înalte comandamente (ţinută de zi, rochie de seară şi costum de baie), jocuri deocheate (cum ar fi Coada vacii, în care pierzătorii trebuiau să execute, printre alte porunci, sărutul sportivului sau al alpinistului) şi alte astfel de activităţi educative. Participanţii erau atât elevi de liceu, cât şi… scriitori. Ultimii, pe post de profesori, căci ne ţineau cursuri. Astfel, îi cunoscusem pe Florin Iaru (la al cărui curs de poezie şi participasem), pe Şerban Foarţă (care îi urmase lui Florin la… catedră, căci coautorul Aerului cu diamante trebuise, nu mai ştiu de ce, să se întoarcă la Bucureşti), pe Mircea Nedelciu (care ţinea cursul de proză şi un cuţit de vânătoare la şold), pe Florin Manolescu (titularul cursului de critică). Ei bine, atmosfera din acea tabără era de neimaginat, căci părea că e libertate totală, că poţi face ce vrei, inclusiv că poţi spune bancuri cu Ceauşescu. Ca să ne impulsioneze să fim… liberi şi spontani, directorul taberei, Florin Lupescu (nu ştiu dacă era membru în CC al UTC, dar îl reprezenta acolo) a intrat, în a doua seară a taberei, în camera în care stăteam alături de alţi şapte băieţi-literatori (printre ei, Dan Lungu) şi ne citeam cuminţei, unii altora, creaţiile. Directorul era un domn înalt, spre doi metri, cu mustaţă şi ochelari, solid, impunător. S-a uitat la noi de sus, noi ne-am cam ridicat în picioare, şi ne-a întrebat foarte serios: Băi, pe voi v-au prins părinţii făcând laba după uşă? Am înmărmurit şi… mai mult. Mai ales că nu fuseserăm prinşi niciunul! Văzând că aveam gurile încleştate şi ochii beliţi, domn director ne-a venit în ajutor: Ieşi, băi, la discotecă şi dansaţi fetele alea care vă aşteaptă pe hol! Hai, mişcare! Ei, din clipa aia s-a dus pe… Bega toată dorinţa noastră din vârful pixurilor de a sparge norma la scris versuri. Sau proză. De fapt, cred că acolo, în tabără, n-a scris nimeni nimic serios. Doar prostioare pentru gazeta camerei în care stătea. Am purces în holul cu discoteca, unde erau adunaţi cam toţi băieţii – dovadă că Lupescu îi motivase şi pe ei. Fetele erau prezente din start şi păreau vesele.

În anii cei mai nenorociţi ani ai comunismului românesc, în care se făcea foamea, în care se lua curentul electric câte 8-10 ore pe zi, în care discotecile şi restaurantele se închideau la 10 seara, în care, iarna, îţi îngheţa paharul cu apă pe noptieră, iar dinţii clănţăneau în gură de le săreau plombele şi smalţul, în care spaima de Securitate era permanentă, încât, deseori, vorbeam prin semne, în care, la liceu, eram îndoctrinaţi pe mai toate căile, iar la cenaclurile la care participam în Turnu Severin toată lumea se ferea să spună ceva mai… accentuat, de frică să nu fie turnată, zilele pe care le-am trăit la Excelsior erau dintr-un alt film: unul fantastic!

La sfârşitul lui august ’88 aveam şansa să merg din nou, pentru 10 zile, în acel exil fabulos. De data asta era la Suceava, dar cum eram un adolescent ce locuia cu părinţii, cu cât mai departe, cu atât mai bine! Am pornit cu trenul spre Bucureşti alături de Cosmin Gheorghe, cu care fusesem şi anul ce trecuse în tabără. (Spre Timişoara şi de acolo înapoi, eu am fost însoţit de un domn de la UTC Mehedinţi, că aşa era regulamentul. Acum, tovărăşii ne-au considerat de nădejde şi ne-au lăsat singurei).

Până în Gara de Nord, preţ de vreo 5-6 ceasuri, cât a durat călătoria, ne-am amintit cum a fost şi ne-am imaginat cum va fi. Şi fiindcă mai luam câte-o gură din coniacul Drobeta pe care Cosmin îl extrăsese din bagajul în care îl ascunsese, imaginaţia noastră a atins cele mai înalte culmi de progres şi civilizaţie. La Bucureşti schimbam trenul, îl luam pe cel spre cetatea lui Ştefan cel Mare. Ei bine, pe peronul de pe care urma să ţâşnim în accelerat, ne-am întâlnit cu o bună parte din gaşca taberei timişorene. Chiote, îmbrăţişări, pupături, promisiuni că o s-o facem şi mai, şi mai lată. Am pasat sticla de Drobeta cui s-a nimerit (nu mai rămăsese mare lucru în ea, căci eram aproape bărbaţi – eu împlineam 18 ani peste o lună şi ceva, companionul meu îi împlinise deja). Am urcat hăhăind în vagoane, iar trenul a pornit spre destinaţie. Dacă în tabăra de la Timişoara nu fuseseră invitaţi decât condeieri (de fapt, existase un concurs de selecţie, pe bază de texte), în asta urmau să vină şi elevi talentaţi la muzică şi la arte vizuale (plastice, pe vremea aceea). Îmbrăţişările au continuat pe culoarele vagoanelor. Euforia atingea paroxismul, gaşca se reunea, se anunţa o tabără de legendă, cu nebunii, cântece, beţii, seri de literatură, bluesuri languroase, excursii de pomină, genii adunate laolaltă. Ce să mai: Paradisul pe pământ! La un moment dat, după ce m-am pupat cu o parte din trupa de la Bucureşti (ei erau cei mai numeroşi) – cu partea pe care n-o văzusem în gară –, mi-am tras sufletul şi m-am uitat pe geam. Şi, în loc de peisaj, am văzut reflectându-se un băiat bruneţel, cu mustaţă, care stătea cam timid. I-am zâmbit încurajator şi l-am întrebat prietenos: Bă, tu n-ai fost anul trecut în tabără? Nu, a răspuns. Băi, ce-ai pierdut! E nebunia de pe lume! Dar, lasă, anul ăsta o să fie şi mai mişto. Chefuri, gagici, discotecă non-stop… N-ai văzut aşa ceva, n-ai văzut! Da, da, va fi bine… În timp ce eu gesticulam şi promiteam bruneţelului o experienţă unică, cineva – unul dintre cunoscuţii din Capitală – încerca să-mi spună ceva. M-am întors către el: Lasă-mă, frate, să-i spun ăstuia cum e-n tabără, că nu ştie! Şi am revenit la noua mea cunoştinţă, cu explicaţii: Dacă scrii, să ştii că e permanent un cenaclu, unde se citeşte şi se discută pe text. Dar e distracţie, anul trecut nu cred că am dormit 20 de ore, în total. Da, ne vom distra, sigur… Cel din spatele meu mă tot înghiontea. M-am întors: Ce-i, mă? Iar amicul mi-a spus şoptit, în vârful buzelor: Vezi că ăsta-i Mircea Cărtărescu. Mi-a căzut faţa. Am revenit la băiatul cu mustaţă şi i-am spus: Domnu Cărtărescu, vă rog să mă iertaţi, n-am ştiut că sunteţi dumneavoastră… Lasă, lasă, a răspuns amabil, nu-i nimic… Îmi pare rău, zău n-am ştiut! Stai liniştit, va fi distracţie…

Şi a fost! Dar a mai fost şi un curs despre poezie – de fapt, o poveste de dragoste în care nu doar povestitorul, Mircea, era personaj, ci şi noi, ascultătorii. S-a chemat Poezie şi fantomatică şi s-a petrecut de-a lungul mai multor dimineţi. Iar noi, cu toate că eram nedormiţi defel – căci până dimineaţa dansam, cântam, mai luam un gât din sticlele de bere sau de vin, mai pupam fetele –, îl ascultam fermecaţi pe băiatul acela care, deşi părea de o vârstă cu noi, ştia atâtea şi atâtea minunăţii. Şi le spunea firesc, dar cu intensitate, fără sentimentalisme, dar cald. Dialoga, ne întreba, asculta, zâmbea, râdea. Era prietenos, eram laolaltă. Iar seara, la discotecă, cred că şi dansa printre noi. Cred, n-aş jura…

În toamna lui 1990, student la Timişoara în anul I fiind, am cumpărat Levantul. Era într-o zi de joi, l-am găsit la un vânzător ambulant. Seara, după ce în cămăruţa mea de 2,5 x 3 din blocul Dacia Service de pe Calea Aradului mi-am făcut o omletă şi m-am ospătat cu ea, m-am apucat să citesc. A doua zi nu m-am mai dus la facultate, fiindcă eram rupt: nu lăsasem cartea din mână până spre dimineaţă, când am terminat-o de citit. A fost cel mai straşnic chef literar de până atunci. Şi, apoi, în timp, i-au urmat altele, căci volumele lui Mircea Cărtărescu au însemnat, pentru mine, nu doar prilejul de a sta faţă în faţă cu o literatură de mare calibru, ci şi reîntâlnirea cu un băiat brunet, cu mustăcioară, care, pe când aveam 18 ani, mi-a dat de înţeles că scrisul şi cititul sunt cele mai tari petreceri ale vieţii.

 

[Vatra, nr. 1-2/2016]

Cenaclurile literare, din perspectiva lui Dan Țăranu, Gabriela Gheorghișor și Robert Șerban

Dan ŢĂRANU

taranu

Maximalisme care mă lasă rece

Nu am avut onoarea de a participa la un cenaclu literar decât o singură dată, prin 2000 și nu cred că am regretat vreodată că nu am fost mai des. La Brașov, după ce Andrei Bodiu nu a mai organizat cenaclul despre care ziceam mai sus, au funcționat și funcționează încă cursurile și seminarele de creative writing, cu o structură și finalități distincte, teoretic, de cele specifice unui cenaclu. Despre ce cred în legătură cu de scrierea creatoare ca materie de studiu am scris în revista Steaua și, fiind lucruri de bun-simț, nu simt că e necesar să le repet aici. Am rămas totuși, după această scurtă experiență, cu ideea că un cenaclu  ar trebui să fie un forum al gândirii libere, exercitate pe și plecând de la texte vii, (temporal și, în mod ideal, stilistic) fresh, indiferent de calitatea lor. Dincolo de rama didactică și de presiunile ei normative, cred că asta reușea să facă Alexandru Mușina cu seminarele de creative writing și asta încerc și eu să fac în cenaclul Corpul T, pe care îl organizez împreună cu colegul meu, Virgil Borcan, la Facultatea de Litere. Orice depășește dorința de a aduna împreună oameni inteligenți, tineri și cu chef de literatură sau de cultură, în general, mi se pare a merge înspre un maximalism care mă lasă rece. Asta nu înseamnă că pledez pentru renunțarea la tradiția de cenaclu sau, mai exact, la tradiția unui alt tip de cenaclu, centrat pe charisma unui scriitor sau construit în jurul unor mitologii de grup, tradiție care, de la Macedonski încoace, a avut rezultate de excepție în cadrul literaturii și se poate argumenta (cu destule dificultăți, e drept) că, uneori, a fost una dintre pârghiile renovării etice a câmpului literar, măcar ca grup de contra-presiune și de ofertă culturală alternativă. Prefer însă o formulă exoterică, orientată nu doar către lecturile nesigure ale foarte tinerilor scriitori, ci și, alternativ, către popularizarea altor tineri deja publicați, pe care îi analizăm și decorticăm pe loc, tineri scriitori care, nu cred că trebuie să mai adaug, nu sunt citiți de către studenții de la Litere. De aceea, cenaclul este deschis, normal, și pentru studenții de la alte facultăți sau pentru elevii de liceu. Mai importantă decât fasonarea viitoarelor vedete ale literaturii autohtone, mi se pare crearea unei atmosfere în care literatura contemporană să fie percepută ca semnificativă cu adevărat. Dacă formula este hibridă și nu respectă definiția cenaclului, e ok, mă mulțumesc cu hibriditatea.

Altfel, a-ți lăsa amprentele pe tinerii care vin la cenaclu îmi amintește de un copil care a mâncat Finetti și nu are chef să se spele pe mâini (cu variațiile de rigoare: care știe că nu s-a spălat și o face pentru că vrea atenție și nu știe cum să o obțină altfel sau e doar absorbit de propriul univers și de o naivitate enervant-dezarmantă etc.). Cred că e frumos să îți deconspiri de la început așteptările, modul de abordare, chiar valorile, dacă le ai sau ești conștient de ele, pentru a putea fi la rândul tău evaluat în raport cu ceva. Să oferi un feedback spontan, dar articulat, să încerci să răspunzi într-o formă flexibilă, dar coerentă căutărilor lor, de multe ori incoerente, all over the place, fără a-i încorseta, ci străduindu-te să le oferi repere, la rândul lor subiective și limitate, dar asumate și în relație organică cu textele citite, să creezi deci exerciții de gândire sensibilă, aplicată. Esențial mi se pare și să oferi, fără bruiaje și agende personale sau suprapersonale, șansa celor care citesc de a urmări live cum reacționează un cititor, dezinteresat, sau, dacă termenul este controversat, fără prejudecăți și presetări definitive, ce mecanisme se produc în descifrarea unui text produs de ele/ei sau ce capricii și idiosincrazii blochează acele mecanisme.

Sigur că un cenaclu este și o formă de agregare sub-instituțională care, uneori, aspiră să devină (sau devine pe nesimțite) o instituție în sine, lansând dinamici frustrante, competiții subterane și ierarhii paralele, alternative, la fel de rigide, poate, ca cele oficiale, proces care pare, lucid vorbind, inevitabil, fiind generat de  tot felul de autorități și capitaluri simbolice, de fascinația puterii și a controlului literar, o pasiune care nu își atinge niciodată scopul, dar nici nu se epuizează încercând să îl atingă și așa mai departe. Cu toate aceste dezvoltări, de multe ori triste, uneori fertile, generând mișcări adverse care promit că vor funcționa altfel, cenaclurile trebuie să existe și vor exista, indiferent de opinia mea sau a altcuiva, într-un mediu sau altul, sub o denumire sau alta. Apropo de asta, dacă blogurile, grupurile de pe facebook, siteurile cu acces limitat, forumurile atomizează, ele o fac reproducând și multiplicând tot structuri de regulă închise, condiționate de spațiul fizic, pe care le sparg doar pentru a se regenera molecular-virtual în capsule la fel de etanșe. Nu este desigur o regulă, doar o probabilitate statistică. Cine a avut această experiență online poate să dezvolte și să o contrazică. Există deja cazuri celebre de micro-cenacluri pe net, cu atuurile și debilitățile lor, cu elitismul și spiritul lor de coeziune necesar senzației de apartenență, și nu doar în câmpul literar. E un fenomen normal, nu știu ce ar fi de spus în plus, în afară de a urmări ce se va întâmpla cu ele, cum vor evolua, ce vor realiza (sau nu; sper că scopul unei astfel de grupări nu e primordial acela de a „produce” sau de a-și „realiza” membrii). Spectaculos mi s-ar părea dacă aceste grupuri ar comunica realmente, prin dialog cu aceiași termeni sau cu același subiect sau printr-o competiție care să stimuleze și altceva decât orgolii și instinctul de, vorba scriitorului, proprietate și posesiune a unor parcele / megabytes de prestigiu. Din punctul acesta de vedere încă nu văd schimbări profunde, suntem pe același model autarhic de funcționare, egal valid în cârciumi fumegoase, saloane cu jilț și bijuterii prețioase false, săli gălbui de curs, chat rooms sau căsuțe de comentariu.

 

***

Gabriela GHEORGHIŞOR

gherghisor

Privind înapoi, cu nostalgie

Istoria literaturii române moderne este indiscriminabil legată de existența cenaclurilor literare. În ședințele Societății Junimea, patronate de Titu Maiorescu, au citit cei care astăzi sunt etichetați de Școală drept „clasicii“ noștri: Eminescu, Creangă, Slavici, Caragiale. Din Literatorul lui Alexandru Macedonski au ieșit simboliștii români. În salonul cenaclului Sburătorul, sub privirea ascuțită a lui E. Lovinescu, a eclozat modernismul literar interbelic. Gruparea Cercului literar de la Sibiu s-a manifestat inițial în cadrul unui cenaclu și a reafirmat, în anii ʼ40, adeziunea la modernismul lovinescian. Din Cenaclul de Luni, condus de Nicolae Manolescu (care a funcționat în intervalul 1977-1983), a erupt generația ʼ80 (desantul poetic, îndeosebi), asimilabilă, în genere, postmodernismului românesc. La acesta se adaugă, în epocă, cenaclul de proză Junimea al lui Ovid S. Crohmălniceanu, Cercul de critică al lui Eugen Simion, Cenaclul din Tei al revistei Viața studențească (cu Mircea Iorgulescu), Cenaclul Echinox al Literelor clujene (cu Ion Pop, Ion Vartic și Marian Papahagi), cenaclul de pe lângă Dialogul studențesc ieșean (cu Alexandru Călinescu), Cenaclul „Pavel Dan“ al Casei Studenților din Timișoara (cu Livius Ciocârlie), cenaclul revistei Ramuri (cu Marin Sorescu). Cenaclul Universitas, coordonat de Mircea Martin (și înființat în primăvara lui 1983), a crescut nouăzeciștii, aceștia pendulând încă, la nivelul discursului criticilor, între promoție și generație literară. Post ʼ89, se pot aminti Cenaclul Litere, cu magister ludi Mircea Cărtărescu (frecventat de scriitori precum Sorin Ghergut, Svetlana Cârstean, Răzvan Rădulescu, Mihai Ignat, Cezar Paul-Bădescu, T.O. Bobe, Iulian Băicuș, Cecilia Ștefănescu, Marius Ianuș, Angelo Mitchievici, Doina Ioanid), grupul literar ieșean Club 8 (antologia oZone friendly adună nume ca O. Nimigean, Dan Lungu, Radu Andriescu, Dan Lucian Teodorovici, Radu Pavel Gheo, Gabriel H. Decuble, Constantin Acosmei, Michael Astner, Șerban Alexandru), Cenaclul Euridice, sub oblăduirea lui Marin Mincu și Cenaclul Fracturi al lui Marius Ianuș, cele două din urmă fiind responsabile de formarea și afirmarea generației 2000.

Acesta ar fi, în linii mari, tabloul cenaclurilor literare cu rol fundamental în evoluția literaturii române, din a doua jumătate a secolului al XIX-lea și până azi. Activitatea cenaclieră a creat coeziune în cadrul unor generații, a produs manifeste, programe și volume colective. Din acest punct de vedere, ea sporește vizibilitatea unei generații de creație. „Prin chiar logica dezvoltării sale, orice grup politic (partid) sau literar (cenaclu) este obligat să acţioneze ca grup de presiune (subl.n.), şi îşi menţine coeziunea, identitatea, apărându-se şi atacându-şi adversarii. Scopurile sale sunt «în mod natural» acelea de a ajunge la putere şi de a o păstra o perioadă cât mai lungă cu putinţă.“ – scria Sorin Alexandrescu, analizând Junimea (v. Privind înapoi, modernitatea). În plus, formarea și impunerea unor noi „generații de creație“, marile „bătălii canonice“ s-au produs sub magisteriul și prin autoritatea unor critici literari „de direcție“. Maiorescu a stabilit o o nouă „direcție“ prin două articole programatice (În contra direcției de astăzi în cultura română și Direcția nouă în poezia și proza română), Lovinescu a așezat literatura română interbelică pe traseul sincronizării cu Occidentul, Manolescu, fără să fie un „apostol“ al postmodernismului, a promovat o generație care se rupea de neomodernismul recuperator al șaizeciștilor (în comunism, „direcția“ lui Manolescu, precum și a altor critici literari de vază, a fost aceea a autonomiei esteticului, a promovării și apărării valorilor literare veritabile în dauna „mutanților“ ideologici). În contextul libertății post-revoluționare, rolul major al mentorului de cenaclu a fost susținut și de strategiile de marketing ale unor edituri (v. campania „Votați literatura tânără!“ a Editurii Polirom). Forța unei generații de creație se vede însă în durata lungă a timpului, prin realizările individuale ale membrilor săi.

Fără o determinare strictă, se poate spune că există o anume relație între contextele social-culturale și nevoia cenaclurilor literare. O societate abia intrată pe drumul modernizării, avea nevoie, pe plan cultural, de un „deget luminos“ care să-i indice direcția corectă, de un spiritus rector ca Maiorescu. În jurul său, s-au strâns mai ales tinerii vremii școliți prin străinătățuri. După apariția unor curente minore ca sămănătorismul și poporanismul începutului de secol, în fața rezistenței tradiționalismului, forțele creative înnoitoare au găsit în Lovinescu un combatant tenace și un îndrumător de marcă. În perioada dictaturii comuniste, cenaclurile erau și niște spații ale libertății de gândire (creatoare), ale prieteniei autentice, ale bonomiei spiritului, conform vechii devize junimiste „anecdota primează!“. Cu toate acestea, nu se puteau sustrage ochiului și urechii vigilente ale sistemului, care avea peste tot „informatori“ și privea cu suspiciune orice idee de „grup“, perceput ca un potențial pericol (conspiraționist-subversiv). Dovadă că Cenaclul de Luni a fost interzis în toamna lui 1983.

Dacă ar fi să conturăm o tipologie a „formatorilor“, vom observa că cei mai importanți au fost profesori și că au avut vocația construcției culturale sau critice. Le este comună o personalitate critică accentuată, definită sintetic prin fraza manolesciană: „Canonul se face, nu se discută“. Nu se poate stabili cu precizie în ce măsură și-au lăsat ei amprenta asupra produselor de cenaclu în genere, dar există informații și indicii că în unele cazuri acțiunea sau influența lor a contat decisiv (v. modificările pe care le-a operat Maiorescu în ediția antumă a Poesiilor lui Eminescu, trecerea scrisului Hortensiei Papadat-Bengescu de la „subiectivismul“ impresionist și liric de la început spre „obiectivare“, în sensul cerut de Lovinescu).

În „actualitatea tot mai atomizată de civilizația blogurilor și a rețelelor de socializare“, cu greu mai poate funcționa „spiritul de cenaclu“. Spiritul de cenaclu presupune nu doar mentalitate și solidaritate de grup (creativ-intelectual), ci și dezbatere de idei și examen critic nemilos (v. mărturiile despre ședințele Junimii, Sburătorului, Cenaclului de Luni sau ale Universitas-ului). Tinerii de azi, majoritar, par să aibă alergie la ideea de magistru și de instanță critică. Preferă audiența „populară“, aprecierea mono- & bisilabică („super“, „cool“, „mișto“ etc.) sau prin like-ul de pe facebook. Editurile recomandă autorilor să scrie produse vandabile, să se plieze pe gusturile publicului avid de entertainment. Criticii înșiși, unii dintre ei, au ajuns să proclame inutilitatea sau moartea criticii estetice. Când mizele sociale ori publicitare primează, cenaclurile, dacă vor mai ființa, se vor adapta acestor timpuri. Multă presiune, spirit puțin.

 

***

Robert ȘERBAN

robert

Mlădiţe

Revistele literare și cenaclurile au fost motoarele care au împins înainte literatura română, atât pe cea de la începuturile ei, cât și pe cea contemporană. Scriitorii generațiilor ‘80 și ‘90 sunt, majoritatea, formați în cenacluri mai mari ori mai mici. Când au apărut cenaclurile pe internet, dar mai ales după explozia facebook, am fost convins că lumea cenaclurilor va migra în virtual. E mai comod, mai safe, mai necruțător. Postezi un text (sau un grupaj de texte) și aștepți verdicul. Măcelul. Dacă ești o fire combativă, chiar așa, hăcuit cum vei fi, reacționezi și tu. Dacă nu, taci și înghiți. Dacă crezi în vocația ta (chiar dacă toți îți spun că n-ai brumă de talent și că virusezi spațiul virtual cu trăirile tale), nu-ți va păsa, vei scrie înainte, poate mai puțin patetic, mai rece, dar la fel de anost și plicticos. Dacă doar ai încercat marea cu degetul, conștientizezi că ai rămas fără mână și te lași naibii de scris. Din fericire, cenaclurile… clasice nu au dispărut și nu vor dispărea. Cred că dacă vrei să fii scriitor nu te poți ascunde în spatele unui nume (care nici nu e cel al tău, căci ți-ai luat… pseudonym) și în spatele ecranului unui calculator. E imposibil să nu vrei să cunoști oameni care, ca tine, scriu și citesc, care – ca tine – vor să afle dacă literatura lor place sau nu, are valoare au ba. Care ar bea o bere, ar spune un banc, ar recomanda sau împrumuta o carte, ar râde cu gura până la urechi, s-ar emoționa și ar încerca să ascundă, ca un cocoș, asta. Care sunt vii și au ochi.

Am mers la cenaclu de la 13 ani. Se chema, cum altfel, Mlădițe. Am mers apoi la cenaclu în liceu, în facultate și încă vreo doi-trei-patru ani după terminarea ei. Astăzi n-aș mai avea răbdare să fac asta. Adică, să ascult lectura unor texte, apoi a unor comentarii și, mai apoi, să comentez și eu, după putințe, cele auzite. Mi-ar fi aproape imposibil să îi spun unui om tânăr că literatura lui e suferindă. Că el n-are talent, că n-are rost să piardă, astfel, timpul. Nici măcar între patru ochi nu cred că aș putea face asta. Sunt atâția care i-o vor spune, bărbătește, în față. Nu eu.

Bucuria scrisului e una dintre cele mai inofensive. Iluzia că ești scriitor și că ești, astfel, creator, puternic, nu face rău omenirii. Dar nici nu aș lăuda texte slabe, autori fără vlagă. Prin urmare, m-aș duce degeaba la un cenaclu, n-aș fi folositor nimănui. Prefer să citesc acasă un manuscris și să-i spun autorului, pe text, ce cred eu că ar trebui făcut cu o pagină, un rând,un cuvânt. Și chiar fac asta, deseori. Iar, la răstimpuri, când am încheiat de scris o carte de poezie, rog doi-trei prieteni să citească manuscrisul și să-mi spună, detaliat, pe… text, ce cred despre el.

Chiar dacă nu mai merg la cenacluri, cred că ele sunt foarte necesare pentru tinerii care vor să facă literatură. Fie și numai pentru că acolo au șansa să vadă și să cunoască, pe viu, oameni care le seamănă. Și care, ca ei, iubesc literatura.

 

 

[Vatra, nr. 3-4/2015]