II. Portrete și evocări

Andrei Pleșu

Magda  Cârneci – o  profesionistă  a  intervalului

Sunt un vechi simpatizant al Magdei Cârneci și mă simt vinovat că eu însumi n-am vorbit mai mult despre ea, într-o perioadă în care comentariile abundente sunt rezervate mai curând unor personaje hiper-prezente, dar fără profil. În plus, descopăr, adesea, o anumită afinitate profesională, pe care voi încerca să o definesc în rîndurile care urmează.

După cum cititorii mei știu, o temă axială a reflecțiilor mele valorifică problematica intervalului. Și Minima Moralia și Pitoresc și melancolie și cartea Despre îngeri tatonează obsesiv spațiile dintre realitățile aparent binare în care suntem, de regulă, instalați: om și natură, pămînt și cer, bine și rău etc. Extremele subzistă prin spațiile intermediare dintre ele. Între Dumnezeu și om, avem lumea îngerilor. Între real și imaginar, avem, cum spune Henri Corbin, „imaginalul”: un mijlocitor între „obiectul imediat” și „oglindirea” lui în lumile conexe. În etică, avem ”dinamica principiilor neutre”. Binomul constă în două capete de pod, legate de prezența intervalului. Intervalul e un semn al continuității dintre contrarii sau un spațiu de dialog între extreme care par să fie autonome.

Ei bine, în tematica și stilistica operei lui Magda Cârneci, am regăsit tocmai o asumare neîntreruptă a unor mijlociri, de natură să elimine „ruptura” dintre „contrarii” sau dintre „specializările” exclusiviste.

Un simptom de proastă așezare de care m-am izbit adesea în spațiul culturii umaniste este, de pildă, efectul rupturii dintre cultura vizuală și cultura scrisă. Pentru scriitorul tradițional, terenul meseriei lui e scrisul, cartea, cuvîntul. Da, există și artele plastice, dar alea sunt mai curînd ornamente de concediu. „Cultură” înseamnă Shakespeare, Eminescu, Platon, Montaigne etc. Da, apreciem și „frumosul” plasticii, dar mai mult ca pe un ornament însoțitor, muzeal: muzică de fundal… E drept, nici toți plasticienii nu petrec prea multă vreme în biblioteci.

În acest context, existența unor personaje de anvergura Magdei Cârneci este liniștitoare: e poetă, prozatoare, exersată în publicistică, critic și teoretician în domeniul artelor vizuale, hiperactivă. La toate acestea se adaugă o neobosită activitate instituțională, utilă și în specialitate și transdisciplinar. A condus Institutul Culural Român de la Paris (după consistente studii încununate cu diplomă la École des Hautes Études en Sciences Sociales). A condus PEN Clubul din România, E și membră a Uniunii Artiștilor Plastici, dar și a Uniunii Scriitorilor, e redactor-șef la revista „Arta”, a fost lector invitat la INALCO (Paris), membră fondatoare a GDS, membră a CIRET (Centre International de Recherches et Etudes Transdisciplinaires, Paris) și multe altele. Și nu e vorba de o țanțoșă acumulare de titluri și funcții, ci de o hărnicie multilaterală și grațios impozantă în mai ulte domenii.

O ultimă observație, legată, de data aceasta, de literatura Magdei Cârneci. Dar și de postura ei distinctă în universul „intervalului”. De obicei, scriitorul e un erou al afirmării de sine, fie ca prezentator al realității, fie ca acrobat al unei realități imaginare, fie – cînd e poet – ca exprimare de sine, ca slujitor al propriului porteret. Magda Cârneci, poeta, face o declarație care mie mi se pare rară, rarissimă, în lumea artistică: ea declară că ceea ce o interesază nu e exprimarea de sine, ci, dimpotrivă, o auto-transcendere, o ieșire din sine, o transmutație de la „eu” la transcendență, la alter ego, la o mutare riscantă spre dincolo de sine, spre propriul său mister, spre intervalul dintre prezența ei și ipoteza alterității ei… Cu un asemenea metabolism lăuntric, Magda Cârneci se merită din plin pe sine. iar noi, ceilalți, trebuie să o contemplăm atent și auto-evaluator, ca pe un model aparte pentru aceia dintre noi care nu trăiesc din exhibiționism, ci din neliniștea propriei identități… Spor la treabă, Magda ! Contează, mereu, pe prezența mea în culisele eforturilor tale!

*

Ion Bogdan Lefter

Reîntîlniri

(cu 3 interludii explicative)

„Ca-o-geamănă”

Ne tot întîlnim, ne reîntîlnim mereu, dragă Magda!

Cum altfel?!

Soră a mea un pic mai mare, de fapt „ca-o-geamănă”, tu – în echipa Cenaclului de Luni încă de la începuturile din 1977-1978, eu – din primele luni ale lui 1979, și-apoi împreună peste ani și decenii, în scurta-lungă istorie a postmodernității românești, ajunsă între timp cam la jumătate (dacă ținem cont că marile cicluri culturale europene, de la (neo)clasicism încoace, au durat un secol sau mai mult).

Într-o generație literară, artistică, intelectuală cu sumedenie de reprezentanți valoroși în toate domeniile și subdomeniile reflexivității și ale creativității, în mai multe „valuri” revărsate energic în anii de sfîrșit ai regimului comunist și în deceniile de după, în care i-am simțit consonanți și pe studenții noștri, „născuți postmoderni”, practic „congeneri” (cu sau fără ghilimele) de „val” secund, terț ș.a.m.d…

Poeta și eseista Magdalena Ghica – pînă în 1989. Pseudonim. Fiică a lui Radu Cârneci, a vrut să fie independentă, să fie apreciată ea însăși înainte de a-i fi recunoscut patronimul moștenit.

Mai solemnul „Magdalena” în loc de „Magda”. Și „Ghica” – nume istoric, de vechi familii, de domnitori și de pașoptist însemnat.

După 1990, cînd își cîștigase deja prin merite proprii o bună reputație auctorială, și pînă azi – Magda Cârneci.

De fapt – într-o dualitate onomastică pînă în 1989, cînd și-a semnat textele literare „Ghica” și pe cele de critică de artă „Cârneci” (poate cu gîndul că numele familiei, cunoscut lumii scriitoricești, nu le era știut plasticienilor?!).

Poetă și exegetă a creativității vizuale (absolventă de Istoria și teoria artei la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”).

Și eseistă. De la un punct încoace – și prozatoare.

Cercetătoare și profesoară asociată mai multor universități.

Prezență publică de mare greutate, inițiatoare și/ sau echipieră a unor proiecte importante, conducătoare de instituții.

Una dintre marile personalități ale culturii românești.

…Însă i-am făcut un portret intelectual cuprinzător în prefața la Opera poetică (2017), după ce scrisesem despre primele ei volume de versuri, Hipermateria (publicat în 1980) și O tăcere asurzitoare (din 1985; ambele cronici – culese în cartea mea O oglindă de-a lungul unui drum. Fotograme din postmodernitatea românească, 2010), apoi într-un capitol special din panorama începuturilor poetice ale generației noastre, scrisă în 1984-1985, nepublicată atunci, devenită vingt ans après Flashback 1985. Începuturile „noii poezii“ (2005), despre ea și despre toți „ai noștri” fiind vorba și în Puzzle cu „noul val“. Addenda la falsul tratat de poezie Flashback 1985 (2005) și în alte locuri, de pildă în Prietenii din povestea literaturii (2013). I-am recenzat și micul studiu-album despre Țuculescu (1984). Alte cărți i le-am lansat, făcînd – deci – „critică oratorică” despre ea, ca despre atîția alții. Cel mai recent – la apariția Scurtelor scenarii inițiatice (culegerea de proze distribuită în premieră la Gaudeamus-ul de la începutul lui decembrie 2024, fără lansare acolo și atunci, deși evenimentul fusese anunțat pentru sîmbătă 7 decembrie, căci o viroză strașnică a împiedicat-o pe Magda să ajungă la tîrgul de carte; s-a reprogramat pentru ianuarie 2025, într-o librărie bucureșteană!)…

Încît fac acum teanc un set de fișe pentru un portret mai direct, mai mult al colegei și prietenei decît al scriitoarei și-al personalității publice, mai mult al Magdei decît al Magdei Cârneci, deși știm bine că – așa cum se spune uneori – de la un punct încolo viața unei autoare/ a unui autor se confundă cu opera.

Povești. Momente speciale. Reîntîlniri…

Interludiu 1: Nume și prenume

Magda Cârneci/ Magda.

…în textul unui autor căruia i se pare stridentă, falsă, „necioplită” utilizarea doar a prenumelor de scriitoare și scriitori în articole critice consacrate lor, de parcă recenzenții ar vorbi despre niște amici, de parcă „s-ar bate pe burtă” cu ei (dacă se mai înțelege expresia populară…). Familiaritate de adresare preluată – cred – din comunicarea din Internet, de pe „platformele sociale”, unde intervenienții își permit să-i ia la „per tu” pe scriitori și pe oricine. Prost gust? Proastă creștere? De fapt – lipsa controlului asupra registrelor de limbaj, de comunicare, de redactare: nici în „rețeaua globală” n-ar trebui ca lumea să uite că e indecent „să-ți dai poalele peste cap” în public (altă expresie de demult…); cît despre critica literară, ea presupune adoptarea altor atitudini și a altor registre stilistice decît „opinioniada” stridentă și încrucișările de replici „îndrăznețe”, adeseori necivilizate (eufemistic spus…), din „spațiul virtual”. Ni-i putem imagina pe corifeii domeniului scriind despre „Mihai” și despre „poeziile lui Mihai”, despre prozele și piesele de teatru ale lui „Ion” și „Ion Luca”, despre Plumbul lui „George” ori despre Cuvintele potrivite ale lui „Tudor”, despre Ion al lui „Liviu”, despre Hanu Ancuței sau despre Zodia Cancerului ale lui „Mihail”, despre Moromeții lui „Marin”, despre Femeia în roșu al lui „Mircea, Adriana și Mircea” (primul și al treilea autor avînd același prenume!), despre Orbitorul lui (tot) „Mircea” (dar altul!) ș.a.m.d.?! E-adevărat că există de mai multă vreme „obiceiul” menționării în texte nu doar critice a lui „Camil”, a „Hortensiei” și a lui „Nichita”, probabil fiindcă sînt prenume rare, care nu pot genera confuzii. În ce mă privește, cînd particip la conversații în cursul cărora îl aud „apelat” pe ultimul, îmi întrerup conlocutorii și-i întreb: „Danilov?!”, spre deruta acelora, care-l aveau în vedere pe „Stănescu”; și le mai și spun că al doilea purtător e de fapt un poet mai valoros decît primul…

Un caz special: Al. Cistelecan (chiar al revistei Vatra sau și al Vetrei sau cîndva al Vetrei sau mereu (și) al Vetrei!). Coleg al nostru de generație, critic de prim-plan. Utilizator de la o vreme al (doar) prenumelor poetelor cărora le-a consacrat serii lungi de articole/ portrete/ profiluri, recuperînd multe autoare neștiute/ ignorate/ uitate, într-un fel de „saga” a versantului feminin al unei literaturi din care pînă la un punct scriitoarele păreau să fi lipsit, apoi fuseseră recunoscute doar cîteva reprezentante, pentru ca abia după al doilea război mondial numele lor să se înmulțească semnificativ. Familiaritate – de data asta – de același fel cu a prozatorilor care nu dau numele complete ale „eroilor” lor decît la început sau poate în dialoguri de pe parcurs, cînd unii se recomandă în fața altora. „Cis” – ca să folosesc eu-însumi, „acuzatorul”, numele contras sau „supranumele” lui Cistelecan, spre mai elocventa punere în valoare a procedeului! – și-a elaborat un soi de „manierism” critico-exegetic de uz propriu, o retorică a familiarității ironice cu propriile personaje, în orizontul larg-ludic al formulei sale critice.

Așa că… despre Magda!

Unde, cînd, cum?

Unde, cînd, cum ne-am reîntîlnit în ani și decenii?

Cu ocazii inombrabile și – parte dintre ele – irecuperabile, căci sînt greu spre imposibil de reconstituit serii atît de lungi de evenimente, de situații, de episoade mai – ziceam – „speciale” ori mai mărunte, de viață curentă și de „viață literară” trecătoare.

Magda – întotdeauna solidară și activă în campaniile „generaționiste” și-ale postmodernității românești incipiente, apoi stabilizate, apoi subminate „din interior”, sub presiunea nu doar a adversarilor, ci și a nerăbdătorilor și a neînțelegătorilor, a voluntariștilor și a visătorilor la noi și noi stindarde de luptă…

Oricum – sentimentul că am fost mereu împreună cu toții!

Și „în privat”:

Întîlniri, petreceri, „ceaiuri” (cum încă li se mai spunea în anii ’80), și la noi, și la alți prieteni comuni, și la ei acasă, pe Sfinții Voievozi, în blocul interbelic în care Magda a locuit cu soțul ei, Horia Vasilescu, blîndul Horia, plecat prea devreme într-o lume mai bună. Mic apartament elegant, aranjat cu gustul vizualității educate, cu lucrări de artă de ultimă și penultimă oră, ale colegilor de „val” plastic.

Micul nostru grup de prieteni dinspre finele anilor ’80, reconstituit peste ani, după revenirea Magdei din stagiile ei străineze și cînd descindea scurt în țară și Cristian Moraru-„americanizatul”, pe cînd era și el solidar cu noi: Magda, Simona, Camelia, Cristian, Mircea (Cărtărescu) și eu, poate și Horia, cîndva. De pildă la casa Cârneci dintr-unul din satele de la Nord de București, din zona Snagovului. Ultima dată am ajuns acolo cînd Danda noastră era încă mică și, alunecînd în lac de pe o scîndură de ponton putrezită, am vrut să sar pe loc după ea, însă într-o fracțiune de secundă a răsărit din apă mînuța ei întinsă în sus, de care Tati a înșfăcat-o și a recuperat-o, purtînd-o apoi în brațe spre casa Cârneci, în rochița ei udă-leoarcă. Nu-și dădea seama ce i se întîmplase, zîmbea, poate cu cine-știe-ce intuiție că trecuse printr-o încercare cu totul și cu totul „specială”…

Mai tîrziu am început să mergem la petrecerile aniversare ale Magdei în apartamentul mult mai mare, boieros, al părinților ei, în care se „relocase”. Într-unul dintre masivele imobile cu fațade către Strada Ion Brezoianu și cu ferestrele și terasele din spate spre Grădina Cișmigiului. Domnul Radu, poet și traducător, și doamna Emilia, ingineriță silvică, de fapt colegi de meserie în junețe, cu biografii complicate, specialiști ai pădurii cu pasiuni culturale, oameni cultivați, de „lume literară”. Petreceri poate că și înainte de prăbușirea regimului comunist, de cînd parcă-mi amintesc o seară cu vizionarea unui film înregistrat pe o casetă video rulată într-un videocasetofon (tinerii de azi nu știu nici aparatele, nici terminologia, proiecțiile sînt comandate actualmente din computere sau doar prin module conectate la monitoare plate, „cu plasmă”; pînă în urmă cu niște ani, poate cu exemplare „arhaice” încă funcționale, ecranele televizoarelor erau mici, pe fața cutiilor de lemn sau de plastic care adăposteau tuburile catodice și restul componentelor electronice…). Petreceri dese în ultimele decenii, în fiecare an, după revenirea Magdei din Franța și după întoarcerea lui Carmen, sora ei, reputată compozitoare și dirijoare, din exilul german. Magda fiind născută la final de decembrie, pe 28 ale lunii, imediat după Crăciun, aproape de pragul Anului Nou, încît ziua ei vine întotdeauna în atmosfera generală sărbătorească, iar cîntecele „de sezon” sînt – evident! – colindele. Cu o muziciană profesionistă în familie, la rîndul ei soție și mamă de tineri instrumentiști care aduc și ei alți colegi și prieteni de-aceeași formație, cu Magda inițiată și ea în copilărie și adolescență într-ale portativelor și-ale claviaturii (de la „Klavier” = pian!), cu voce și aplomb, asemeni părinților, petrecerile aniversare s-au lăsat întotdeauna cu vesele concerte corale „de Crăciun”, cu participarea mai-tuturor invitaților, și cu alte improvizații sprintene.

În anii din urmă, domnul Radu și doamna Emilia s-au stins pe rînd. Odihnească în pace!

Amintirea petrecerii lor din viață face petrecerile fără ei puțintel triste. Dar fetele continuă tradiția. Iar concertele de colinde își păstrează vioiciunea. De pildă… cel mai recent, de pe 28 decembrie 2025!

Înapoi în timp:

22 decembrie 1989. Zorii zilei. Spre Piața Universității, după episoadele din ajun. Bulevardele – șuvoaie de oameni. Zona dintre Palatul Regal și sediul puterii comuniste – ticsită de lume. Contra dictaturii. Pentru democrație.

Fuga soților Ceaușescu cu elicopterul, pe deasupra capetelor noastre.

Deambulări prin Bucureștiul cuprins de „flăcările revoluției”. Încep să se audă răpăielile rafalelor de gloanțe. Zvonurile despre „teroriști”. Seara se lasă amenințătoare peste oraș.

Pe traseele frenetic-zigzagate ale zilei ne-am întîlnit, Simona și eu, cu Magda, cu mulți alții. Ne retragem împreună cu ea spre apartamentul nostru din zona Căii Moșilor colț cu Strada Mihai Eminescu și cu Bulevardul Dacia, din blocul de pe Strada… Ion Maiorescu (tatăl lui Titu).

Urmărim veștile de la televizor. Se trage în continuare. Morți și răniți. Ar fi prea riscant ca Magda să mai încerce să ajungă la ea acasă. Rămîne la noi.

La un moment dat, o văd îngenuncheată într-n colț de vestibul, în plină noapte a revoluției…

În zilele următoare – Magda în Consiliul Frontului Salvării Naționale – CFSN, prima structură de conducere a țării după căderea vechiului regim! Colegă de mulți ani la Institutul de Istorie a Artei cu un întreg grup de istorici ai vizualității, filozofi, eseiști, unii dintre ei – protestatari pe ultimii metri ai vechiului regim, cooptați „în grup” în organismul înființat de foștii comuniști aflați în căutare de figuri credibile care să-i legitimeze și pe ei ca politicieni „noi-nouți”. Ion Caramitru sau Andrei Pleșu vor rămîne o vreme în politică, încercînd să facă bine, dimpreună cu alții care li se vor alătura în ministere, în Adunarea de tip parlamentar numită CPUN – Consiliul Provizoriu de Uniune Națională, apoi în Adunarea constituantă aleasă pe 10 mai 1990.

Doina Cornea, curajoasa dizidentă clujeancă, demisionează prima din CFSN, acuzînd manipularea. O urmează majoritatea celorlalți intelectuali și artiști (oare cîți, concret: în jur de 10 sau o duzină sau mai mulți?…). Nici Magda nu rămîne, se retrage, nu cauționează echipa lui Ion Iliescu.

Scurt timp – Magda în Ministerul Culturii.

Și directoare, după revoluție și pînă în 1992, a Institutului de Istoria Artei.

Între timp, se înscrie la „studii aprofundate” la École des Hautes Études en Sciences Sociales, la Paris.

Face „naveta”.

Obține gradul academic – Diplôme d’Études Approfondies – în 1992.

Devine în 1993 doctorandă tot acolo, în Domeniul Istorie, cu „opțiunea” Istoria artei.

Se stabilește pe malurile Senei, deci o vedem rar. Dar descinde periodic în țară și „recuperăm” cît se poate.

Își finalizează teza la sfîrșitul lui 1997: Discours du pouvoir – discours de l’image: l’art roumain pendant le régime communiste, sub tutela cunoscutului Alain Besançon.

Pendulează între Paris și București.

Din 2001 începe să predea ca „lectoriță invitată” la INALCO – Institut National de Langues et Civilisations Orientales. Pînă în 2005…

…cînd devine directoare adjunctă a Institutului Cultural Român din Paris, apoi, din 2006 și pînă în 2010, va prelua conducerea „plină”. N-am colaborat atunci, n-am ajuns în Palatul Ambasadei României nici în acei ani în care statul român era „băsescian”, așa cum ocolisem și în anii ’90 reprezentanțele diplomatice în desele călătorii în străinătate pentru participări la evenimente culturale sau universitare. Am mers doar la Ambasada noastră din Haga atunci cînd am făcut parte din… Comisia electorală a Secției de vot din Olanda, în toamna lui 1992. Ajunsesem la Universitatea din Amsterdam ca „profesor invitat” și, independent politic fiind, am fost rugat să „reprezint” opoziția democratică de atunci, să veghez asupra corectitudinii procesului (o poveste de spus/ de scris cîndva…). Încît nici pînă azi n-am văzut Ambasada României la Paris, despre care știu că e splendidă, monument istoric…

2010. Magda se reîntoarce în București „definitiv”, ceea ce nu înseamnă că-și va pierde mobilitatea structurală: va continua să circule prin lume, pe la festivaluri de poezie, la alte conclavuri, mai ales după ce va deveni reprezentanta României în rețeaua PEN Club-ului internațional, la congresele și la conferințele organizației.

Se reconectează la viața bucureșteană. Vine la Cafeneaua critică, proiectul meu de dezbateri publice pe teme de actualitate culturală. Se adaptează rapid, îi place, revine, intervine în discuții. Îmi va fi oaspete în mai multe ediții despre literatură, despre artele vizuale, despre cultura contemporană, tendințe, instituții, evoluții. Îmi fusese invitată și în prima „serie”, la subsolul Facultății de Litere a Universității din București, la mijlocul anilor ’90. Acum – la Club A și pe unde am mai migrat, prin galerii de artă, la tîrgurile de carte, prin alte locuri.

Două ediții speciale cu Magda: a 121-a, pe 24 ianuarie 2013, la apariția volumului ei de Poeme trans, și a 309-a, pe 25 februarie 2021, în „seria” mini-Cafenelei critice de pandemie, în videoconferință „on-line” înregistrată.

Calmul și siguranța Magdei.

Aplombul Magdei.

Impetuozitatea. Magda cea „bătăioasă” (în dueluri de idei, adică!).

Și echilibrul Magdei. Rațională. Deschisă dialogului. Capabilă, dacă o conving argumentele celorlalți, să le accepte.

Frumusețea Magdei.

Grația.

Eleganța.

Aceeași Magda peste ani și decenii, cuceritoarea de inimi, bruneta cu față rotundă, cu trăsături caligrafice și cu ochi mari, inteligenți și melancolici și iscoditori în același timp…

…despre care scriu luînd-o și eu „la țintă” în Vatra, în grupajul Țintă fixă, sub genericul recurent al revistei (cîndva „proverbial” printre noi, în rîndurile „generației”, în perioada în care, ani la rînd, era anunțată pe ultima copertă, la „Teme în pregătire”, o Țintă fixă: Gheorghe Iova care – dacă nu greșesc – n-a apărut niciodată, probabil în înțelegere glumeață între redacție și împricinat…)

Interludiu 2: la Vatra

…după ce am convenit să mi se accepte în text precizarea că mă alătur „țintașilor” de dragul Magdei. Altfel, am declinat în repetate rînduri invitațiile de colaborare la Vatra, cu motivația că în paginile revistei am fost cîndva denigrat sistematic, fără să urmeze vreo „reparație”, vreun semn de delimitare sau de regret din partea redacției (e-adevărat că astăzi în altă componență: anii au trecut, echipele s-au schimbat…), în colecția gazetei rămînînd doar „vulgarități” intelectuale despre mine…

D’ale vremurilor și d’ale „vieții literare”, cu bucuriile și cu tristețile ei cu tot!

Alte flash-uri

2010. Se plănuiește relansarea revistei Arta, sub directoratul lui Petru Lucaci, coleg de generație și prieten al nostru, mare pictor, devenit atunci președinte interimar al Uniunii Artiștilor Plastici (ulterior ales și reales, în rol și astăzi). Magda – redactoriță-șefă.

Cei doi mă sună și mă roagă să-i ajut, date fiind experiențele mele redacționale și interesul pe care l-am arătat dintotdeauna tuturor artelor, inclusiv celor vizuale.

Cum să înceapă, cu ce, de la ce?!

Le propun o retrospectivă a anului și a deceniului, un bilanț de etapă, o linie trasă de la care revista să pornească la drum cu idei noi, în „haine” noi, pusă altfel în pagini.

Pentru asta e nevoie de informații. De unde pot fi obținute, cine le are la îndemînă?

Din computerul meu! De mulți ani stochez anunțuri de evenimente din toate domeniile culturale, afișe, fotografii în „dosare”/ „folder”-e numerotate și datate, lună de lună. Fac rapid o selecție de expoziții și alte etalări ale creativității vizuale românești ale perioadei, inclusiv mici recenzii și texte „curatoriale”, și le trimit Magdei și lui Petru. Dau la transcris și o dezbatere de Cafenea critică despre Bienala Internațională a Tinerilor Artiști, inițiată de grupul 2META, al prietenilor Maria Manolescu și Romelo Pervolovici, și revista se relansează la începutul lui 2011 cu tema Dosar 2010. Bineînțeles că noua Artă va fi prezentată și discutată tot la Cafeneaua… mea, cu Magda, Petru și alți practicieni și critici vizuali, în ediția a 76-a, pe 22 februarie: La relansarea revistei Arta…

Tot în 2011. Magda devine președintă PEN Club România.

Mă sună, mă cheamă s-o secondez. Îi promit c-o s-o sprijin, însă îmi păstrez o poziție semi-distantă, de prețuitor al valorilor etice ale stîngii intelectuale, definitorii pentru rețeaua internațională PEN (eu, autodeclarat liberal de centru-dreapta, de mult și consecvent, deschis către valorile zonei aflate de cealaltă parte a centrului, deci tangente chiar acolo, pe axul axei ideologice), dar în dezacord cu „năvala” în PEN-ul românesc și ulterior în palmaresul mărețelor premii anuale a conservatorilor și ultra-conservatorilor, a „anti-corecților politici” și a altor conjuncturiști…

Anii trec. Mereu ne reîntîlnim, facem proiecte, punem țara la cale, întotdeauna solidari, împreună.

2019. Magda mai încearcă o dată cînd se hotărîse să nu mai candideze pentru un nou mandat la conducerea PEN-ului românesc (după mai multe) și mă întreabă dacă n-aș vrea totuși să-i succed. Nu, cu aceleași argumente.

Și călătorii împreună, participări la dezbateri publice împreună, la emisiuni radio și de televiziune împreună.

În 2004 la Trieste, la un colocviu organizat la Universitate despre diversitatea culturală a Europei, cu vizite la Galeria Trieste Contemporanea, inițiatoarea proiectului.

În 2018 la London Book Fair, la Librăria Waterstones pentru prezentări de cărți românești traduse în englezește și la ICR Londra, înconjurați de panourile expoziției Scriitori români în Primul Război Mondial/ Romanian Authors during the First World War, itinerată de Muzeul Național al Literaturii Române din București, în anul Centenarului Unirii din 1918.

Și cîte și mai cîte alte reîntîlniri și complicități, în cîte și mai cîte alte ocazii…

O secvență despre participarea Magdei la viața artelor vizuale românești, despre care literații știu puțin sau mai-nimic.

În bibliografia ei, dominată de poezie, pe lîngă mica monografie Țuculescu (cea din 1984) și un studiu-album Lucian Grigorescu (1989), nu mai apare decît o carte subțirică despre Arta anilor ’80. Texte despre postmodernism (1996, cu o ediție în engleză, 1999).

Există și teza ei de doctorat, panoramă foarte serioasă, publicată sub titlul Artele plastice în România 1945-1989 (2000; originalul francez, Art et pouvoir en Roumanie 1945-1989, avea să apară la L’Harmattan, 2007), cu o versiune completată după cîțiva ani ca Artele plastice… Cu o addenda 1990-2010 (2013; în engleză: Visual Arts in Romania 1945-1989. With an Addendum 1990-2020, Editura ICR, 2022).

Însă Magda a fost de-a lungul ultimei jumătăți de secol una dintre cele mai importante prezențe în critica de artă curentă, „la zi”, ca autoare a unui mare număr de texte de catalog sau pentru albume sau de prezentare a unor expoziții, cu discursuri de vernisaje și participări la dezbaterile publice pe teme vizuale, nestrînse în volume (textele), netranscrise și iarăși nepublicate (intervențiile oratorice, dacă s-au păstrat ceva înregistrări). O contribuție vastă, majoră la evoluția artelor plastice autohtone.

A fost și militantă, s-a implicat în istoria Atelierului/ Atelierelor 35, în etapa anilor ’80, de lansare a „generației” vizuale, în organizarea și desfășurarea întîlnirilor și a festivalurilor de „happening”-uri și „performance”-uri în spații „alternative” și cu atitudini subversive față de vechiul regim, pînă la faimoasa Expoziţie Naţională a Tineretului de la Baia Mare, din 1988.

A participat ea însăși la „întîmplări” și „performanțe” fotografiate sau filmate de colege artiste, de pildă la proiecte ale prietenei ei și-a noastră Marilena Preda-Sînc.

Cariera Magdei de exegetă a artelor – esențială pentru domeniu. De recuperat și editorial, cît mai urgent!

Se pot – de fapt – nici din bilanțul Magdei-scriitoarea nu se pot citi în cărți decît prea puține texte programatice și eseistice. A fost mereu o prezență importantă în actualitatea literară, participînd la evoluțiile domeniului prin articole, intervenții diverse, note din călătoriile ei culturale, relatări ale unor evenimente PEN ș.a.m.d. N-avem la dispoziție decît Poetrix. Texte despre poezie (2002).

Încă o zonă de recuperat neapărat!

Interludiu 3: Generația noastră

Supra-tema acestui set de fișe: „generația”.

Am fost și-am rămas mai apropiat de Magda, „ca-și-geamăna” mea, decît de alții, totuși într-un cerc de „gemeni” literatori, plasticieni și din celelalte branșe creative; însă, dincolo de afinitățile de grupuri mici, ne-am reîntîlnit de-atîtea ori cu toții de-a lungul anilor și deceniilor, destinele noastre, ale „generației”, împletindu-se, mai și despletindu-se, apoi iarăși reunite în canavaua epocii.

Cu marea noastră voință de schimbare, de împingere înainte a creativității românești.

Cu încrederea în forțele și-n idealurile noastre…

Polemici, lecturi încrucișate și-o parodie

Să nu omit polemicile noastre.

Eu – anti-ortodoxist declarat, cînd e vorba despre arte, chiar dacă sînt de confesiune ortodoxă.

Ea – duală: susținătoare și comentatoare a proiectelor avangardiste, nonconformiste, dar și „spiritualistă”, filo-„ortodoxistă”.

De unde felul în care și ea, și alții înconjoară termenul „spiritual” cu o aură simili-mistică, astfel încît interferența cu zona religioasă să fie evitată, dar respectivele conotații să se păstreze.

Eu către ea: însă arta care n-ar fi atît de „spirituală” e cumva „materială”, nu tot… „spirituală”?!

Știu că publică în ultimii ani secvențe din riscantul ei jurnal „spiritual”? (însă alte jurnale sînt „materiale”, nu tot „spirituale”, nu tot scrieri, produse ale „spiritului”?…). În reviste pe care nu le urmăresc, peste care dau întîmplător. Ce va fi, cum va fi dacă va fi, pînă la urmă?

Deocamdată – dozajul fin din Scurte scenarii inițiatice, unde în viața cotidiană se infiltrează mici mistere care intrigă, te lasă pe gînduri, te înfioară, te încîntă.

Și, oricît de „ca-și-gemeni” am fi, firește că ne despart și alte subiecte, opțiuni, preferințe!

Ne-am citit unul pe celălalt și amîndoi pe toate colegele și toți colegii noștri, poate ca nimeni alții.

Adică: eu, critic „de meserie”, am obligația lecturilor extinse și, la fel ca măcar o parte dintre „breslașii” congeneri, încerc să cuprind totul, cu intenții don-quijotești de „exhaustivitate”; iar pe ea o împinge de la spate o mare curiozitate și-o solidaritate mai limpede, mai fermă, mai extinsă decît a altor poeți și prozatori, poate egalată doar de mult-regretatul nostru prieten George Crăciun – deși știu nu puține colege și nu puțini colegi bine informați în legătură cu ce-au scris și-au publicat comilitonii noștri. Nu mai dezvolt aici și acum subiectul profesionalismului literar, teoretizant, deci „critic” al multora din „valul”/ „valurile” recente, poeți și prozatori care au la îndemînă întregul instrumentar exegetic și l-au și folosit cînd și cum au vrut, începînd de la discursurile de comentare a textelor care se citeau în cenaclurile junețelor noastre, continuînd cu articolele și cărțile critico-eseistice ale multora și pînă la tezele de doctorat ale celor ajunși după prăbușirea regimului comunist profesori universitari.

Magda m-a citit și, ca puțini alții, mai mult ca oricine, mi-a dat din cînd în cînd cîte un semn: un telefon cu impresii, un mesaj despre cum au „atins-o” anumite articole sau cărți. Reacții și prietenești, dar și corecte, adevărate, cinstite – căci știm să le deosebim de laudele de circumstanță, „lingușitoare” ori „prefăcute”.

Iar eu i-am citit la rîndul meu atent pe Magda și pe toți ceilalți, pînă la seriile tinere de azi, ca și pe cei de dinaintea noastră, întreaga literatură română! (Unii critici – nu toți! – așa simt nevoia să avanseze: către cuprinderea largă, cît mai largă, maximă, către panoramarea generală…)

I-am citit pe Magda și pe toate, pe toți pînă la înțelegerea cea mai intimă a scrisului lor, pînă la „identificare” (în sensul cunoscut al „criticii de…”). Pe de altă parte – și de la distanțele profesionalismului și-ale corectitudinii, cu mari eforturi de obiectivitate…

…pînă la scrisul „à la manière de…”, pînă la parodiile serioase-hazlii care urmau să facă parte din secțiunea de Oglinzi de la finalul cărții mele din 1984-1985. În 2005, cînd ea a devenit Flashback…, am decis să nu le mai păstrez acolo. Le-am montat în mozaicul din Puzzle cu „noul val“(tot din 2005) și le-am reluat în Prietenii din povestea literaturii (2013). Exegeză literară cu instrumente critico-poetice.

Despre Magda – o parodie a Hipermateriei (cu formulări și detalii preluate din cartea ei de debut).

Eu – rescriind-o pe Magda „ca-un-geamăn”…

*

Călin Stegerean

Cu Magda în gând

Când am aflat că voi scrie despre Magda Cârneci primul gând mi-a mers la fotografia făcută împreună cu alți colegi în anul 1986 în tabăra de artă de la Lăzarea, județul Harghita. Era dovada mea, așa cum sunt azi pozele de pe rețelele sociale, că am cunosc-o pe Magda acum, iată, 40 de ani, într-un timp în care fotografiile erau făcute doar pentru albume. Am căutat acea fotografie, alb-negru, cum erau cele mai multe atunci, de 9 pe 13 cm, în toate locurile în care s-ar fi putut afla dar nu am găsit-o deși am căutat-o de mai multe ori în același loc cu speranța că totuși o voi găsi. Prin urmare, a rămas doar memoriei mele să restituie acea imagine pe care un fotograf ad-hoc a fixat-o într-un aparat cu peliculă în curtea mănăstirii franciscane în care tabăra funcționa. Nu mai știu cum am aflat că Magda se va afla acolo cu noi dar vestea a creat sentimentul că ceva important urma să se întâmple acolo pentru că Magda avea deja prestigiul unui critic de artă exigent, interesat de creația tinerilor artiști. Evident, nu de creațiile oricui. A apărut undeva la mijlocul zilei cu șarmul său tăcut, cu acea mină de prințesă levantină, cu trăsături fine, filigranate, cu glas potolit, înnobilat de o dicție fără cusur, rarisimă în concertul vast al vocilor bucureștene, a căror poncife verbale stridente iritau urechea ardeleanului neobișnuit cu patetica retorică regățeană. Prin contrast, putea părea distantă dar mi-a întins voluntar o mână fermă iar ochii mi-au căutat privirea, așa cum am observat că făcea cu toată lumea. Era acea privire, despre care am citit după multă vreme în cărțile despre limbajul corporal, menită să prindă rezonanța interioară și, poate nu e mult spus, a sufletului cu care ochii comunică direct. Am urmărit-o apoi în timpul meselor incredibile, unde organizatorii, în ciuda drasticei penurii alimentare din acei ani ʼ80, ne ofereau, inclusiv la micul dejun, carne preparată în toate felurile posibil, de la tocane, chiftele și șnițele la somptuoase fripturi făcute după rețetele generoase ale locului. Magda se servea cu gesturi lente, mâncând absentă, ignorând parcă acea desfășurare pantagruelică și larma veselă provocată de neașteptata ofertă culinară dar și de băuturile ce o însoțeau.

Ținuta sa dreaptă și gesturile de o rigoare cvasi-coregrafică le-am regăsit peste mulți ani în seria de fotografii imaginate chiar de ea și realizate de Aurora Kiraly la Muzeul Național de Artă al României care o înfățișau în posturi desprinse din câteva tablouri clasice, de mare intensitate dramatică, aflate în Galeria de artă modernă românească. Mai ales cele realizate în oglinda celor două lucrări iconice pentru mișcarea revoluționară de la 1848 pictate de Constantin Daniel Rosenthal, „România rupându-și cătușele pe Câmpia Libertății” și „România Revoluționară”, frapează prin aerul comun al celor două protagoniste feminine. Pentru Magda, felul în care este realizată pieptănătura celor două femei-alegorie înfățișate de Rosenthal este și felul său în care și-a purtat mereu părul, despărțit în creștet la mijloc, lăsând fruntea liberă în curgerea sa către umeri, la fel de negru și bogat. Știm din alte reprezentări cum arăta pe de-a întregul modelul pictorului deoarece reprezentarea sa aici este doar din profil, dar acest lucru este de ajuns pentru a remarca că chipul Magdei aproape se suprapune cu cel al acestora. Tuturor, fruntea ușor bombată în partea superioară lansează spre înainte nasul surprinzător de drept ce stă pe baza fermă a unei bărbii ce nu-i lipsește mult să fie din categoria celor ce însoțesc caracterele voluntare, de acțiune. Cert este că modelul pentru ambele tablouri ce înfățișează alegoric România cuprinsă de freamătul revoluționar a fost de fapt o englezoaică, Mary Grant, devenită după căsătoria cu C. A. Rosetti, Maria Rosetti. Rolul său însă nu a fost doar unul decorativ, de circumstanță, dat de frumusețea clasică, de efigie, a chipului său. Ea a fost implicată direct în mișcarea revoluționară contribuind la organizarea acțiunilor revoluționare printre care și eliberarea revoluționarilor arestați, în drum pe Dunăre, spre Orșova.

Desigur, poate fi tentant ca într-un articol-omagiu, cum este acesta, să dezvolți o paralelă între un personaj istoric, cu o biografie densă și cu accente de romance și personajul contemporan omagiat. Dar dincolo de orice dezvoltare facilă o serie de rezonanțe nu pot fi trecute cu vederea. Spre exemplu, Maria Rosetti e considerată prima jurnalistă din România, a înființat o revistă dedicată femeilor, a făcut parte din Consiliul Permanent al Instrucțiunii Publice, a avut o susținută implicare civică, cu un rol important în activități caritabile sau de organizare a unor ceremonii publice.

Magda Cârneci se situează pe același palier al implicării în societate, fie ca jurnalistă în slujba idealurilor post-revoluționare, la Revista 22, fie ca inițiatoarea și conducătoarea unor organizații profesionale sau civice, cum a fost cea de președintă a Pen Club România (2011-2019) sau cea a Grupului pentru Dialog Social (2012-2019). Enumerarea pozițiilor sale de conducere echivalează cu enumerarea a tot atâtea competiții câștigate pentru că acestea au fost printre cele mai disputate în lumea noastră culturală și nu numai: director al Departamentului de Arte vizuale din Ministerul Culturii (1990), director la Institutul de Istoria Artei din București (1990-1992), președintă a boardului Centrului Internațional pentru Artă Contemporană (CIAC) București, director al ICR Paris (2007-2010), redactor șef în prezent, de mulți ani, al revistei Arta. Nu cred că această situare indică un interes pentru putere al Magdei ci mai degrabă reprezintă o delegare din partea anturajelor pe care le-a frecventat în virtutea extraordinarelor sale competențe rezultate din studiile laborioase pe care le-a urmat și naturii sale dedicate cauzelor colective. Poate ar fi prea mult să speculez că titlul tezei sa de doctorat susținută la Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales din Paris ar putea indica o propensiune pentru, totuși, fascinanta lume a puterii: „Discursul puterii-discursul imaginii: arta românească în timpul regimului comunist”. Cert este faptul că din această cercetare intelectuală a rezultat prima carte din România dedicată artelor plastice din perioada comunistă „Artele plastice în România 1945-1989”. Dincolo de dificultatea realizării unei panorame atât de mozaicate la mică distanță temporală de încheierea parcursului său istoric această cercetare a presupus și o implicare personală emoțională despre care Magda ne vorbește în prefața cărții: „…elaborând această carte, a trebuit să urmez un soi de parcurs inițiatic, de-a lungul căruia mentalitatea științifică a trebuit să se restructureze în permanență. Împărțită între un complex datorat lipsei de informație și o bulimie teoretică lesne de înțeles, am oscilat constant între inerții, auto-cenzuri și remanențe ideologice și culturale, tipice formării mele sub regimul comunist și, pe de altă parte, tentația contrară de a accepta într-un fel necritic toate lecturile occidentale recente, aplicându-le ca atare unui material cunoscut și trăit din interior, personal”. În plus, așa cum face de o viață, Magda și-a asumat cu acest prilej riscurile inerente oricărei deschideri de drum pe un teritoriu mustind nu de benigne concepții estetice sau opțiunii artistice ci de strategii, unele de-a dreptul odioase, de adaptare profitabilă la un sistem în care limitarea libertății de exprimare era regula și nu excepția iar adeziunea la clișeele ideologice și susținerea ceaușismului era generos răsplătită. Tocmai de aceea, cartea Magdei nu a devenit un best-seller decât pentru cei nepărtași la diversele partipriuri și complicități care continuau să înnoade lumea artistică post ʼ89 și care nu au fost afectate în anii care au urmat, continuând să producă beneficii acelorași protagoniști, dacă mă gândesc doar la cazul Bițan (Bitzan).

Și pentru că Magda s-ar putea supăra că nu am spus încă nimic despre relația noastră din ultimele decenii am s-o fac chiar acum pentru că nu întâmplător am lăsat-o la final. Nu pot uita că ea a fost cea care mi-a trimis un mail extrem de onorat, cu aprecieri pentru un articol publicat de mine în Observator Cultural, îndemnându-mă să fac din scris o practică curentă. Apoi, odată ajuns director al Muzeului Național de Artă al României am avut-o mereu alături, fie acceptând să participe la diverse activități cu caracter teoretic, fie susținând în scris activitatea muzeului în felul conceput de mine, spre exemplu, într-un articol publicat în revista Arta, în care enumera schimbările în bine remarcate în programul muzeului sau într-un articol din Revista 22 în care amenda nedreptățile cu care mă confruntam. Mental, când am o dificultate sau când cerul pare prea întunecat, mă gândesc la zâmbetul Magdei din fotografia în care are Legiunea de onoare la rever.

Vedeți, o notă prea personală pare frivolă și, paradoxal, prin reflex invers, în defavoarea subiectului care scrie. De aceea, mă voi opri aici pentru că n-am întreaga revistă la dispoziție. 

*

Simona Popescu

Cuvintele-evantai, pledoarie pentru Creier, poemul înalt și o scrisoare mică pentru Magda

Insurecții/ incantații (titlul celei mai recente cărți a Magdei Cârneci): două cuvinte care sînt borne ale traseului ei literar. Poezia de început, cînd semna ca Magdalena Ghica, e insurgentă, insurecțională, pentru ca apoi să se îndrepte tot mai mult spre experiența spirituală, spre „psalm”, spre incantanție. Pornește de la imanență, de la cotidianul care era o temă a generației sale, la preocuparea pentru transcendent, pentru ceea ce ea numește „trans”, lăsînd deschise mai multe direcții de înțelegere. Și putem continua: de la senzorial la cerebral, de la conceptualizare la percepție, senzualitate. Doar că opozițiile nu funcționează în cazul literaturii Magdei Cârneci, cele două atitudini/ opțiuni interferează în tot ce scrie, cu accente diferite, în configurații diferite.

*

Nu era Hipermateria (volumul de debut) sîmburele a tot ceea ce se va fi fost dezvoltat în timp, carte după carte? Emblematic și enigmatic titlu: hipermateria trimite la materie, căreia îi sînt asociate dimensiuni suplimentare, dar și la ceea ce e dincolo de ea. Ideea se cristalizează în timp, pînă la volume mai recente. Intuiția poetică din anii ’80 a ajuns atît de actuală! De ceva vreme se vorbește mai mult/ mai intens despre un nou-materialism (new-materialism), avem de-a face cu teorii emergente interesante care par să rezoneze cu preocupările Magdei Cârneci. Cîteva nume și titluri: Karen Barad, Meeting the Universe Halfway; Elizabeth Grosz, The Incorporeal: Ontology, Ethics, and the Limits of Materialism; sau Jane Bennett, Vibrant Matter.

*

Titlurile cărților Magdei Cârneci sînt puncte de reper pe harta ei literară personală. Cuvinte cu o rezonanță specifică, desfăcute în evantai, încorporînd domenii mai vaste: hipermateria, haosmos, trans (Poeme trans), trans-neuronal, insurecții, incantații, FEM, jurnal spiritual. Interesante sînt și revenirile periodice la aceste puncte de pe hartă, cu noi legături între ele, noi trasee, remodelînd o întreagă țesătură senzorială și ideatică. Revenirea, revizitarea, reluarea sînt procedee de amplificare, de sporire a complexității. Între poemele din tinerețe și cele mai recente se fac volte, arcuiri, arcade care antrenează noi semnificații. Două exemple doar: Înmormîntare în cosmos din volumul Haosmos, 1992, e reluat ca Voiaj spațial, apoi apare în volumul Opera poetică, în 2017, sub titlul Călătorie în cosmos; iar Poem neuronal din 2009este reluat zece ani mai tîrziu ca Trans-neuronal.

Reluate, temele, ideile creează o nouă „plasticitate” (cuvânt la care autoarea ține mult).

*

Corporalitatea și cerebralitatea sînt două moduri de a investiga/ de a cunoaște lumea, pe sine. Multiple sînt variațiunile pe aceste teme în cărțile Magdei Cârneci! „Prin trup aș fi vrut să aspir lumea întreagă”, scrie undeva. „Prin trup s-o sorb. Să fiu lumea”. În Poemul trans-neuronal creierul e văzut ca loc fizic, încărcat de detalii, ca peisaj care poate fi străbătut, descris în termenii tehnologiei contemporane: „Îmi cutreier dezinhibată circumvoluțiunile cerebrale – dune și prăpăstii și piscuri, o placă de calculator inflamabilă”. O călătorie imaginară prin propriul creier, așadar, așa cum personajul din romanul lui M. Blecher, Întîmplări în irealitatea imediată, flana prin peisajele suprarealiste ale interiorului propriului trup. La capătul vreunei celebrări a cerebralității, o foame trupească de întoarcere la real: „infinitul brownian din degetele mele mă atrage cosmotic/ mi-e foame de mai multă realitate”. Tema corporalității apare și la poeți/ poete, și în proză – la M. Blecher, Hortensia Papadat-Bengescu, Gheorghe Crăciun –, dar cerebralitatea e un subiect mult mai puțin atrăgător, aproape ignorat în poezie, din regretabila prejudecată că poezia ar fi legată strict de inimă, de suflet, de sentiment. Selectul intelect („o, select, intelect”, vorba lui Ion Barbu) nu pare să fie materie pentru versuri. „Sărbătoarea Intelectului”, cum ar spune Paul Valery, e… suspectă. Ca și cuvîntul „inteligență”, aproape expulzat din poezie. Creierul nu e… poetic!, confundat fiind cu cele raționale, reci, intelective, cînd, de fapt, e parte a senzoriumului care sîntem. Acea parte care produce senzații, nu doar receptează, care creează, nu doar analizează etc. „The brain is wider than the sky” – e un vers de Emily Dickinson la care ader, pe care l-am citat cu mai multe ocazii. Creierul e cel mai nedreptățit dintre părțile noastre corporale. Magda Cârneci îi conferă valoarea poetică pe care o merită din plin. „Creierul își varsă/ cascadele lui de vedenii și sunete” – iată un vers care apare în O tăcere asurzitoare, volumul publicat la mai puțin de 30 de ani. Și mai departe, la altă vîrstă: „Creierul mi-e hartă și catapultă/ prin el mă pregătesc să decolez/ din subsolul imaginarului, din matricea terestră”; „Cortexul meu e un vid interstelar”; „Creierul meu constelat e mai inteligent decît mine”; „Circuitele minții se hrănesc cu energie cosmicizată/ Inteligența nu mai vrea să fie organică/ nu mai vrea să sufere, să doară, să moară/ își caută frenetic un suport regenerabil, peren”.

*

Prin anii ’80, Mariana Marin spunea că „Vremea poemului înalt, amețitor,/ a trecut”. Și, continua ea: „Gîndul negru și sîrma ghimpată/ vor ține minte doar […] o feroce singurătate,/ amețitoare, înaltă”.

Contextul s-a schimbat. În anii întunecați ai dictaturii, probabil că „poemul amețitor” părea o frivolitate. Nici după, „poemul înalt”, metafizic n-a avut mulți adepți. Poezia continua firul minimalist din poezia anilor ’80. Magda Cârneci a riscat (riscă) luînd-o pe calea poemului „înalt, amețitor”, care te trimite cu gîndul la acel arsenal poetic cu care optzeciștii postmoderni au polemizat. În plus, își asumă un lirism exaltat, dintr-o zonă care pare a „înfiorării”, ocolită de ironicii ei colegi de generație. Dar lirismul ei este puternic, impetuos, opus edulcorării.

*

Citesc despre ea: „ultima romantică (feministă) ascunsă după o gramatică expresionistă”. Alții vorbesc despre postmodernismul ei. Cîndva, într-o anchetă, scria: „Post-modernitatea și post-post-modernitatea vor feminiza umanitatea întreagă”. Mi-ar fi plăcut să dezvolte ideea de acum 15 ani. Dar postmodernismul e inclusiv. În chitul lui intră și romantismul și expresionismul, tratate de-o anume manieră. Totul intră în sofisticata ecuație poetică postmodernă, cu aparență de accesibilitate, de simplitate chiar, uneori. Postmodernismul Magdei Cârneci e aluvionar. Poemele ample amintesc de Walt Whitman și de Allen Ginsberg (în tinerețea noastră, împrumuta prietenilor The Howl, nu știu de unde făcuse rost de carte), cu vehemența, exaltarea, insurgența lor.

*

Dau de un interviu al Magdei din 2016. Vorbește despre ea la persoana a III-a. Sentiment straniu citind-o: „Poeta e uneori ascunsă, uneori depresivă, alteori extravagantă, utopică. Omul din mine e rezonabil și rațional, își propune mereu țeluri precise, e pragmatic și calculat. […] Uneori poeta e copleșită de ambițiile și «treburismul» omului terestru din mine, care întrupează latura mea masculină”.

Două fotografii de-ale ei pentru niște expoziții (la care am fost și eu invitată) de artista Aurora Király. Una în poziție de meditație, cu picioarele încrucișate sub ea, alta lîngă tabloul lui Constantin Daniel Rosenthal, în chip de România Revoluționară. Două dintre ipostazele asumate. Dar sînt și altele.

*

Magda Cârneci. Magda. Prietena mea de-o viață, aș putea spune acum. Nu ne vedem prea des, n-avem timp să vorbim cît am vrea. Din cînd în cînd la telefon, în convorbiri care se lungesc mult. Cîte nu avem noi de spus una alteia! Și-apoi tăcere, pînă la următorul telefon sau pînă la vreo întîlnire conjuncturală.

Una dintre acele ființe serioase care nu renunță la copilăreală. O consideră o vulnerabilitate și și-o ascund. N-au încotro. Ea a fost președintă PEN și a condus ICR Paris. De aceea îmi place mie s-o fac să iasă din carcasă, îmi place s-o fac să rîdă. Glumesc, mă joc de-a derizoriul, chiar de față cu alții cînd e și ea. Am auzit-o nu o dată spunîndu-le unora care mă știu mai puțin sau deloc că eu sînt o scriitoare profundă, de fapt. Obligația ei de a mă apăra, ca o soră mai mare pe una mai mică, imprudentă, căci încalcă jocurile sociale cu joaca ei prin care se autosabotează.

Întîlnesc într-un vers ceva despre „vocea mică”. În poezia ei, Magda se exprimă mai ales prin vocea ei puternică, exprimînd extaze, fervori. Are ceva macedonskian în elanul expresiei, nu doar vizionarism eminescian.

*

O secvență dintr-un text publicat (despre Bucureștiul meu): „Cu ocazia sărbătorilor de iarnă, de Crăciun, am fost în vizită cu Bogdan, ca în fiecare an, de peste un deceniu, la prietena noastră Magda Cârneci. Am intrat cu masca pe față. Apoi am scos-o. Sîntem vaccinați, asta e bine. A pregătit, Magda, ca de obicei, plachetele cu colinde și clopoțeii. Cîndva erau în viață și părinții ei cei minunați, gazde grozave. Dar anul ăsta și-au făcut apariția copiii de altădată, acum niște tineri superbi. Am avut parte de un adevărat concert de pian și vioară (ținut de Aron & Eliza), a cîntat și Tim (cînd lumea era în altă cameră, unde erau bucatele cele alese, dar eu nu) o „Gnossiană” (de-a lui Erik Satie), cu el am vorbit toată seara despre muzici. Carmen, sora Magdei, compozitoare și dirijoare foarte cunoscută, mama lui Aron și Tim, ne-a cîntat și ea ceva. Apoi, toți cei de față, colinde. Am clătinat, amuzîndu-ne, clopoțeii. Am făcut la sfîrșit o fotografie. […] Tablou de familie, cum ar veni, ne reunește Magda, pe cei mai mulți, an de an”.

*

Citesc din jurnalul ei („jurnalul spiritual”) și dau peste „conversînd tot spiritual cu Daniela”. Nu îmi imaginez cum te „conversezi” spiritual cu cineva. Pe direcția asta, eu cunosc doar schimbul de tăcere – mă feresc de cuvîntul „spiritual”, folosit de prea mulți. Și, mai departe: „Vineri seară au venit doi colegi gurdjievieni la mine pentru «octava de poezie» și am citit împreună, cu glas tare, din Eumenidele lui Eschil”. Octava de poezie…!

Recitesc ce-am scris mai sus, acum cîteva zile, despre pendulări între contrarii sau fuziuni ale lor. Cum face Magda trecerea de la mundan la spiritual, cum „decolează” (spre viziunile ei cosmice)? Totul pleacă de la imagini ale banalului: un stadion, un bărbat, o femeie și cei doi copii care „stau la masă, iau cina sub lumina electrică și așteaptă ceva”, un „camion roșu și trist”, „firul de iarbă”, „o zvîcnire lunecoasă de pește, fîlfîitul unei aripi de fluture” etc. etc. În chiar volumul de debut, o punere în abis a acestui procedeu: „Mîna pe masă, gîndul în Alfa Centauri”.

*

Excelsior – o recurență în poezia ei: ascensiunea, zborul, înălțarea („și o mulțime invizibilă forfotea din nevăzute antene și aripi/ chemîndu-mă sus, invitîndu-mă tăcut să urc, să mai urc”). Într-o poezie – ceva despre un „voiaj spațial”: „printre comete și nebuloase/ spectre solare big banguri îți căutai/ un mormînt masculin/ ca murind să nu mori niciodată”. Dar de ce personajul feminin caută în spațiu un mormînt masculin? De ce el, masculin fiind, ar garanta imortalitatea?

*

Mi-a cerut zilele trecute să-i trimit un pdf al Zenobiei. Suprarealitatea e un domeniu care o interesează, atrasă fiind de mister, de „stările poetice”, cum le numește Gellu Naum. Ea le spune „stări de conștiință superioară”, „stări de dilatare senzorială”. Pentru Naum, ele țineau de firesc, de natural. Erau… cotidianul lui.

*

O recitesc pentru lansarea antologiei ei de la Editura Cartier Îmi fac multe notițe. Le-am pierdut prin casă. Nu mai știu ce-am spus atunci, ce-am improvizat, deși aș putea căuta înregistrarea întîlnirii. Dar mie nu-mi place să dau de mine cu astfel de ocazii. Nu mă uit niciodată la filmări.

Recitesc. Dau peste versurile: „Cortexul meu e un vid interstelar/ în care plutesc toate artefactele și exuviile/ toate dejecțiile evoluției mele primare”. Exuviile sînt văzute de ea ca forme ale evoluției primare, părăsite pentru… „ascensiune”.

*

Poezia noastră e așa diferită! În proză ne întîlnim pe partea de senzorium. Poate cel mai mult ne desparte felul diferit de a exprima lucrurile, vocabularul și o anume postură a „personajului” care ne reprezintă (îi spun așa). Nu-s „năvălitoare”, convulsivă, nu cunosc „identificarea cosmică” sau „ardența mistică”, nu visez la un „vast cititor”.  N-aș putea spune: „Sînt iridescentă, sînt vastă,/ conțin sori și planete, vortexuri de galaxii și universuri căzînd în cascade”. Adică n-aș putea fi o whitmaniană, deși Whitman e unul dintre poeții la care țin mult. Găsesc la el sau la Magda o formă de vitalitate pe care încerc și eu, în felul meu, s-o exprim – încrederea în puterea Vieții, a tot ceea ce e viu și binefăcător, dublată de o reticență față de tot ce încearcă să diminueze această putere a viului, a frumuseții, a demnității, începînd cu jeluirea și terminînd cu sfîșierile cu iz funebru, patetice, „neo-expresioniste”. Aș subscrie întrutotul versurilor următoare din volumul O tăcere asurzitoare: „Ce vor ei de la mine?/ o jeluire asemenea lor/ o eviscerare completă a eului/ ca și cum eul s-ar putea locui/ ca o cameră, ca un sicriu,/ pe cînd eul ne locuiește/ ca un ocean în pahare/ eul e unul// sînge vor, plînset, oroare,/ perversitatea supremă a suferinței”.

Ce vor ei, nu!

Scrisoare mică pentru Magda

Ce ființă fericită, dragă Magda, cei din minunata stirpe

a celor deja mîntuiți.

Ce dar, ce dezlegare să poți spune, ca tine:

dorul tău nenumit/ se întîlnește cu un tine mai vast –

Tu, lărgit pentru o clipă cît lumea întreagă

egal cu universul și universul exultă prin tine.

Tu, născut în clipă din nou, în sinele tău expandat

din dorul profund al ființei tale ascunse. Eu

nu cunosc acest dor.

Nici măcar n-aș putea pune vreodată cuvîntul „dor” într-o poezie.

Sau… poate doar așa, într-o poezie de jucărie

(„Mi-e dor de frații mei din Labrador”).

Sinele nu știu ce e. Necunoscut a rămas. Deși am citit cărți despre el.

Universul exultînd în biata mea ființă…

Exultare? Poate doar aceea care se sfîrșește

cu micuțul pocnet al fluturelui de noapte izbindu-se mortal

de-un bec luminos.

Altfel, cunosc senzația: ca și cum ți-ai aminti de o pierdere,

dar nu e vorba de cineva

ci de ceva prețios care te-a părăsit cîndva, nu știi ce, nu știi cînd.

Această continuă pierdere, da, o binecunosc.

A rămas însă recunoștința.

Pentru tot ce e și a fost.

Tu sublimezi în hiperproduse noetice

tu îți imaginezi un viitor fabulos.

„Gata cu melancolia organică

sînt un cyborg rebel un mutant pertinens”, spui.

Eu am rămas cu melancolia veche, din alt timp,

poate de-aceea nu-mi imaginez viziuni astrale, nici laserul iluminării sau

pe mine pulsînd ca un cristal viu în expansiune galactică.

Nu știu să metabolizez științificul, să-l transform în fervoare.

N-aș putea spune: Fiecare act al meu este artistic, este religios.

„Fervoare” – cuvînt rar aparținînd altor vocabulare.

Fiecare act al meu (artistic?) fără nici o valoare,

doar ca o bîiguială, ca o mică rugăciune primitivă de, poate, iertare.

Că sîntem conștiință pură, universală… – vezi, prietenă a mea, eu

nu știu ce să zic,

nu știu dacă aș vrea să mă dizolv în acea lumină eternă

nu știu dacă aș vrea asta!

Și-apoi, vezi tu, exaltarea… Pentru asta îți trebuie energie.

Vezi, nu sînt din stirpea ta, a învingătorilor, a cuceritorilor.

Vezi, nici poemul înalt, amețitor, nu l-aș putea scrie! Deși

aș vrea.

Vezi, tu îți cunoști calea!

Eu acum cred că nici nu există. Nici o cale nu există,

ci doar cele șapte cărări.

În bucuria nețărmurită aș vrea să cred, ca tine.

Aș vrea s-o simt cîndva din curiozitate, căci altfel

insuportabilă mi s-ar părea, cred,

bucuria nețărmurită. Cum

greu suportabilă chiar și bucuria obișnuită,

ca și cum nu mi s-ar cuveni.

Exultanță? Poate, repet, doar

acea fulgurantă exultanță

a fluturelui de noapte izbindu-se amețit (fericit?)

de lumina orbitoare

a unui bec.

Dar uite, eu te îngîn cînd

spui: „Oare cine mă iartă pe mine

de mine?”

Prietenă a mea,

nu semănăm.

Eu n-aș putea niciodată să-mi surîd în oglindă

(Din oglindă mă privea surîzînd chiar Eu Însămi).

Mi-aș putea face însă refren din adevărul versurilor tale,

pe care, altfel, și eu l-am – cîndva – exprimat:

Bucurie, mie însămi redă-mă

spală-mă

învelește-mă

mie însămi nu mă lăsa.

Prietenă a mea,

tu ai putea fi o bună călăuză

prin locurile întunecoase, spre cele luminoase

pentru că tu crezi, cu bucurie mare, ca un copil

în ceea ce spui.

Tu ești un copil curajos

iar eu un copil mai mic, poate fricos.

*

Ileana Pintilie

Magda                                      

Pentru cei din generația mea, Magda Cârneci a fost un model de seriozitate profesională și de competență în ceea ce privește activitatea de critic de artă și de inițiatoare de expoziții (termenul de curator nu era utilizat atunci, în anii 1980). Avea deja din anii studenției o anume seriozitate intimidantă, amestecată cu exigență. Cum aceste standarde și le impunea singură și le respecta, avea și față de ceilalți aceleași așteptări.

Îmi amintesc că pentru o bună bucată de timp ea era un fel de purtătoare de stindard al tinerilor critici, mereu prezentă cu articole de actualitate în revista Arta; mereu prezentă alături de artiști la organizarea unor expoziții considerate dificile sau problematice (ce nu era atunci problematic pentru un regim muribund care ar fi vrut ca totul în jur să încremenească…): expoziția Alternative, ca și numeroase alte evenimente ale Atelierului 35, trimise să se desfășoare în subsolul galeriei Orizont din București. Sau Expoziția Tineretului de la Baia Mare, din 1988, care a reunit majoritatea artiștilor generației 1980. Ana Lupaș s-a sprijinit pe câțiva tineri care i se păreau mai serioși și buni organizatori, iar Magda nu a lipsit nici din acest grup.

Astfel, pentru noi ea era o figură aproape eroică, asumându-și cele mai diverse angajamente și înfruntând și dezlegând problemele unei epoci încâlcite, în numele unei misiuni asumate deliberat. Așa cum mai târziu s-a înfășurat într-un steag, într-un fel de acțiune, în postura eroică a României pe Câmpia Libertății, pictura lui Rosenthal.

*

Mariana Gorcycka

Despre prietenie

Pe un om îl cunoști la drum lung. Și dacă nici până în India sau în Filipine nu a fost drum lung… Două dintre Congresele PEN International s-au desfășurat în Asia. Delegate din partea PEN România, Magda Cârneci și cu mine am călătorit în 2018 în Maharashtra, din Sud-Vestul Indiei, iar în anul următor la Manila.  Pentru ambele congrese desfășurate atât de departe de Europa ne-am făcut griji o bună parte dintre participanți, printre care și eu și Magda. Un Congres PEN International implică multă logistică și o amplă desfășurare de forțe. Dar, spre plăcuta noastră constatare de la fața locului, totul a decurs într-o bună orânduială. În hotelul din Pune, eram păziți la intrare de soldați înarmați, tensiunile cu Pakistanul fiind la acea dată acute. Într-o seară, dorind să ieșim în afara Universității în care ne aflam, am fost întoarse înapoi, urmând să ne deplasăm strict spre hotel cu autocarul pus la dispoziție pentru participanții la Congres. Pe lângă programul standard al celor cinci zile, lucrul pe comitete, întâlnirea în plen pentru citirea rapoartelor, alegeri, primiri de noi membri, rezoluții, organizatorii au reușit să diversifice partea culturală și să vină cu surprize de calitate. Nu degeaba Pune este considerat un important centru educațional și cultural, „Oxfordul Estului”, iar tema-umbrelă, Experiments with Truth: Freedom, Truth, Di­versity prelua titlul autobiografiei lui Mahatma Gandhy, părintele Independenței Indiei și inițiatorul mișcărilor de protest nonviolente. Am fost invitați în una din seri la o piesă de teatru despre viața lui Mahatma Gandhy, apoi în una din zile am plantat eucalipți în spațiul verde al Universității din Pune, purtând tricou personalizat cu numele țării din care proveneam, ceea ce a însemnat o altă amintire de colecție cu Magda Cârneci. În colocviile noastre pe diferite teme ni s-a alăturat Elisabeth Csicsery-Ronay. Fotografia care ne cuprinde pe toate trei, fiecare în dreptul unei litere din acronimul PEN, am ținut neapărat s-o avem inclusă în Albumul PEN Centenar.

Scriitoarea, traducătoarea și editoarea maghiară ni s-a mai alăturat și pentru că veneam din aceeași parte a Europei și a găsit în noi empatia necesară situației delicate de a explica celor 150 de participanți din țări de pe toate continentele ce se poate întreprinde în Ungaria pentru ca democrația iliberală promovată de Regimul Orban să fie combătută. După ce Rezoluția a cărei temă a fost situația din Ungaria, cu un Viktor Orban care a impus un control dur în cultură, cu abateri flagrante de la respectarea dreptului la libera exprimare, a fost prezentată plenului, Elisabeth a trebuit să explice pe înțelesul tuturor ce se petrece în țara ei și cum vede protestele care se pot organiza, care e rolul scriitorilor în astfel de contexte ale unor regimuri totalitare. Poate audiența se aștepta la mai multă vehemență din partea ei, la acuze mai dure aduse lui Viktor Orban. Doar că nu ceilalți urmau să se întoarcă în Ungaria, ci ea, iar eu și Magda cunoscusem de aproape un regim dictatorial înainte de 1989, cu teama rostirii răspicate și a împotrivirii fățișe, cu dublul limbaj din spațiul public. Probabil că participanții din țări care nu au cunoscut duritatea unor regimuri de forță, nu au înțeles felul ei, să-i spunem diplomatic, de a formula atunci frazele.

Împreună cu Magda în autocar, în drum spre locul în care urma să se desfășoare Ceremonia de Deschidere a Congresului. Pe scaunele din față și din spate, doar europeni. Afară nu se înserase însă. La câteva zeci de metri de hotelul de 5 stele unde fuseserăm cazați, impecabil de curat, autocarul a traversat Mula, unul din cele două râuri care trec prin Pune. Cum priveam pe geam cu toții, ne-au ieșit în cale malurile pline de hoituri de animale și de gunoaie. Eu și Magda ne-am împins șocate în spătarul scaunelor, simultan cu exclamațiile de consternare ale celorlalți. Luam act de o altă fațetă a Indiei, de motivul pentru care am fost avertizați ca să bem apă doar din recipiente cu dopuri sigure.

A doua zi, când am traversat celălalt râu, Mutha, m-am dat cunoscătoare de fotbal în fața Magdei și i-am spus că, pe final de carieră, Adrian Mutu a jucat la o echipă din Pune. Clubul se afla pe malul râului Mutha și n-aveam cum să nu glumesc pe seama acestei parțiale omonimii. Revenind la problema acută a gunoaielor din așezările urbane indiene, în una din zile am fost invitați în instituții de învățământ pentru lecturi publice. Înainte de a ne întâlni cu studentele (colegiul era pentru fete), am vizitat școala, iar directoarea ne-a vorbit despre programa lor care includea de câțiva ani o materie obligatorie, Îngrijirea mediului înconjurător, deci eforturi se făceau pentru o schimbare în bine.

După încheierea Congresului, având program liber până la zborul de noapte pe care îl aveam, am fost împreună cu Magda să vedem un ashram, care funcționa după învățăturile unui guru celebru, filosoful Osho, stins din viață în 1990 chiar în acel loc, despre care îmi vorbise profesorul meu de la Cluj, Mircea Muthu. La întoarcere, în escala pe care am avut-o la Doha, cu ochii abia întredeschiși din cauza diferenței de fus orar, am rezumat împreună cele cinci zile de congres, amintindu-ne că Președinta PEN America a semnalat Congresului o situație fără precedent la Washington, Donald Trump, aflat atunci la primul mandat, avusese ieșiri nepermise la adresa jurnaliștilor care nu-i cântau în strună și încercau să-și facă meseria, apostrofându-i la întrebările care nu-i conveneau, jignindu-i și punându-le eticheta de enemies of the peuple / „dușmani ai poporului”, sintagmă care, pentru mine și Magda, însemna o întoarcere în epoca stalinistă.

Celălalt drum lung a fost la congresul PEN International din Filipine. Alte amintiri, alți scriitori de pe toate continentele, între Europa și Arhipelagul filipinez fiind în aer peste 10.500 de kilometri. Ca scriitoare care am pus cap la cap detaliile unor evenimente importante, și Magda și eu am apreciat organizarea acestui congres într-un mega oraș precum Manila, cu vreo zece milioane de locuitori doar în partea lui centrală, întins pe o suprafață imensă, cu o infrastructură gândită cu bulevarde rapide, dublate, pe aceleași rute, de altele suspendate, cu trenuri silențioase suspendate, dar chiar și așa cu un trafic aglomerat 24 din 24. Aplauzele pe care le-a primit la final poetul Santiago Villafania, personaj principal în toată această desfășurare de forțe, din partea tuturor delegaților, au constituit felul nostru de a mulțumi pentru tot ce s-a întâmplat la Manila, în zilele Congresului.

Cum 2019 fusese declarat de UNESCO drept Anul Internațional al Limbilor Indigene, Congresul PEN a înscris activitățile derulate la această ediție, sub acest semn. Tema liant a fost „Libertatea literară și apărarea identităților lingvistice într-o epocă a globalizării“. După cum declara Excelența Sa Fernand de Varennes, Raportor Special pentru Minorități în cadrul Națiunilor Unite, la unul dintre panelurile primei zile, limbajul înseamnă putere și responsabilitate; a acorda fiecărui locuitor al planetei șansa de a se exprima în propria limbă, cea mai consistentă moștenire lăsată de înaintași, de a crea în propria limbă este o datorie a tuturor instituțiilor care pot face ceva concret în acest sens. De asemenea, Fernand de Varennes, atrăgea atenția că, în conformitate cu studiile făcute în ultimii ani, la fiecare două săptămâni mai moare câte o limbă sau un idiom pe planetă. Printre slide-urile derulate pe ecran în timpul prezentării, s-a aflat și un citat ales de vorbitor din Coran: Sourate 30, Ar-Rum, 30-22: „Et parmi Ses signes la création des cieux et de la terre et la variété de vos idiomes et de vos couleurs”. („Și printre semnele Lui sunt crearea cerurilor și a pământului și deosebirea limbilor voastre și culorilor voastre”). Și a încheiat spunând: „A vorbi în limba ta este ca o poveste de dragoste în care iubirea și exprimarea ei vin din ambele părți”.

Venind din Sighișoara și cunoscând realitatea dureroasă a dialectului săsesc, limba celor cărora le datorăm construcțiile și fortificațiile transilvane încă din Evul Mediu, organizarea unor dezbateri și simpozioane pe aceste teme mi s-a părut a fi o prioritate a unor evenimente culturale din perioada următoare. I-am spus Magdei că, după acest Congres, voi grăbi proiectul meu de a înregistra dialectul săsesc, prin mărturiile unor supraviețuitoare ale deportării în Uniunea Sovietică

Dacă la alte congrese numărul moțiunilor supuse dezbaterii plenului au fost mai multe (la precedentul congres, am numărat nu mai puțin de 27), la Manila numărul lui a fost extrem de redus, doar 9). Moțiunea propusă de PEN România, „Full Freedom of Creation and Reading for Persons with Disabilities”, la inițiativa colegilor noștri  Sergiu Radu Ruba și Caius Dobrescu, nu s-a regăsit în acest an pe ordinea de zi. Președinta Magda Cârneci a solicitat o intervenție pentru a-și exprima dezamăgirea pentru neselectarea moțiunii noastre.

PEN International este una dintre structurile organizaționale care acoperă, ca și ONU sau UNESCO, cu care de altminteri colaborează, problematici de o importanță vitală existente în întreaga lume. PEN România, așa cum este consemnat și în istoria acestei organizații, este unul dintre cele mai vechi Centre PEN din lume. 1921 este anul în care, la Londra, a luat ființă PEN International, cu primul lui președinte, John Galsworthy. În anul imediat următor se afiliază, în ordine, PEN Norvegia, Suedia, România, Olanda, Franța, Italia, Belgia francofonă, Catalonia și PEN America.

Magda Cârneci și cu mine, alături de alți colegi, am avut onoarea și misiunea să organizăm celebrarea Centenarului Centrului PEN Român. La fix o sută de ani de la prima atestare documentară, (12 iulie 1922), membrii PEN ne-am întâlnit la Brașov pentru a evoca evenimentele și oamenii care au făcut parte din istoria sa. Cu acel prilej am prezentat Albumul PEN Centenar, apărut cu sprijinul Institutului Cultural Român, instituție cu care Magda Cârneci a avut o colaborare îndelungată, conducând Filiala de la Paris între 2007 și 2010. De altfel, pentru prodigioasa sa activitate, Magdei Cârneci i s-a conferit Legiunea de Onoare în grad de cavaler din partea Statului Francez, eveniment important la care, nu se putea altfel, i-am fost alături la Ambasada Franței din București, în 12 decembrie 2019.

[Vatra, nr. 5-6/2026, pp. 122-134]