Horațiu Tohătan: Când vorbim de Casa de Editură Max Blecher, vorbim de o editură cu vechime. Vorbim de cincisprezece ani de existență în câmpul literar. Pe fundalul acesta, cum te raportai la sectorul economic de carte în prima etapă a editurii?

Claudiu Komartin: Când am pornit în toamna lui 2010 editura, Ana Toma și cu mine nu aveam niciun fel de raportare la sectorul economic, voiam doar să publicăm cărți care să ne placă și să ne satisfacă exigențele – ale mele de natură literară și editorială, ale ei ținând predilect de partea artistică și de design. Pornind de la zero și neavând niciun fel de experiență antreprenorială, cu buzunarele aproape goale și două laptopuri bune de dat la casat, nu ne-am pus problema în termeni financiari, nu au existat planuri de dezvoltare și creștere a proiectului, totul a fost făcut în primii ani haiducește, de la un volum la altul și dintr-o pasiune dezlegată de orice imperative contabile.

H.T.: Ce a motivat întemeierea unei edituri de poezie? Poți invoca câteva motive de ordin politic, estetic, formal care au generat motorul apariției editurii?

C.K.: Principala noastră nemulțumire era legată de deprofesionalizarea acestei nișe foarte importante pentru amândoi, ăsta a fost motorul inițiativei pe care, pentru a păstra adevărul istoric, Ana Toma a fost cea care a avut-o. Atâtea cărți de poezie neredactate, netrecute prin niște filtre de editare profesionistă și, în plus, arătând jalnic, fără niciun concept grafic, fără nicio grijă pentru chipul (care contează atât de mult) al acestui obiect care, am intuit încă de la sfârșitul anilor 2000, trebuie să fie impecabil croit pentru a-și justifica marginalitatea și pentru a stimula cititorii de poezie să se îndrepte spre carte ca spre un eveniment care poate cântări mult pentru viața lăuntrică a fiecăruia dintre noi, și nu să se mulțumească cu tot felul de conserve râncede.

H.T.: De unde a venit orientarea și spre poezia tinerilor debutanți?

C.K.: A fost lucrul cel mai natural să fiu și să rămân atent la cei care continuă să apară, să-i sprijin și să contribui la efortul de a-i implica și de a le oferi confirmări într-o îndeletnicire care nu poate aduce profit decât în ordine strict intimă. Pentru mine e și ceva ce ține de propria vitalitate și de curiozitatea în absența căreia de la un moment dat încolo nu mai poți crește: rămânând în proximitatea celor mai noi direcții și tendințe, mi-am impus și am urmărit cu insistență să particip la creșterea și evoluția fenomenului poetic nu doar prin propriile mele încercări poetice, atâta cât or fi ele. În plus, când am fondat editura aveam 27 de ani, iar Ana de-abia ce terminase facultatea – însă amândoi trecuserăm, în domeniile noastre, de tatonările inaugurale, aveam o experiență pe care era păcat să nu o angajăm în ceea ce ne doream să vedem întâmplându-se: o transformare a felului în care e concepută cartea de poezie într-un moment mai degrabă nefast, ca să nu spun de declin accentuat al tipăriturilor.

H.T.: Care a fost planul logistic din spatele editurii? A existat o echipă de la bun început? Mai mult, cum a evoluat echipa Max Blechere în anii aceștia? A afectat pandemia dinamicile din interiorul editurii?

C.K.: Echipa a fost de la bun început alcătuită din doi oameni care au făcut treburile pentru care ar fi fost ideal să fim măcar patru, dacă nu și mai mulți… În anii de după pandemie (annus horribilis 2020 nu a fost, din punct de vedere strict editorial, privind înapoi la titlurile pe care le-am publicat, catastrofal) avem alături câțiva prieteni devotați și căuzași ce participă la eforturile noastre de a continua la același nivel și cu aceeași energie un proiect editorial care s-a dezvoltat în ciuda tuturor piedicilor de natură financiar-contabilă.

H.T.: Ținând cont de longevitatea pe care o aveți pe scena literară românească, observi că s-a schimbat ceva în munca editorului înainte și după pandemie? Am ieșit mai „căliți” ori, dimpotrivă, agresivitatea actorilor este mai mare? Mă gândesc și la faptul că, după pandemie, am asitat la nașterea a numeroase colecții, atât pe poezie, cât și pe proză, dedicate debutanților.

C.K.: Nu mi se pare că am învățat ceva, ca societate, din piatra de poticnire care a fost pandemia din 2020-2021. Nu pot spune că noi am fi ieșit, ca editură, afectați din perioada aceea (resursele noastre bănești erau oricum foarte limitate, și așa au și rămas), afectați suntem de criza continuă pe care o traversăm și de acuta nesiguranță pe care o resimțim cu toții. În România nu te poți sprijini pe instituții (în alte părți, există programe solide ale statului de susținere a publicațiilor, subvenții, ajutoare și stimulente, bibliotecile publice cumpără cărți, noi trăim într-o ordine de sorginte neoliberală unde regula e survival of the fittest), iar din zona privată reușim rareori (și doar punctual) să atragem bani, așa încât trebuie să facem în așa fel încât, ocupându-ne cu perseverență de cărțile pe care le scoatem, să vindem îndeajuns încât să ne putem continua parcursul. Nimic nu merge de la sine și nimic nu este sigur nici după 15 ani și jumătate de activitate neîntreruptă.

H.T.: Simțeai că lipsește ceva înainte de pandemie în literatura de debut autohtonă? Dacă da, ce anume?

C.K.: Se cam îndesiseră caterincile, hlizeala și neasumarea. Or, pandemia a cam tăiat pofta de ricanare și de navigare lejeră, apele-s tot mai tulburi, fiindcă acela a fost, se vede astăzi cu claritate, un moment de răscruce pentru lumea contemporană, confruntată astăzi cu recrudescența fascismului, declinul democrației, războaie interminabile, situații economice tot mai precare în întreaga lume. Revenind însă la literatură: cred că s-a resimțit (sau regăsit) un sentiment al urgenței, vulnerabilitatea sistemelor îi forțează pe oamenii care se ocupă cu scrisul să adopte o conduită mai responsabilă și mai angajată în raportul dintre existențial și politic. Confruntați cu toate aceste crize care izbucnesc din toate direcțiile (de natură sanitară, militară, financiară și, nu în ultimul rând, ecologică), mărturia textistențială care este literatura primește noi imperative și imbolduri de asumare și necesitate.

H.T.: Crezi că golurile au fost umplute ori, dimpotrivă, s-au lărgit și aprofundat? Simți că existau, înainte de 2020, puncte saturate în ethosul literaturii contemporane? Mi-ai putea detalia?

C.K.: Am fost la sfârșitul adolescenței un mare admirator al cărții lui Ioan Es. Pop, Ieudul fără ieșire, care cred și astăzi că este una dintre cele mai mari reușite literare ale perioadei post-comuniste. Cred tot mai mult că acel volum extraordinar ar trebui interpretat nu doar din perspectiva ontologiei negative, ci și în dimensiunea lui politică. Treizeci de ani mai târziu, poate mai mult decât în sălbaticul deceniu 1990-2000, îmi pare că we all live in Ieudul fără ieșire. Senzația asta a unui labirint în care ne învârtim fără direcție, supraviețuind și atât, este, aș zice, generalizată. Iar starea aceasta trebuie citită nu în cheie metafizică, ci ca un simptom palpabil al unui sfârșit de epocă. Nu pot să întrevăd, deși practic am crescut (și) în online, ce se va pierde și ce se va câștiga în urma mutațiilor inevitabile pe care le va aduce lumea virtuală odată cu realitatea augmentată. De asemenea, mi-e imposibil să am o imagine lipsită de orice fior apocaliptic sau distopic a viitorului în condițiile în care lumea în care trăim se găsește iar într-unul dintre acele momente de nihilism, mânie și ură de sine pe care nu le rezolvă decât marile prăbușiri, revoluțiile, teroarea iacobină… Cât privește literatura, știm că nu este niciodată ocolită de semnele vremurilor – pe de altă parte (și sunt conștient că vântur un clișeu mare cât China), astea sunt perioadele cele mai fertile pentru poezie și artă. Este, de altfel, motivul pentru care continui să urmăresc încordat cele mai noi lucruri care apar, pregătit să susțin orice formă de afirmare a discursurilor curajoase care se împotrivesc comodității și apatiei.

H.T.: În sfârșit, cum arată proiectul ideatic al editurii? Predomină o nevoie politică, estetică, formală ori este vorba de alte rațiuni editoriale?

C.K.: Cred că am formulat în răspunsurile precedente câte ceva din felul în care îmi concep munca de editor, dar și de autor. Profesiunea mea de credință este în esență integratoare, incluzivă și axată fundamental pe un travaliu de conștiință. Nu mă interesează câtuși de puțin scrisul care se revendică exclusiv din ideologic, cu pretext militant și redus la o sumă de sloganuri, literatura satisfăcută de ideile puține și fixe pe care le vehiculează, făcând paradă de un pretins nonconformism preocupat de expresia sa performativă și lipsit de o angajare totală în text above all else.

H.T.: Din câte mi-ai spus până acum, profilul Casei de editură Max Blecher este mai degrabă intim: doi fondatori, o nevoie născută din afinități personale pentru a re-așeza onorabil poezia în spațiul literaturii contemporane, plus că, menționai, este aproape firesc, vocațional de-a dreptul, pentru tine să te uiți spre tinerii autori care încearcă să-și facă loc printre generațiile deja prezente. Mă întrebam pe fundalul ăsta: cum alegi/alegeți manuscrisele care vor fi publicate? Este un proces la fel de intim ori e vorba de ceva mai degrabă metodic?

C.K.: Exact așa văd lucrurile: trebuie să păstrezi echilibrul între intim și sistematic, între pasiune și meserie. Partea de profesiune este de neocolit, însă pentru mine ea trebuie să fie precedată de o reacție sensibilă, sau măcar de inervarea curiozității intelectuale – evident că nu mă voi angaja să public volume și autori pentru a căror poetică nu am niciun fel de disponibilitate, dar am publicat destui poeți buni care nu erau neapărat pe gustul meu, fiindcă, departe de a fi infailibile, gusturile și preferințele mele nu sunt, în cele din urmă, singurele care trebuie să dicteze asupra politicii editoriale.

H.T.: M-ai putea purta prin acest proces de selectare a manuscriselor? Au existat concursuri, se trimit manuscrise?

C.K.: Am organizat timp de doisprezece ani Concursul de debut „Max Blecher”, care cred că a fost până în 2022, când am decis să-i punem punct, una dintre cele mai vizibile și mai căutate inițiative de felul acesta de la noi – singurul comparabil a fost doar Concursul de debut „Alexandru Mușina” al editurii Tracus Arte.

Cred că am primit la aceste douăsprezece ediții undeva în jur de 1000 de manuscrise. Din juriu au făcut parte poeți și critici dintre cei mai acuți ai perioadei (Ioan Es. Pop, O. Nimigean, Radu Vancu, Magda Cârneci, Dan Coman, Ruxandra Cesereanu, Chris Tănăsescu/Margento, Simona Sora, Bogdan Crețu, Nicolae Coande, Rita Chirian, Teodora Coman, Radu Andriescu, Svetlana Cârstean, Moni Stănilă, Alexandru Vakulovski, Andrei Dósa, Răzvan Țupa, Alex Ciorogar ș.a.) și, ca urmare a acordării premiului, am publicat volume de debut bine și excelent primite (Matei Hutopila, Anatol Grosu, Florentin Popa, Ștefan Ivas, Ciprian Popescu, Dan Dediu, Ioana Vintilă, Veronica Ștefăneț, Mircea Andrei Florea, Dumitru Fanfarov, Adelina Pascale).

În 2022 nu mi s-a părut că vreunul dintre volumele care intraseră pe lista scurtă ar fi fost ce așteptam, iar ceilalți membri ai juriului au fost de acord cu evaluarea mea. Decizia a provocat în online niște discuții care m-au iritat, găsindu-se tot felul de inși care m-au tras la răspundere de parcă i-aș fi tras pe sfoară sau le-aș fi fost dator cu ceva și, cum nu-s cantina populară a nimănui, iar cititul atâtor sute de manuscrise, dintre care majoritatea sunt aproape ilizibile, ia mult timp și spațiu mental, am zis că ne putem opri aici.

De atunci, am publicat în general volume de debut pe care eu le-am cerut autorilor lor, poeți pe care îi urmăream de câțiva ani și am apreciat că se găsesc în punctul în care să scoată o carte. Ca editor al debutanților, e obligatoriu să fii și scouter, în sensul că trebuie să te duci către acele personalități, grupări, enclave poetice emergente și să te păstrezi disponibil pentru explorările și parcursurile lor potențiale. Pentru asta există clubul de literatură Institutul Blecher, lunarul Tomis, semestrialul Poesis internațional, care sunt componentele unui program publicistic și editorial pe care cred că l-am pus destul de bine la punct.

H.T.: Vorbeai de faptul că nu ești interesat de, poate sună dur, tezism în literatură, texte cu judecăți de valoare absolute ori artificii paraliterare. Ce urmărești mai exact când accepți un volum? Mi-a captat atenția expresia „travaliu de conștiință” pe care ai folosit-o. La ce te referi mai exact? Mă gândesc că nu e vorba doar de psihologie, psihanaliză etc.

C.K.: Aș exprima-o mai curând în termeni spirituali: în încercarea noastră de a înțelege ceva din rostul pe care-l avem și din sensul întregii tevaturi care este o viață de om, încercăm să facem coerentă și comunicabilă o formă de mărturisire a ființei noastre profunde. Iar asta nu implică, din punctul meu de vedere, taina spovedaniei, fiindcă nu avem nevoie de intermediari „unși” în ierarhii clericale sau de impasuri dogmatice; pornim de la o experiență solitară și o împărtășim acelora dispuși să ni se alăture și să ne răspundă cu aceeași sinceritate. Revin uneori la fraza aceasta a lui Deleuze: „Nimic mai mult nu poate fi spus și nimic mai mult nu a fost vreodată spus: a deveni demni de ceea ce ni se întâmplă”.

H.T.: La un nivel mai teoretic, Gisele Sapiro menționa într-un volum recent faptul că editorul, în fond, este un mediator între un producător de text și un consumator de text. Pe lângă asta, în cazul nostru cel puțin, al României, editorul trebuie să facă și muncă de p.r., să apară la lansări, să „împingă de la spate” volumele pe care le scoate la rampă, tocmai pentru că din alte părți nu apare nimeni să dea o mână de ajutor. Având în vedere că tu decizi nu doar care este profilul editurii, dar și care sunt ideile, valorile, produsele literare care merită să intre în lume, te-ai gândit la munca de editor ca o muncă de mecenat?

C.K.: Vorbeam despre asta zilele trecute cu Dan Popescu, unul dintre primii galeriști independenți de la noi, care a fondat H’art acum aproape un sfert de secol, și pe care l-am cunoscut când eram un tânăr poet căruia nu-i trecea prin cap că va ajunge editor. Deși au deosebiri structurale, între activitățile noastre există unele asemănări (cu diferența notabilă că-n lumea artei se vehiculează mult mai mulți bani): suntem implicați în descoperirea, susținerea și promovarea unor creatori de a căror practică artistică ne legăm foarte personal, dincolo de partea strict profesională a ocupațiilor noastre. Cineva aflat în postura asta trebuie să fie agent de PR, întreprinzător atent la mișcările „pieței” și sprijinitor pragmatic. Vrem să avem în portofoliu artiști, respectiv scriitori de prim-plan, însă dinamicile acestor relații sunt imprevizibile, iar diferențele de viziune pot genera transformări fecunde în propria practică „curatorială”, dar și conflicte care să conducă la rupturi irevocabile. Chimia cu autorul pe care îl publici sau cu artistul pe care îl expui contează mult, mai ales în cazul personalităților accentuate și al orgoliilor supradimensionate, fiindcă e posibil să nu arăți îndeajuns de multă atenție sau atașamentul așteptat (or, eu sunt, ca editor, inevitabil poligam), iar relația să devină, de la un punct încolo, dezechilibrată și disfuncțională. De aceea, printre poeții pe care i-am publicat sunt unii cu care păstrez legături trainice de prietenie și solidaritate sufletească (Radu Vancu, Octavian Soviany, Radu Andriescu, Ionel Ciupureanu, Livia Ștefan, Radu Nițescu sau Nicolae Coande au deja trei, patru, cinci cărți apărute la Casa de Editură Max Blecher), iar alții au ales să lucreze mai departe cu alte edituri.

H.T.: Pe o notă mai rigidă, m-ai putea purta prin procesul concret de editare, redactare și lansare a unui volum? M-ar interesa și ce costuri economice presupune.

C.K.: Procesul acesta e adaptat la fiecare autor și fiecare carte pe care o „nășesc”. Cu unii se lucrează mai bine, cu alții intervențiile, observațiile și sugestiile de editare urmează un parcurs mai spinos. În unele cazuri, ajung să pătrund opțiunile autorilor și mă supun voinței auctoriale, în altele nu pot lăsa de la mine fiindcă realizez, cu experiența pe care o am, că orgoliul sau o prea mare familiaritate cu textul joacă feste spiritului critic al celui sau celei cu care lucrez. După ce cartea apare, lucrurile au un parcurs firesc, promovarea nu poate fi îngreunată decât de lipsa de disponibilitate a autorului de a participa mai implicat la promovarea ei, dar eu încerc să fac tot ce se poate face pentru vizibilitatea și validarea fiecărui volum în parte.

H.T.: Din ce mi-ai povestit până acum, la Max Blecher există o atmosferă de familie, amicală, dar profesională. Cum lucrezi cu debutanții pe marginea textelor lor? Știu că există edituri, unele fantomă de-a dreptul, altele mai cunoscute, care nu se implică aproape deloc în manuscrisele trimise, ceea ce rezultă nu doar volume slabe, dar și total ratate datorită erorilor de redactare și corectură. Alte edituri preferă să muncească laborios, unu la unu, analizând fiecare cuvânt, ștergând, adăugând, până volumul ajunge undeva la mijloc între ce a vrut inițial autorul și ce și-ar fi dorit editorul, în fine, cred că ai auzit ambele practici de-a lungul anilor. Tu cât de mult te implici, mai ales în cazul debutanților cu o experiență minimă, dacă nu chiar zero, în textele lor? Cum funcționează acestă negociere?

C.K.: În aproape toate volumele de debut pe care le-am publicat, implicarea mea a fost fără rest, în sensul că am dat tot ce știu și mă pricep să șurubăresc pentru ca, în acele cărți pe care am ales să le public, autorii lor să fie în cea mai mare măsură ei înșiși, iar volumele – o expresie cât mai împlinită a explorărilor lor existențiale și de limbaj. Pentru asta, e însă foarte important să pui niște amortizoare la ego, să-ți reprimi tentația de a face din ceea ce editezi o lucrătură după chipul și asemănarea ta. Poate că mai rău decât editorii care nu au nici o intervenție pe text, nefiind altceva decât legătura dintre scriitor și tipografie, mă enervează aceia, ce-i drept mai rari, care transformă tot ce le trece prin mână în niște variante ale propriului lor scris, satisfăcându-și astfel nevoia meschină de a-și lăsa lapții-n acvariul altuia.

H.T.: Mi-a venit și întrebarea asta chiar acum: ați publicat volumele unor scriitori/scriitoare care nu au avut niciun background literar (publicații în reviste, ziare, participări la concursuri ori la cenacluri)?

C.K.: Rareori. Exemplul care îmi vine acum în minte este al lui Dan Dediu (altul decât cunoscutul compozitor și profesor cu același nume). Îl întâlnisem în contextul unui concurs de poezie unde m-a impresionat, părea că vine de niciunde, omul n-avea nicio treabă cu cercurile literare și nu se străduise niciodată să apară în reviste, să citească în public, să iasă în față. În 2017, i-am publicat 4,5 litri de sânge, miliardar, după care a dispărut (nu, nu l-a înghițit pământul, trăiește dinainte de pandemie în UK, dar se pare că a renunțat, cel puțin în faza asta a vieții sale, la scris). Acum că mă gândesc mai bine, îmi pare că a mai fost și Ștefan Ivas, specialist în limbi clasice din Iași care nu frecventa mediile literare și nu arăta ce scrie decât unui prieten poet, Matei Hutopila, pe care îl publicasem cu trei ani mai devreme – Ivas a trimis la concursul din 2014, l-a câștigat, iar în toamnă i-am scos mila schimbă gustul cărnii (titlu găsit de O. Nimigean, împreună cu care am jurizat în anul acela). Se întâmplă destul de rar asemenea apariții din neant, exemplul cel mai ilustru pentru mine fiind, la noi, Vasile Vlad, care a debutat în 1969 cu Pedepsele fără să fi publicat anterior în revistele vremii.

H.T.: Cum te raportezi în calitate de editor la profit? A devenit deja firesc să spunem că nu se câștigă bani din afacerea asta, iar multe edituri au fost nevoite să devină cât de inventivi posibil ca să supraviețuiască pe piața de carte: editura Art s-a reprofilat pe manuale școlare, frACTalia este parte integrată din fundația pentru harm reduction, o parte din edituri își susțin colecțiile de carte contemporane și prin profitul asigura de volumele de dezvoltare personală, iar lista poate continua. Și așa cum a devenit firesc să zicem că acest domeniu nu-i profitabil, la fel de firesc e să considerăm că ajutor nu va veni de nicăieri. Îți împărășeșc pesimismul la și la capitolul acesta. Cu toate astea, dată fiind longevitatea editurii, e limpede că volumele publicate la Max Blecher au dat dovadă de rezistență în timp și au adus profit (spre deosebire de unele colecții ori edituri care n-au supraviețuit, cum ar fi colecția de la Cartea Românească). Așadar, cum te raportezi la profit, dacă e/ atât cât e?

C.K.: Profitul e necesar pentru ca treaba să meargă înainte fără să fie nevoie să dau spargeri nocturne la casele de amanet pentru a face plata tiparului pentru cea mai recentă carte publicată. Ideal ar fi fost să se și poată trăi din asta, să fiu măcar propriul angajat, însă nu am ajuns la o asemenea performanță. Pe de altă parte, încerc să iau partea bună a lucrurilor: a fi strâmtorat te obligă să rămâi implicat și alert, să inventezi lucruri și situații noi, să nu ajungi să-ți căpușezi propriile idealuri. Nevoia te învață.

H.T.: Ultima întrebare din acest al doilea set: dacă vorbim strict de cazul editurii Max Blecher, vorbim nu doar de debutanți, ci și de poete și poeți care se află la un al doilea, al treilea volum de poezie. Cum vezi relația ta, în calitate de editor, cu debutanții? Dat fiind că aceștia prezintă un nivel de risc mai mare la nivel economic (ei nu au capital simbolic, nu știi cum va reacționa publicul la inovațiile și experimentul lor etc.), nu ar fi neapărat rentabil. Și, ca să completez peisajul, republicarea unor autori deja prezenți în câmp (Radu Vancu, Laura Francisca Pavel, Ștefan Manasia, Olga Ștefan etc.) reprezintă o plasă de siguranță?

C.K.: Aproape nicio carte de poezie nu prezintă by default vreo garanție în ordine strict comercială. Sunt poeți foarte buni, consacrați de ani buni, ale căror cărți s-au vândut sub așteptări, dar am avut parte și de succese neașteptate, cum a fost cu Industria liniștirii adulților a Anastasiei Gavrilovici, din care am scos în total 1500 de exemplare, ceea ce se întâmplă rar în România cu o carte de poezie. Un destin norocos l-a avut și volumul postum al lui Adrian Diniș, Toate zborurile au fost anulate, primit cu entuziasm de o mulțime de cititori tineri. Însă e-adevărat că, de regulă, volumele debutanților merg greu, tiraje de 500 de exemplare se epuizează în câțiva ani chiar și dacă iau premii semnificative sau se scrie la superlativ despre ele, iar investiția e amortizată frustrant de greu și de-ncet. Dacă tot a fost adus în discuție Radu Vancu, două dintre cele patru volume pe care i le-am publicat, Frânghia înflorită și Kaddish, au fost cele mai mari reușite în termeni nu doar de vânzări, ci fiindcă au fost deja traduse în mai multe limbi, iar acum au un parcurs internațional. Asta nu poate să nu mă bucure, deopotrivă ca cititor și editor al lor.

H.T.: Pornind de la catalogul Max Blecher, mă întrebam în ce măsură cauți să investești în autorii care au mai publicat deja aici. Menționai că în cazul unora, ai reușit să creezi relații amicale, iar atunci re-publicarea vine pe un fundal prietenesc. Dacă volumul unui debutant a fost bine prizat, ești interesat să „îl păstrezi” la Casa de Editură Max Blecher? Îmi vine în minte, la o primă mână, volumul Danielei Vizireanu care a primit și nominalizări și a fost apreciat.

C.K.: Unul dintre lucrurile pe care mi le-am dorit cel mai mult a fost să am în portofoliul editurii poeți pe care îi prețuiesc și care își publică o dată la câțiva ani noile cărți la Blecher. Când eram mai tânăr, mă uitam cu admirație la colecții de poezie, în special franțuzești, britanice și americane, ale unor edituri cu o istorie de multe zeci de ani, și mi se părea un lucru remarcabil să văd autori care și-au publicat cam toată opera poetică, de-a lungul unei întregi vieți, în același loc. Cărțile care merg bine și au parte de o ediție secundă, cum s-a întâmplat cu ediția definitivă din poezia lui Constantin Virgil Bănescu sau cu volume de Radu Vancu, Livia Ștefan, Ștefan Manasia, Moni Stănilă, Olga Ștefan, Anastasia Gavrilovici, dar și cu tirajele succesive din Octavian Soviany, Iustin Panța, Adrian Diniș, Radu Nițescu, îmi întăresc convingerea că aceasta este opțiunea corectă. La fel și în cazul celor pe care i-am debutat: le aștept cu interes maxim revenirile.

H.T.: Te-ai gândit vreodată la contracte de exclusivitate?

C.K.: Dacă se dorește continuarea colaborării noastre, ea se va întâmpla și fără obligații contractuale, dacă nu, nu.

H.T.: În ceea ce privește plasarea editurii în câmpul mai larg al literaturii autohtone, Casa de Editură Max Blecher are deja o poziție destul de sigură. M-ar interesa să aflu dacă la început te-ai lovit de piedici, dacă ideea de a da un refresh poeziei contemporane a fost bine primită.

C.K.: Piedicile sunt aceleași pentru toți cei care se ocupă cu asta, iar ele sunt inevitabil de natură economică. Din fericire, am reușit să rămânem, prin încăpățânare, constanță și inventivitate, pe linia de plutire. Dar, cu riscul de a mă repeta, nu există nicio siguranță sau certitudine – unei edituri care a avut câțiva ani excelenți, Charmides, i s-a domolit elanul inițial și nu mai publică, cam din pandemie încoace, decât sporadic. CDPL a fost, acum 10-15 ani, campioana debuturilor de poezie din România, dar asta nu a ținut foarte mult, OMG devenind după 2020 favorita tinerilor poeți aflați în pragul primei cărți. Totul depinde de omul care este motorul proiectului respectiv (fie că vorbim despre Dan Coman, Cristian Cosma sau Alex Ciorogar), mai exact de disponibilitatea sa de a continua să se dedice acestei activități cronofage și mai degrabă păgubitoare din punct de vedere financiar.

H.T.: Simți că editura, prin colecțiile sale și ramifiicațiile sale – Poesis international& cenaclul – s-a remarcat în câmpul literar autohton? Crezi că mai dețineți un caracter de avangardă? Ați avut asemenea intenții?

C.K.: Circuitul pe care l-am creat (Institutul Blecher ca spațiu de lectură și verificare cu public, Poesis internațional ca publicație în care stau, pe lângă o mulțime de poeți reprezentativi pentru literatura mondială mai veche și mai nouă, autori români) a dat, cred, roade, fiind pe deplin validat. Caracterul de avangardă nu m-a interesat niciodată în sine, „avangarda” are de regulă viață scurtă sau treceri meteorice, ca să nu mai vorbim că, de un secol încoace, ăsta a devenit un mot bon à tout faire, la fel ca „experimentalism” sau „autenticitate”, etichete leneșe, puse cu mare ușurință pe diverse cărți și obiecte artistice, încât e normal să dezvolți o anumită suspiciune când te lovești de ele.

H.T.: Dacă te uiți la peisajul de dinainte de 2020, chiar și înainte de 2015, te-ai inspirat în vreun fel de la alți editori? Ori poate ai găsit idei bune în alte spații literare occidentale? De unde ți-ai procurat ideile referitoare la cum ar trebui să arate editura?

C.K.: De la cei mai mulți oameni de carte cu care am avut de-a face în tinerețe am învățat cum să nu fac lucrurile, ce fel de capcane și compromisuri să evit. Dar am cunoscut și admirat editori de un ireproșabil profesionalism – dintre cei care s-au ocupat în special cu poezia, țin să-l amintesc pe Alexandru Mușina, cu care nu am lucrat direct, dar ale cărui fler, wit și exigență se ridicau la înălțimea excelentei poezii pe care a scris-o. Acum 20 de ani am lucrat foarte bine cu Mădălina Ghiu, pe atunci director editorial al Cărții Românești, care a avut un deceniu glorios ca imprint al editurii Polirom, și unde mi-a apărut Circul domestic. Din 2009 încoace am fost un apropiat al editurii Cartier, ajungând să am o strânsă relație de prietenie cu Gheorghe Erizanu și Emilian Galaicu-Păun, anul acesta voi publica acolo o selecție din poezia lui Andrei Codrescu, aceasta fiind a zecea noastră colaborare cu mine ca autor sau antologator. Erizanu a fondat la Chișinău editura Cartier cu 15 ani înainte ca noi să pornim în România Casa de Editură Max Blecher și îi rămân recunoscător pentru profesionalismul și generozitatea lui.

H.T.: În ultimii ani am asistat la emergența mai multor colecții de poezie, atât pentru debutanți, cât și pentru cei deja activi: OMG, frACTalia, colecția Vorpal de la Nemira, cei de la Dezarticulat au o colecție dedicată poeziei, Ramona Boldizsar coordonează colecția Amaterasu la editura Cartex, Tracus Arte, Charmides, CDPL, recenta Fantomas, iar lista cred că mai poate continua cu câteva nume (colecția Pocket, de la Art). Unde simți că se plasează Casa de Editură Max Blecher prin comparație cu celelalte edituri? Dată fiind vechimea în domeniu, simți că vă aflați într-o zonă mai safe?

C.K.: Nu suntem nici atât de investiți ideologic ca unii, nici atât de cool ca alții, nici prea tradiționaliști, nici avangardiști, nici de mânuță cu banii publici, dar nici complet fantomatici – cam tuturor editurilor și colecțiilor menționate (mai puțin celei conduse de Mihók Tamás la Art, care nu are decât un an) le-aș putea găsi cusururi, dar nu sunt omul care să caute pete în soare. Spre deosebire de toți ceilalți, avem un club de literatură care funcționează de 16 ani și jumătate și un magazin minuscul și atașant în București, Daravere, unde se găsesc volumele noastre și tot felul de alte obiecte artistice și artizanale care le pot fi asociate, spațiul de lângă Piața Matache funcționând și ca sediu al editurii. În legătură cu valoarea și calitatea cărților pe care le publicăm îi las pe alții să se pronunțe.

H.T.: Simți că în acești zece-unsprezece ani de editură ai reușit să creezi un spirit de grup? Un ethos generațional? Din partea consumatorului de literatură contemporană, se văd două generații, cu Gen Z deja demarând puternic la capitolul poezie. Cum se văd lucrurile de partea cealaltă? Vezi o ruptură între generații ori lucrurile stau mult mai omogen? Iar dacă vezi vreo diferență, aș fi curios să-mi spui ce anume diferă?

C.K.: Am alcătuit o comunitate și sunt mândru că am reușit să dăm un sens colectiv unor preocupări (scrisul și cititul de poezie, discuțiile pe marginea ei, coeziunea și respectul mutual care se pot naște de aici) puse la încercare de zgomotul de fond al vremurilor pe care le traversăm, de capitalismul ăsta rapace, de avântul tehnologiei uniformizatoare. Gen Z demarează puternic, dar deocamdată citește, din punctul meu de vedere, puțin, haotic și mai mult în online. Sper să contribui și eu la conștientizarea faptului că cititul literaturii pe rețelele de socializare și site-uri otova are, inevitabil, limitele sale, afirmând și demonstrând, după puterile mele, cât de importantă rămâne cartea ca obiect.

H.T.: Și tot în siajul acestei idei, mă-ntrebam dacă ai vreo explicație de ce o bună parte din cei născuți după 2000 merg pe partea de poezie? Cel mai la îndemână răspuns mi se pare că ține de faptul că poezia e mai ușor de făcut, se citește poate mai repede, deși e un răspuns determinist și generalizant. Aș fi curios ce părere ai, dat fiind că ai ajuns să cunoști câțiva „actori” interesați să ia parte la mersul literaturii.

C.K.: Nu e vorba doar de comoditate, ci și despre experiență, atât din cea de viață, cât și cu cititul și scrisul. E greu să ne gândim la un mare romancier de 20 și ceva de ani, dar ne vin în minte o mulțime de poeți care au dat la vârsta aceea capodopere, de la Shelley, Keats și Byron la Neruda, Kosovel, Sylvia Plath, trecând prin Hölderlin, Novalis și Trakl… La tinerețe te visezi mai mult Rimbaud și Morrison decât Tolstoi sau Mann.

H.T.: Aș fi curios, deși cred că mi-ai spus într-o formă sau alta, cât de mari sunt tirajele? 500 e numărul general? Depinde de ceva specific câte volume scoateți?

C.K.: 500 de exemplare. Rareori mai mult, rareori mai puțin, dar firește că, dacă volumul merge bine și se vinde, suplimentăm tirajul atâta timp cât se cere și există interes din partea publicului – iar interesul ăsta poate trena, în cazuri norocoase, și câțiva ani (i-am pomenit deja pe Vancu, Livia Ștefan, Panța, Diniș, Nițescu, Gavrilovici, nemaivorbind de Baudelaire sau, mai nou, Gospodinov).

H.T.: Oarecum mai tehnic, cum funcționează procesul de distribuție a cărții în librării? Unde ajung volumele de Casa de Editură Max Blecher? Ai observat, comparat cu anii 2010, o îmbunătățire sau o scădere a numărului de volume cerute, asta cu toate scumpirile de hârtie și măririle de TVA din ultimele luni?

C.K.: Facem demersuri, uneori insistăm, cărăm cărți, orice numai să se găsească în librării. Lucrurile merg foarte prost în 2026 din cauza măsurilor de austeritate, a măririi TVA-ului la cărți și a tuturor celorlalte imbecilități decise de reformatorii ăștia care se reped cu barda să taie de la amărâți, nu de la marii învârtiți, evazioniști și combinagii.

H.T.: În sfârșit, ce planuri de viitor ai pentru Casa de Editură Max Blecher? Ce proiecte viitoare ai, atât în ceea ce privește debutanții, cât și traducerile pe care le faceți, revista Poesis și cenaclul?

C.K.: Mi-ar plăcea ca tot ce am construit și dus până în punctul acesta (336 de întâlniri la Institutul Blecher, 170 de volume publicate, 36 de numere ale revistei Poesis internațional, însumând peste 7300 de pagini de literatură mondială) să continue. Avem în plan al doilea volum al integralei poetice Paul Verlaine, în traducerea aceluiași Octavian Soviany, câteva debuturi care îmi dau speranțe, un volum dublu, la sfârșitul toamnei, din Poesis internațional, cuprinzând o antologie a poeților români emigrați prin lumea largă și două grupaje consistente de poezie georgiană, respectiv armenească a zilelor noastre, iar dacă îmi va rămâne puțin timp și pentru scrisul meu, voi publica și volumul la care scriu de aproape cinci ani, În vortex. Să vedem.

[Vatra, nr. 7-8/2026, pp. 13-17]