Ultimul lup (Az utolsó farkas, 2009), de Krasznahorkai László, este, la reeditarea de la Magvető din 2025, un microroman de doar 45 de pagini, consacrat monologului rostit într-un bar berlinez de către un fost profesor universitar de filosofie, autor al câtorva cărți pe care el însuși le caracterizează ca fiind „inutile”, și protagonistul neașteptat al unei călătorii neverosimile pe care el o efectuează în Spania, la Extremadura, spre granița cu Portugalia, la invitația, și ea inexplicabilă, a unei fundații socio-culturale locale, preocupate să găsească o personalitate publică internațională îndeajuns de cunoscută pentru a populariza în scris zona, printre cele mai vitregite sub aspect turistic și simbolic din întreaga Peninsulă Iberică. Neverosimilul, chiar dublu enunțat mai sus, se datorează faptului că invitatul nu pare să fie deloc persoana potrivită pentru sarcina de a scoate Extremadura din anonimatul geografiei sale aride și al unei istorii preponderent nonevenimențiale. El nu a scris niciodată articole sau literatură de acest soi, nici nu prea știe la început unde se situează precis pe hartă regiunea în care este chemat și sfârșește prin a pleca într-acolo pentru că nu se poate sustrage ofertei regale preliminate de către gazde (avion, hotel luxos, mașină la scară și o traducătoare aflată la dispoziția sa timp de 24 de ore), onorariul promis nefiind nici el de ocolit de către cineva care cam trage mâța de coadă la Berlin, trăind ca vai de lume din expediente și din plata unor conferințe ocazionale, nici ele foarte multe.

Încheiam prima parte a eseului nostru dedicat prozei lui Krasznahorkai László cu sugestia că dacă se dorește cu tot dinadinsul să se descopere izvorul prim, originar al artei sale poetice, el trebuie căutat în contextul existențial mai amplu al problematicii entropiei, ilustrat de către Thomas Pynchon printr-o foarte cunoscută povestire de tinerețe intitulată Entropy, publicată inițial în Kenyon Review  (nr. 22. Noiembrie 1960) și reluată în mai multe antologii, înainte de a intra în sumarul volumului recuperativ Slow Learner. Early Stories (Little, Brown and Co., Boston-Toronto, 1984, pp. 80-98), care dispune și de o Introducere semnată de către autor, esențială atât pentru contextul prozelor de tinerețe, cât și pentru distanța critică pe care scriitorul a luat-o față de ele în perspectiva anilor care s-au scurs de la prima lor publicare. Concoctat în 1865 de către fizicianul german Rudolf Clausius, ca alternativă la cuvântul Verwandlungsinhalt, mai greu de reținut, termenul entropie desemnează, în accepțiunea sa termodinamică inițială, implacabila degradare și epuizare a unui sistem energetic pe parcursul funcționării sale. Într-un mod paradoxal, care este și „cheia” ecuației, destructurarea sistemului nu se produce prin pauperizare, adică prin consumarea energiei libere, disponibile de către sistem („free, available energy” sunt termeni acreditați de către fizicianul american Josiah Willard Gibbs, citat de către unul dintre personajele lui Pynchon), ci prin tendința sistemului de a intra în echilibru, pentru a minimaliza consumul energetic.