[Tehnologii ale emancipării / reacțiunii]

Recunosc de la bun început că îmi este greu să atribui agentivitate tehnologiei. A o vedea emancipatoare sau reacționară înseamnă a o considera capabilă să manifeste imaginație în afara sistemului în care trăim, ceea ce presupune că nu sistemul însuși e problema, ci instrumentul. Ca să deținem internetul ar trebui mai întâi să deținem lumea. Dar aceasta este deja o altă conversație mult mai complexă, despre cum schimbăm lumea, nu despre ce face tehnologia cu și din noi.

Pot spune, în schimb, că văd mai degrabă tehnologia ca pe un discurs: unul care, dacă inițial a fost o promisiune a lumii fără muncă, a devenit treptat instrumentul prin care ne disciplinăm. Țin de zece ani un curs despre antropologia muncii și am în el o întâlnire pe o temă care a supraviețuit mai mult decât visul pe care îl predica. Din nostalgie probabil, la seminar discutăm în continuare textele clasice despre post-muncă, pentru că probabil tânjesc după perioada când până și Silicon Valley vorbea despre venitul universal de bază. Kathi Weeks¹ a arătat că problema nu e doar că muncim prea mult, ci că am depolitizat munca, am acceptat-o ca dat natural în loc să o contestăm. Când Silicon Valley vorbea despre UBI, nu vorbea despre emancipare de sub muncă în sensul lui Weeks, ci despre o subvenție care să mențină consumul după ce automatizarea elimină salariul. Problema este că azi nici măcar promisiunea aceea nu mai există. S-a retras și retorica, iar tehnologia a devenit discursul care oprima: ne ia locurile de muncă în timp ce cresc profiturile, ne supraveghează, ne erodează atenția. Uneori, ne răpește chiar și viețile. Ca răspuns, apar legi și panici morale, produse cu precădere de organizații conservatoare care au de câștigat din exploatarea acestor teme, cum ar fi cea legată de rolul rețelelor sociale în viața copiilor. Ofuscările confortabile și convenabile ale conservatorilor devin un substitut pentru discuții serioase despre rolul condițiilor materiale, al singurătății, al precarității, al lipsei orizontului în fracturile sociale din jurul nostru. Social media devine explicația universală pentru o lume care deja produce anxietate și alienare prin propriile structuri. E mai simplu să spui că telefoanele ne distrug mințile decât să vorbești despre cât de puține spații reale de comunitate au mai rămas neprivatizate de politici neoliberale.

Cea mai mare teamă legată de internet, cu baze totuși în dovezi reale, este că alimentează reacționarismul. La băieți a fost cel mai vizibil, dar propaganda reacționară vizează toate genurile: există curente paralele care recrutează femei să devină tradwife, spre anti-feminism, spre o feminitate disciplinată care să compenseze „haosul” modernității. Ionela Băluță, citând un studiu pe care am auzit-o prezentându-l, arăta că frica pierderii masculinității apare sistematic în perioadele de criză, economică, geopolitică, identitară, fiindcă genul e primul teren de mobilizare reacționară atunci când ierarhiile existente se simt amenințate². Nu e un fenomen nou; e recurent. Ce e nou e traseul prin care se produce azi la băieți. De la pick-up artists care folosesc seducția ca tehnologie comportamentală pe care o înveți, iar femeile sunt un fel de sisteme ale căror butoane le apeși cu replicile potrivite, trecând prin red pill, care spune că toată dinamica dintre sexe e o piață distorsionată de feminism, până la black pill, care spune că piața e biologic predeterminată și că nu poți schimba nimic. Asta e diferența esențială: red pill e voluntarism reacționar, dacă muncești la tine, câștigi; black pill e determinism și nihilism, genele tale sunt destinul tău. Looksmaxxing, mewing, it’s so over, toate vin din această convingere că structura e imuabilă, că nu există ieșire colectivă, că singurul subiect politic ești tu singur în fața oglinzii.

Dacă nu pot scrie despre rolul tehnologiei ca atare, pot încerca să scriu despre ce înseamnă a fi cronic online, dacă această subiectivitate te eliberează sau doar te împinge spre delir.

Cronic online înseamnă că știu cine este Clavicular³. Reversul este și el adevărat: dacă nu știi, nu înțelegi nici dacă ai sau nu nevoie de bone smashing⁴, nici de ce cineva intră cu mașina în mulțime. Eu știam de 4chan, de ce avea sa fie manosfera⁵ înainte ca Andrew Tate să fie cercetat, înainte ca Manosphere să apară pe Netflix, înainte de Adolescence. Toate acestea au devenit, ulterior, evenimente culturale cu greutate, dar adresează prea puțin din problemă. Poate că tocmai faptul că Tate este liber ne arată cât de puțin contează viețile femeilor în capitalismul târziu. Dar asta o știam deja.

Black pill este și copium, termen, din aceeași cultură online, care desemnează speranța în ceva improbabil ca mecanism de supraviețuire în fața unei realități triste. Și totuși, nu pot merge în papucii proverbiali ai băieților aceștia, în sensul că nu am legitimitatea epistemică să vorbesc despre asta din interior. Dar pot să vorbesc despre suferință. Iar suferința lor e reală, iar originile ei sunt recognoscibile: singurătate, mobilitate descendentă, ideologia „ridicării singur de șireturile bocancilor” care funcționează ca o cruzime sistematică față de cei care nu reușesc. Kimmel a numit asta aggrieved entitlement, sentimentul că beneficiile la care te credeai îndreptățit ți-au fost smulse de forțe pe care nu le controlezi⁶. Când declasarea reală întâlnește o ideologie care interzice vulnerabilitatea și responsabilizează femeile și minoritățile pentru eșecul structural, rezultatul nu e surprinzător. Bell Hooks spunea că patriarhatul nu doar oprimă femeile, produce și o amputare afectivă la băieți, o rănire pe care o numim socializare⁷.

Cândva, nu cu mult timp în urmă, era cumva posibil să fii tânăr, deprimat și furios fără să devii misogin. Am auzit asta tot pe internet, un take care spune că băieții ăștia, într-o altă lume, ar fi avut o trupă într-un garaj. Că toată frustrarea adolescentină s-ar fi consumat într-o comunitate, nu degeaba punk și hardcore, dincolo de orice estetică, au reprezentat întotdeauna și scene, și solidarități, și un loc unde să duci suferința fără să o transformi în ideologie reacționară, ci chiar  într-o critică sistemică cu eliberări individuale. Subcultura emo e și ea un produs al aceleiași distrugeri neoliberale, precum looksxmaxxing, și despre care pot vorbi din experiența, a reprezentat forma de manifestare a unei o generații depresive. Emo a apărut că reacție la hardcore-ul care promova o anumită formă de masculinitate, dar care a păstrat ceva din forța lui comunitar. Ba mai mult, scenele emo au ajuns printre cele mai incluzive spații pentru comunitățile queer tocmai pentru că permiteau o vulnerabilitate care altundeva era interzisă. Spre deosebire de black pil, băieții care cântau emo erau, în mare parte, copiii unei clase de mijloc care încă își permitea o chitară, timp liber și o scenă locală. Gen Z sunt copiii colapsului acelei lumi. Nu s-au schimbat băieții, dar a dispărut infrastructura în care suferința putea deveni altceva. Garajul era un al treilea loc, dar nu vorbesc doar despre garaj, înainte de gentrificare erau barurile punk, sălile de concert închiriate ieftin, VFW halls-urile americane unde MCR și trupe ca ei cântau pentru câteva zeci de oameni înainte să existe altceva. Hayley Williams, solista Paramore, una dintre trupele care au definit scena emo a anilor 2000, descrie dispariția acestor spații în cel mai recent album solo, Ego Death at a Bachelorette Party (2025).

All our best memories

Were bought and then turned into apartments

The club with all the hardcore shows

Now just a greyscale Dominos¹⁰

Internetul exista și atunci. MySpace, forumuri, bloguri, dar care funcționau ca amplificator al comunităților fizice, nu ca substitut: îți găseai o comunitate online și mergeați împreună la concert. Ce a distrus infrastructura asta nu e tehnologia, e gentrificare, e creșterea chiriilor pentru venue-uri mici, e privatizarea spațiului urban. Spațiile care au supraviețuit sunt cele cu chirii pe care și le permit doar brandurile. Conținutul reacționar nu e cauza singurătății e răspunsul pe care infrastructura digitală îl oferă singurătății deja existente. Și e un răspuns perfect adaptat: îi spune băiatului că nu e de vină el, că înțelege de ce suferă, că există o comunitate care îl acceptă.

Trebuie să fac și altă mărturisire: am ajuns să revalorizez rolul internetului pentru că am avut o imagine idealizată a mediului universitar ca spațiu al emancipării. Pe măsură ce această imagine s-a erodat, nu o dată, nu de două ori, ci sistematic, am ales social media. Nu ca refugiu, ci pentru că acolo am o formă de agenție pe care în altă parte nu o puteam găsi. Îmi place să exprim ce simt. La catedră ești prins într-un rol, într-o instituție, într-un limbaj care nu e întotdeauna al tău. Online, ești tu. Asta nu înseamnă că e mai puțin real sau mai puțin politic, înseamnă că e unul dintre puținele locuri unde pot să aleg cum mă prezint. Acum am rămas cu ambele, și universitatea, și internetul, și nu știu dacă e o contradicție sau o supraviețuire. Îmi mai rămâne și un alt copium: studenții care sunt mult mai deschiși să audă despre lumi posibile. Au însă și niște așteptări foarte mici, e adevărat: o lume mai bună înseamnă, în perspectiva lor, să li se respecte orele de muncă și să existe posibilitatea creșterii profesionale. Consecințele acestei lipse de imaginații emancipative sunt descurajarea oricărei gândirii care critică sistemul și alimentarea discursului anti-comunist. În plus, știm că nu în universitate e locul emancipării. Dacă mai era nevoie de o confirmare, Palestina ne-a oferit-o, prin modul în care au fost reprimate protestele studenților care condamnau genocidul din Gaza.

E greu să separi internetul de imaginile din Gaza. Fără el nu am fi văzut, cu ochii noștri, cum arată un genocid în desfășurare. Dacă în primele săptămâni după 7 octombrie poate că o majoritate înțelegea furia israeliană, la scurt timp după, ca și acum, după aproape trei ani, faptele criminale sunt cunoscute, dar nu și recunoscute de cei cu putere. Rămâne aparent palatabil să fragmentezi realitatea în compartimente deconectate financiar, umanitar, militar și să mergi cu fiul tău să vadă armele care au ucis 160 de fetițe, 160 de Aheea, precum Nicușor Dan, președintele actual și ultima speranță a unui centru care ne ține, relativ, într-un purgatoriu politic de 37 de ani. Generațiile de sacrificiu se tot suprapun și totuși nimeni nu îl trage de mânecă când, într-o vreme a tot mai multor războaie, prezența lui la târguri de armament e mai vizibilă decât orice poziție critică față de Israel. E încă mainstream să nu ai vreo opinie. Sau, mai rău, să o ai și să o vinzi.

Nu mai avem, în fapt, nimic din instituțiile care luptau pentru emancipare: nici sindicate funcționale, nici partide politice cu priză reală, nici organizații studențești politice. Toate formele de organizare se repetă tragic și comic, una după alta, fără să repare eșecul celor precedente. O glumă recurentă despre mișcările progresiste este că, în cel mai bun caz, funcționează ca pagini de social media. Gluma stă în faptul că ar trebui să se ocupe de organizare, să ofere structură, plan și reprezentare pentru oamenii pe care îi invocă. Și totuși, e ușor să speri că social media e calea cea mai rapidă. O bună parte din analizele succesului mișcărilor de extremă dreaptă au pus în prim-plan tocmai această capacitate: de la live-urile lui Simion la podcasterii lui Donald Trump. După înfrângerea lui Kamala Harris, tot ce spunea establishmentul democrat era că au nevoie de un Joe Rogan al stângii.

Din păcate pentru ei, fasciștii nu câștigă pe internet, câștigă când partidele refuză să reprezinte altceva decât capitalul. Mattei are deja o analiză clasică despre cum a venit fascismul în Italia și UK și se uită la politicile de austeritate⁹, aceleași pe care le aplicăm și noi în România, privindu nedumeriți cum crește în sondaje AUR. Și mai e ceva despre care nu se vorbește suficient: dreapta nu a câștigat internetul prin algoritm, ci prin bani¹⁰. Kick a fost creat de fondatorii unui site de gambling după ce Twitch le-a interzis să difuzeze publicitate la compania de gambling, o platformă care oferă creatorilor 95% din abonamente și a atras în principal creatori care au fost bannați pe Twitch din cauza discursului rasist, antisemit sau misogin. Rumble altă platformă de live streaming a fost finanțat în 2021 de Narya Capital, firma de venture capital cofondată de JD Vance, Peter Thiel și Colt Ventures. În decembrie 2024, Rumble a primit o investiție strategică de 775 de milioane de dolari de la Tether, cel mai mare emitent de stablecoin din industria crypto. Nu e o platformă alternativă neutră, este infrastructură ideologică cu acționari foarte specifici. Kat Tenbarge, jurnalistă specializată în cultura online, în cadrul podcastului A Bit Fruity (2025) descria cum republicanii cheltuiesc în SUA sute de mii de dolari pe agenții specializate în clipping care plasează clipuri pe subreddite și meme pages.

Daily Wire a construit o rețea media înainte ca cineva să o numească astfel. Nu e viralitate organică, e infrastructură susținută de capital. Virarea Silicon Valley de la libertarianism spre reacționarism nu e o surpriză, ci o consecință: Turner a arătat, în From Counterculture to Cyberculture, că firele contraculturii anilor ’60, cel al ciberneticii și al auto-suficienței individuale, cel al lui Stewart Brand și al Whole Earth Catalog erau deja compatibile cu capitalul, nu cooptat de el¹¹. Brand nu a fost trădat de piață; a colaborat cu ea de la bun început, fiindcă romantismul individualist al comunelor și logica startup-ului au aceeași structură ideologica, individualism și libertarianism. Rezultatul, în anii ʼ90, a fost că Wired magazine îl celebra pe Newt Gingrich, iar „descentralizarea” devenise sloganul capitalului de risc. De la Whole Earth la X (fostul Twitter) e o linie continuă, nu o deviere. Și mai e și faptul, invocat prea rar, că Silicon Valley a fost literalmente construit pe pământ colonial, pe teritoriul popoarelor Ohlone expropriate prin sistemul misiunilor spaniole și apoi prin legile californiene din secolul XIX. Stanford și Google stau pe același sol. Tehnooptimismul are o geografie.

Peter Thiel investește direct în oameni. A investit în Curtis Yarvin – inginerul software care a teoretizat înlocuirea democrației cu o monarhie corporativă condusă ca un startup, cu un CEO în loc de președinte ales, iar Musk a cumpărat Twitter și a reglat algoritmul pentru extrema dreaptă. Corey Robin a explicat de mult că reacționarismul nu e nostalgie, e experiența subiectivă a pierderii ierarhiei, mereu formulată în limbajul modernității¹².

Cronic online înseamnă și că știi când s-a schimbat ceva. Jordan Peterson și Ben Shapiro, care dominau acum șapte ani, au dispărut aproape complet – unul înghițit de o dependență de benzodiazepine pe care el însuși a provocat-o, celălalt victima propriei strategii. Ben Shapiro a construit The Daily Wire ca să coaguleze dreapta americană, le-a oferit platformă unor personaje precum Candace Owens, trecând cu vederea antisemitismul ei, și nu a renunțat să apere Israelul nici când Trump câștiga cu o campanie America First și se trezea în „excursii” în Iran – războiul pe care administrația l-a vândut ca pe o operațiune minoră tocmai ca să ocolească Congresul, cu cheltuieli cât să acopere datoriile studenților americani și să finanțeze asistența medicală universală. Drept urmare, Owens, Tucker Carlson și Marjorie Taylor Greene au ajuns mai populari decât el tocmai fiindcă mergeau mai departe decât voia el să meargă. Leoparzii nu se opresc să mănânce fețe, iar discursul critic la adresa Israelului din gurile celor trei e saturat de antisemitism, un paradox spectaculos, dat fiind că ADL-ul trăgea de urechi orice comentariu critic la adresa Israelului, confundând Israelul cu iudaismul. Ben a concediat o parte din angajați când vizualizările i-au scăzut cu 80%. Oricum, aceasta rămâne o criză în curs: chiar acum, când scriu, palestinienilor le-au fost demolate casele pentru a se construi pe terenul lor un parc de distracții israelian. Toate acestea le știu pentru că sunt cronic online. E și obositor să ai dreptate mai devreme decât restul pentru că să ajungi să fii persoana care se bucură că a avut-o, înseamnă că lucrurile s-au mutat într-o direcție tot mai oribilă.

Noul star e Clavicular, un tânăr care nu mai vinde furie, ci ceva mai subtil și mai greu de combătut: inevitabilitatea. Nu îți spune că femeile sunt dușmanul, îți spune că oricum nu contează. Brayden Peters – numele lui real – l-a descoperit pe Nick Fuentes la 14 ani, a început un tratament cu testosteron comandat online, împotriva voinței părinților, a fost dat afară din facultate după câteva săptămâni și a devenit bouncer de noapte în Miami. Acolo a observat că băieții frumoși pleacă cu fete și a internalizat asta ca pe o teorie a lumii. A ajuns la o petrecere a lui Peter Thiel, iar în aprilie 2026 a fost filmat inconștient pe podeaua unui club după o supradoză. A doua zi era înapoi pe stream. Transcripturile interviurilor lui arată ceva interesant: identifică corect că lookism există, că mobilitatea de clasă e blocată, că drumurile tradiționale sunt închise. Oferă soluții individuale și toxice, dar diagnosticul nu e complet greșit. Asta e problema. Nu e ușor să combați pe cineva care spune adevărul pe jumătate.

Chiar acum, când scriu, palestinienilor le-au fost demolate casele pentru a se construi pe terenul lor un parc de distracții israelian. Toate acestea le știu pentru că sunt cronic online.

De cealaltă parte se află Hasan Piker, cel mai proeminent comentator politic de stânga. Establishmentul media a vrut să-l transforme în Joe Rogan al stângii – un punct de atracție pentru bărbații tineri captivi în zona MAGA și black pill. Dar întrebarea mai bună e de ce se uită lumea la el. Nu pentru ideologie, ci în primul rând pentru că este acolo – opt ore pe zi, în timp real, cu tine în cameră. E o relație parasocială: știi cum bea cafeaua, știi când e supărat, știi ce muzică ascultă. Asta creează un tip de încredere și loialitate pe care nicio instituție nu o mai poate produce, nu partid, nu sindicat, nu avem încă o formă fizică funcțională similară. Oamenii nu se uită la Hasan pentru că sunt de stânga, se uită pentru că e cineva care pare să înțeleagă de ce e totul atât de rău și nu îți spune că e vina ta. Același mecanism funcționează și pentru Clavicular, a funcționat și pentru Peterson la vremea lui, doar că răspunsul oferit e diferit. Unul îți spune că poți schimba ceva, celălalt că nu poți, dar măcar înțelegi de ce. De îndată ce a început să sprijine candidați, ca Zohran Mamdani, noul primar al New York-ului, să discute despre modele economice alternative și, bineînțeles, despre genocidul din Gaza, Piker a devenit ținta unei campanii de defăimare intensă.

Nu este cel mai radical, cu toate că munca pe care o face este, în fapt, profundă: opt ore pe zi, zi de zi, traduce realitatea politică pentru mileniali și Generația Z, încearcă să explice cum se produce lumea, nu doar s-o eticheteze. Hasan a renunțat la sponsorizări ca să poată vorbi liber despre Gaza, a susținut candidatura lui Mamdani când establishmentul îl ignora, a atras atenția asupra blocadei Cubei când nu era pe nicio agendă. Asta înseamnă să fii cronic online. Să știi cum fiecare gest virtual devine semnul unei mișcări mai mari. Cearta cu Ethan Klein, cu ContraPoints, ambele arată același mecanism: discursul care numește structurile deranjează în egală măsură pe cei care vor să mențină ordinea și pe cei care vor să o critice fără să o schimbe. Și totuși a continuat. Și în ianuarie 2024, când comunitatea îi scăzuse aproape la jumătate și niciun alt creator de conținut nu voia „să atingă subiectul Israel nici cu un băț de zece picioare”, când „în fiecare săptămână era un alt incident, o altă atrocitate” și toată lumea făcea videouri cu milioane de vizualizări pe seama lui. Era gata să renunțe. S-a gândit să se întoarcă la facultate, să facă un doctorat, să devină profesor. L-a oprit comunitatea: un stream de la un sanctuar pentru animale, 40.000 de dolari strânși în două ore, și realizarea că „avem capacitatea să facem schimbări, fie și marginale”. Un fir de speranță, cum a spus el însuși. Scala vitriolului merită menționată: CNN a dedicat segmente întregi despre el, ADL-ul l-a atacat, organizația Third Way a trimis scrisori senatorilor întrebând dacă se distanțează de Hasan după ce acesta îi menționase pozitiv pe stream. Cory Booker a refuzat public să apară cu el, Jewish Insider a contactat politicieni pentru declarații, iar Mediaite l-a comparat cu Candace Owens. Toate astea pentru un streamer care le spunea totuși urmăritorilor să voteze candidați democrați.

Concluzia pe care o extrag din toată această desfășurare este poate mai tristă decât aș fi vrut: nimic nu înfrânge fascismul, din nefericire, decât instaurarea lui. Rezistența apare când fața dușmanului devine mai clară. Nu sunt neapărat acceleraționistă – nu cred că pentru a ajunge la o lume mai bună trebuie să avem catalizatori și că doar din suferință se învață. Mai ales dacă revenim la Palestina, suferința provocată de fasciști nu dispare, se mută, și noi o tot redescoperim de parcă e nouă, de parcă n-am mai văzut-o. Poate că aceasta este trauma colonialismului: că suferința nu se termină, ci se tot deplasează până vom elimina exploatarea.

Aici e, poate, detaliul interesant al internetului: îți pune la dispoziție o cantitate impresionantă de informații și un algoritm care ți le selectează. Printre pisici cu orar fix de culcare poți înțelege și de ce accentul jamaican seamănă cu cel irlandez și da, răspunsul este Marea Britanie.

Cronic online înseamnă că știu exact când se întâmplă atrocitățile lumii acesteia. Și că uneori, când închid ochii și telefonul, am ratat  deja ceva.

Revenind la contradicțiile centrale ale muncii de propagare a unui discurs emancipator online: poate cel mai puțin emancipatoare este chiar munca online în relație cu platformele. Nu câștigi din internet decât dacă ai sponsorizări, iar dacă le ai, ele ajung să limiteze tipul de conținut. Piker a renunțat la sponsorizări tocmai pentru a putea vorbi liber. Faiar, streamer-ul român cel mai popular, colaborează în continuare cu branduri aflate pe lista BDS. Un alt aspect problematic este programul de muncă: opt ore fără pauză este, pur și simplu, inuman. Platformele de social media, mai ales la început, când nu ai audiență, cer mai multă energie decât un job convențional. Taylor Lorenz documentează exhaustiv, în cartea ei dedicată fenomenului,¹³ cum au apărut platformele sociale și ce înseamnă această supramuncă pentru producătorii de conținut.

Dincolo de producători, nici consumatorul nu poate face pauza. Strategia „flood the zone¹⁴”, de saturare a spațiului mediatic cu un volum atât de mare de informații și dezinformări încât publicul să nu mai poată distinge sau reacționa coerent, funcționează ca demobilizare. La urmă urmei, cred că discursul critic la adresa partidelor, la adresa eforturilor pe care le facem în interiorul mișcărilor, la adresa utilității unor acțiuni concrete, produce delegitimare, mai ales online, când toți suntem online.

Nu știu dacă platformele sociale sunt oglinda realității sau o amplifică. Tind să spun că o amplifică, dar soluția, oricum, e în afara lor. Până învățăm să ne jucăm afară, mai stăm și pe internet. Nu cred nici în content cleanse, e o chestie foarte burgheză, luxul de a te deconecta când poți să îți permiți să nu știi.

Dacă îți pasă, nu există pauză când totul este oricum politic. Poate a fi cronic online e doar dorința de a nu pierde realitatea de sub picioare. Și poate că energia asta se acumulează, nu dispare în feed. Dacă se transformă în ceva real depinde mai puțin de algoritm și mai mult de câte ore lucrezi, câți bani ai la sfârșitul lunii, dacă mai ai energie după toate astea să te organizezi  și nu doar pe stradă. Eu prefer ca forță emancipatoare un video cu zece mii de vizualizări unui protest cu douăzeci de oameni.

Internetul nu demobilizează. Realitatea materială demobilizează. Internetul doar îți arată că nu ești singur în asta. Uneori e de ajuns, alteori nu e deloc.

_____________________

¹ Kathi Weeks, The Problem with Work: Feminism, Marxism, Antiwork Politics, and Postwork Imaginaries, Duke University Press, Durham, 2011.

² Francis Dupuis-Déri, The Crisis of Masculinity, UBC Press, Vancouver, 2023.

³ Clavicular este un creator de conținut american activ pe TikTok și YouTube, cunoscut pentru un discurs pesimist și nihilist adresat tinerilor.

⁴ Practică extremă de modificare corporală promovată în comunități online incel/manosferă, bazată pe pseudoștiință, prin care utilizatorii își lovesc oasele feței pentru a le „remodela”.

⁵ Termen colectiv pentru comunități online centrate pe masculinitate, care variază de la comunități de self-improvement la grupuri misogine și incel.

⁶ Michael Kimmel, Angry White Men, Nation Books, New York, 2013.

⁷ bell hooks, The Will to Change, Atria Books, New York, 2004.

⁸ Hayley Williams, Ego Death at a Bachelorette Party, Post Atlantic, Nashville, 2025.

⁹ Clara E. Mattei, The Capital Order, University of Chicago Press, Chicago, 2022.

¹⁰ Conform unei investigații Washington Post (octombrie 2024) și mărturiei jurnalistei St. Clair, firme de consultanță republicane – unele conduse de foști oficiali ai Casei Albe – operează platforme unde donatori și operativi politici listează campanii de influență pe care influencerii le preiau contra cost, majoritatea acoperite de acorduri de confidențialitate. St. Clair estimează că aproximativ 99% dintre cei mai mari influenceri de dreapta sunt compensați financiar în acest fel. Vezi: Naomi Nix, Gerrit De Vynck, „Political groups pay influencers this election, without disclosures”, The Washington Post, 26 octombrie 2024.

¹¹ Fred Turner, From Counterculture to Cyberculture, University of Chicago Press, Chicago, 2006.

¹² Corey Robin, The Reactionary Mind, Oxford University Press, Oxford, 2011 (ed. a II-a, 2017).

¹³ Taylor Lorenz, Extremely Online: The Untold Story of Fame, Influence, and Power on the Internet, Simon & Schuster, New York, 2023.

¹⁴ Strategie atribuită lui Steve Bannon, fostul consilier al lui Donald Trump, care constă în saturarea spațiului mediatic cu un volum atât de mare de informații și dezinformări încât publicul să nu mai poată distinge sau reacționa coerent.

[Vatra, nr. 5-6/2026, pp. 55-59]