Nu se aștepta ca Profesorul s-o îndemne „să mai încerce o dată“, când a anunțat că scoate din nou la concurs un post de lector.

„Și acum doi ani mi-ați propus să mă înscriu, dar cei de la Personal m-au anunțat că n-am dreptul!”, i-a răspuns, cu o urmă de reproș în glas.

„Ei, vedeți ce faceți acum! Mai interesați-vă!”, i-a șoptit, sibilinic.

S-a dus să se consulte cu Nicu Dumitraș, omul puterii, secretarul de Partid. Ea n-are cum să fie membră, a fost la un pas de exmatriculare din facultate când s-a aflat că tatăl ei era închis, habar n-are de ce, i-au luat pe mulți atunci. A scăpat printr-o minune, doar cu excluderea din UTC, dar cu asta în spinare n-ai cum să mai speri să intri vreodată în Partid. Poate nici să mai ajungi lector. Acum doi ani, Dumitraș era rivalul ei la postul ăsta. Fiindcă pe ea au oprit-o să concureze, el a intrat singur în competiție și l-a obținut.

„Anul ăsta puteți să concurați, doamna doctor! De ce nu?”, i-a răspuns Dumitraș, binevoitor.

„Păi acum doi ani de ce n-am putut?”, a întrebat ea, nedumerită.

„Acum doi ani a fost altceva! Atunci, postul a fost scos la concurs pentru mine!”

„De-aia mi-au spus că n-am drept?”

„Da, sigur că de-asta. Se știa că postul e scos pentru mine. Anul ăsta tot eu l-am scos pe cel de conferențiar, la care o să și merg, de altfel. Dar până să-l anunțe, cei de la Personal, ei știu de ce, l-au anunțat pe cel de lector. Așa că puteți să concurați, doamna doctor, pe mine postul de lector nu mă mai interesează!”

S-a sfătuit acasă cu bărbatul ei și a doua zi l-a rugat pe Dumitraș să meargă la Personal și să afle dacă poate sau nu candida. Ca secretar de Partid, el poate să ceară dosarul și să se uite prin el, dar ea n-are voie.

Dumitraș a venit montat de la Personal. I-a spus că s-a îngrozit de ce-a văzut acolo și nu crede c-ar mai avea vreo șansă de avansare! Și dacă, Doamne ferește, vine o reorganizare cu reduceri de posturi, ea o să fie prima vizată!

N-a dormit toată noaptea și a doua zi a venit cu toate cărțile tatălui ei și i le-a arătat lui Dumitraș.

„Dacă ar fi fost un asemenea bandit, ar fi putut să scrie toate astea? Tot voi”, i-a strigat, „tot voi ați făcut romanele cu «obsedantul deceniu», că toate astea au fost greșeli, și uite ce faceți acum?!”

Dacă a văzut-o în ce stare de nervi era, Dumitraș a dat înapoi:

„Eu nu v-am spus să nu mergeți la concurs, doamna doctor! Puteți să concurați, de ce nu?”

S-a mai perpelit câteva zile și nu s-a mai înscris la concurs, deși de-acum îi era clar că era ultima șansă să mai ajungă lector. După vreo două săptămâni, când se mai liniștise, m-a sunat și mi-a înșirat toată povestea. Spune mereu că eu sunt cea mai bună prietenă a ei și mi s-a părut ciudat că s-a ferit să-mi spună la telefon ce văzuse Dumitraș în dosarul ei. Poate nu de mine se ferea, m-am gândit, dar cine și de ce i-ar fi ascultat telefonul? Și ce putea să afle în plus față de ce era deja scris acolo în dosare despre familia ei?

„Tatăl tău a murit de câțiva ani și morții nu mai contează! În dosare contează doar cei vii!”, i-am zis, încercând s-o conving.

Dar, oricât am insistat, n-am mai scos nimic de la ea, a schimbat vorba pe loc. Probabil era deja hotărâtă să renunțe la învățământ, dar mie nu mi-a spus decât după câteva luni, când le-am făcut o vizită acasă. Acum vorbea liber.

„N-aveam cum să-ți spun la telefon, fiindcă în dosarul meu nu sunt doar păcatele tatei, ci și ale socrului meu! Profesorul bărbatului meu a vrut să-l facă măcar pe el lector, așa că i-au curățat lui dosarul! Taică-su fusese la legionari, o tărășenie întreagă, și tot ce era despre el, despre socrul meu, declarații, acte, au trecut la mine! S-au gândit că dosarul meu oricum era un dezastru, nu se mai putea salva de-acolo nimic! Udului nu-i pasă dacă iese în ploaie, și-au zis. Și de-asta mi-am dat demisia, n-am mai avut chef să răscolesc tot rahatul ăsta. Nici să fiu la mâna lui Dumitraș și a ăstora care fac jocurile în facultate, și să ies asistentă la pensie!”

Rămăsese doar doctoriță în spital. Cel mai mult îi părea rău de studenți, lucrau bine împreună, era populară printre ei. Și-a văzut de spital și a dus mai departe tot greul la volumele coordonate de Profesor, unde semna și ea, în coada listei de autori. Și toți anii ăia s-a făcut mică-mică și-a stat cu capul plecat, să n-aibă nimeni motiv să se ia de ea.

N-a înțeles ce s-a petrecut în acel sfârșit de decembrie ’89, dar nici n-a încercat să înțeleagă. Se ferea ca de foc de politică și de tot ce a urmat, manifestații de stradă, violențe, contestări, schimbări. Ca și mai înainte, important i se părea să nu supere pe nimeni care avea putere.

La un moment dat însă, s-a trezit cu un telefon de la Profesorul care, mult mai prietenos decât înainte, a invitat-o la catedră să stea de vorbă.

„Haideți, doamna doctor, să veniți înapoi, la facultate, unde vă este locul!”, i-a spus, zâmbind. „Scot acum un post pentru dumneavoastră, nu mai este nevoie să treceți prin treapta de lector, concurați direct la conferențiar! Mai mult nu se poate face dintr-odată, dar sigur, foarte repede, o să…”

A insistat inutil, ea s-a blocat în refuzul din prima clipă și nu s-a mai clintit din el. Bărbatul ei, care în vremurile noi ajunsese profesor, a lăsat-o să decidă singură ce vrea. Și ea n-a mai vrut.

„De ce?”, am întrebat-o, uluită, după luni de zile, când am aflat. „Acum tatăl tău nu mai e o povară, nu mai e o piedică pentru cariera ta! Dimpotrivă! Atâția se bat în piept c-au avut rude deținuți politic…”

„Cu Dumitraș care e ditamai profesorul acolo?! Șef de catedră? Și mare în partidul ăsta nou în care-a intrat? Cu toți ăia ai lui acolo?! Nu, n-aș fi fost în stare s-o iau de la capăt, să mă lupt cu ei, să…”

„Dar chiar nu văd de ce să te lupți! Tu-ți vezi de studenții tăi, de lucrări…”

„Ei, gata, s-a terminat! Asta a fost și s-a terminat! Nu mai e nimic e vorbit! Gata!”

În vocea răstită și-n privirea furioasă i-am simțit frica veche, intactă.

(Din volumul Vremuri fără răbdare, aflat în pregătire)

[Vatra, nr. 5-6/2026, p. 2]