Kocsis Francisko

Tăul Iadului

Literatura maghiară din Transilvania a dat în a doua jumătate a secolului trecut și începutul acestuia o seamă de scriitori de mare importanță în întregul literaturii maghiare, poeți de primă mărime, între care trebuie amintiți mai ales cei prezenți în Efectul admirației. Poeți maghiari din Transilvania: Kányádi Sándor, Szilágyi Domokos, Lászlóffy Aladár, Király László (i s-au tradus Lupii albaștri, roman, trad. de Andrei Fischof, 1975, Oastea uitată, versuri, trad. de Paul Drumaru, 1981, Țărmul veșnicei zăpezi, nuvele, trad. de Lia Meltzer, 1986), Markó Béla (cărți traduse: Despre natura metaforelor, versuri, 1989, Timp canibal, versuri, 1997, Condamnați la reconciliere, convorbiri, 2006, Erotica grădinii, sonete, 2010, trad. de Paul Drumaru; Ruleta maghiară – convorbiri cu Körössi P. József, 2014, trad. de Anamaria Pop; Badminton, poezii, 2016, Iartă-ne, Ginsberg, 2020, O propoziție despre libertate, poezii, 2022, Al cui sunt?, poezii, 2024, trad. de Kocsis Francisko), Szőcs Géza, Kovács András Ferenc (Vară colonială, 2002, trad. de Paul Drumaru), Lövétei Lázár László (Munca la negru, 2022, trad. de Kocsis Francisko), Demény Péter (Splendidul mistreț, 2017, și Vârtej în reluare, romane, 2023, trad. de Kocsis Francisko) ș.a., dar și mari prozatori ca Szilágyi István, Ágoston Vilmos, Bogdán László, Káli István (Orbecăitorul, 2021, trad. de Kocsis Francisko), Vida Gábor (Povestea unei bâlbâieli, 2021, trad. de Kocsis Francisko), Márton Evelin (Nopțile salamandrelor, 2017, trad. de Kocsis Francisko), ca să-i amintim numai pe cei care au reușit să se facă cunoscuți și în mediile literare românești. În generația tânără s-a impus Szabó Róbert Csaba prin cărțile de proză scurtă și romanele cu impact asupra mentalului colectiv prin modul tranșant de tratare a temelor abordate și curajul asumării consecințelor istoriei.

Tăul Iadului^* este romanul unui loc în care veacuri la rând doar balaurii și descoperitorii de comori au făcut istorie, asta până când nebunia dezlănțuită de război a bulversat ritmul și rostul aproape ancestral al vieții. Cutremurul – real și simbolic, cu toate replicile sale din trecut și prezent – și scrisoarea mamei adoptive, expediată de pe patul morții, au declanșat în personajul-narator aflat la întretăierea vectorilor destinului o obstinată întoarcere în trecutul niciodată limpezit până la ultimele detalii, împins mereu în subconștient de teama că nu ar putea înfrunta traumele unui timp nemilos, rezultând astfel o confesiune în care istoria îndurată cu trupul, sufletul și mintea este pusă, în sfârșit, în bătaia luminii care nu lasă umbre, pete întunecate, unghere ascunse. Evocarea se transformă, cu fiecare episod depășit, într-o epifanie salvatoare.

Am încercat să concentrez în câteva fraze prezentarea acestui roman cu deschideri epice ample, atingând și câteva evenimente extrem de delicate care nu-i permit limbajului să zburde în voie, fără niciun fel de rețineri, se simte în alegerea precaută a cuvintelor grija de a nu leza sensibilități care nu se uită, chiar dacă nu ocupă continuu prim-planul preocupărilor. Amintesc numai două: rasismul exacerbat care a dus la Holocaust, și rana numită Ip, drama din satul sălăjean. Acestea ocupă un spațiu destul de întins în economia romanului, fără a fi însă tratate ca fire epice centrale, ele fiind evenimente reflectate de memoria protagonistei care a fost prezentă la derularea unora și a aflat despre altele chiar de la cei care au participat la ele. Chiar și așa, narațiunea nu este săracă în detalii, dovada unei atente documentări și a unei puteri speciale de înțelegere și pătrunde a psihologiei personajelor create prin evocare, fără de care autorul ar fi rămas la o privire de suprafață și la soluții epice firave. Excelează mai ales la reînvierea unui personaj real despre care se cunosc extrem de puține date biografice sigure, Eller Gizi, mama adoptivă a protagonistei, jurnalistă de investigații înainte de război, o scriitoare ratată sau poate mult prea lucidă, care a înțeles că anii postbelici nu sunt favorabili afirmării genului de scriitor nesupus, incapabil de compromis, independent și critic cu realitatea care se întrezărea sub flamura roșie, conștientizând că puterile ei sunt prea fragile pentru a lupta cu noua caracatiță socială, alegând anonimatul și resemnarea.

Romanul este construit pe trei evenimente care declanșează flash-urile de memorie ale protagonistei: cutremurul din 1977 din România, cu secvențe din capitală, internarea soțului, cu care au stabilit un divorț formal, la secția de psihiatrie a spitalului pentru obținerea unui certificat de bolnav psihic, care să ușureze divorțul în anii când despărțirea soților era un adevărat calvar, însă evacuarea pacienților imediat după cutremur a complicat lucrurile, astfel că înțelegerea prealabilă cu personalul medical va fi dată peste cap, lucrurile intră pe un făgaș nedorit și neprevăzut, fiind tratat ca orice pacient cu adevărat bolnav, ajungând într-o stare aproape vegetativă. După primele zile de buimăceală, ea se duce la spital, ca să afle ce s-a întâmplat cu el, moment în care află că soțul ei, împreună cu ceilalți pacienți, a fost relocat în unul dintre sanatoriile de boli mintale din țară, dar nimeni nu-i poate spune unde, nu va mai ști unde se găsește și va porni în căutarea lui. Cel de al treilea eveniment inițiator: scrisoarea primită cu întârziere în zilele de după cutremur, dar scrisă și expediată înainte de producerea lui, care o înștiința că mama ei adoptivă se află pe patul morții într-un cămin pentru vârstnici la Sighetu Marmației, la capătul celălalt al țării. Secvențele care o evocă pe Eller Gizi, femeia de care a fost legată adolescența ei, tind să acapareze spațiul, portretul complex și tușele de caracter scot în evidență firea ei dominatoare, astfel că protagonista îi cedează rolul principal în derularea evenimentelor, ea mulțumindu-se cu locul secund, de parcă firele evocării ar fi fost cedate către ea. Personalitatea lui Eller impune acest fel de evocare, astfel că protagonista trece în umbra ei și aflăm mult mai puține despre ea decât despre mama adoptivă și celălalt personaj central, adolescentul și tânărul evreu Hetzi, viitorul soț al protagonistei, cel internat la psihiatrie.

În flash-urile de memorie, Ila – al cărei nume îl aflăm abia pe la jumătatea cărții – descrie fundalul social al adolescenței la Șimleu Silvaniei, unde a fost abandonată de mama ei, o aventurieră, la doamna Danilovici, care avea în grijă băile de la Tăul Iadului. Faptul s-a petrecut cu puțin înainte de pătrunderea trupelor maghiare în Transilvania, moment descris cu tușe aspre, chiar dacă surprinde emoția populară stârnită de eveniment, memorabilă fiind scena retragerii ultimului detașament al ariergărzii românești. Urmează războiul, care se poartă departe, dar consecințele resimțite în spatele frontului și în orășelul de provincie prevestesc dramele care se apropiau: înrolarea tot mai multor contingente, cu vârste tot mai înaintate, și trimiterea lor pe front, de unde nu se întorcea aproape nimeni, viața tot mai amenințată a comunității evreiești, detașamentele de muncă forțată, ghetoizarea evreilor în șurele de uscare a cărămizilor înainte de ardere, deposedarea lor de tot ce dețineau, umilirea și batjocorirea cinică la care sunt supuși, trimiterea în lagărele de exterminare. În acest cadru istoric se derulează idila secretă dintre Eller Gizi și ajutorul de notar, Szabó Rumó, care va fi trimis pe front pentru că a îndrăznit să ascundă o familie de români expulzați. Când este descoperit, gestul lui Rumó este pedepsit la modul cel mai aspru posibil, pedeapsă care îi va aduce și sfârșitul pe câmpul de luptă. Pagini de un lirism aparte înfățișează tentativa celor două femei de a escamota realitatea, de a se refugia în fabulație și de a imagina un alt destin pentru Rumó, imaginează povestea întoarcerii sale, revenirea în satul de obârșie, relatarea momentelor, locurilor și circumstanțelor în care au căzut pe front camarazii săi din sat, pagini de istorie personală neconsemnată în nicio ordine de zi, în niciun raport despre starea frontului, un martor-sursă pentru placa memorială a victimelor războiului, listă din care cele două femei îl exclud și-și imaginează momentul revenirii sale la casa în care îl așteaptă. Cel care va reveni cu adevărat este însă Hetzi, singurul care cunoaște adevărul, unul atât de traumatizant, încât îl împinge spre fuga de realitate, spre refuzul propriei identități.

Dramatică este învoirea dată detașamentului de muncă forțată de a‐și revedea familiile în ghetou – lucru care nu va fi permis de către comandantul ghetoului, surprinzător ar fi fost să dea dovadă de o fărâmă de omenie –, detașament în care se afla și Hetzi. Un alt episod memorabil este bombardarea gării din Cluj, descrisă de Hetzi, prins chiar în desfășurarea ei.

Și apoi finalul imprevizibil, cu două închideri, dintre care una se prezumă a fi a realității, cealaltă a imaginarului. Prima pare crudă, a doua filotimă, tocmai pentru că este povestea unui refugiu, o salvare căutată în spațiul patronat și ordonat de gând.

Se spune că locurile ocolite de șenilele istoriei se pot socoti norocoase că n-au cunoscut întâmplări care să le facă loc în narațiunea confruntărilor armate. Șimleu Silvaniei are acum o narațiune, fără să fi fost scena, ci doar culisa în care s-au petrecut evenimente care nu se pot da uitării, pentru că și acolo, într-un moment de nebunie și delir istoric, s-au comis fapte care au călcat în picioare demnitatea umană.

Szabó Róbert Csaba ne oferă un roman foarte bine structurat și scris, cu deschideri spre profunzimile istoriei și ale sufletului omenesc, fără să fie un rechizitoriu, ci o meditație la care trebuie să participăm toți și fiecare în parte, pentru că tot ce i se întâmplă omului, indiferent unde s-ar petrece atrocitățile, crimele, masacrele, pogromurile, ne privesc pe toți. Câtă vreme facem parte din specia aceasta, desigur.

______

^*Szabó Róbert Csaba, Tăul Iadului, Editura Cartea Românească, 2025, trad. de Kocsis Francisko

*

Călin Crăciun

Un roman incomod

Romanul lui Szabó Róbert Csaba tradus în română de Kocsis Francisco cu titlul Tăul Iadului este unul incomod. Incomoditatea resimțită cu ocazia lecturii este dată, pe de o parte, de bruștele turbulențe naratologice. Începe ca o confesiune a naratoarei Ila, ziaristă în Bucureștiul din anul cutremurului, care își prezintă drama conjugală, una cu irizări din sfere cum sunt socialul, politicul, psihologicul, etnicul, istoria personală, una locală și cea generală. Soțul, Laci, intenționează să părăsească România, bineînțeles aceasta implicând, fuga, plecarea clandestină, pe când ea vrea să rămână. În contextul respectiv, perioada în care Ceaușescu încă mima o oarecare tentație a liberalizării, ea putea fi protejată de represiunea comuniștilor doar dacă soțul fugea după ce ei divorțau. Iar un divorț se poate pronunța doar anevoie, căci din 1966 statul încerca creșterea natalității inclusiv prin împiedicarea pe cât era posibil a separării cuplurilor căsătorite. Soluția la care ajung cei doi să recurgă este simularea nebuniei, internarea lui Laci într-un sanatoriu psihiatric, cu speranța că astfel pot obține divorțul. Vin însă două evenimente care deturnează planul: cutremurul și moartea „mamei adoptive” a naratoarei. Perspectiva narativă e deci subiectivă, Ila amalgamând efectele a două șocuri: cel produs de propunerea soțului ei (divorțul) și cel generat de reacția autorităților în fața efectelor cutremurului (luând decizia de a rade cu buldozerele ruinele sub care mai existau încă oameni vii, prioritară fiind eliberarea terenului pentru construcțiile planificate, nu salvarea vieților celor de sub dărâmături). Lor li se suprapun și analepse, rememorarea unor secvențe din trecutul personal zbuciumat. Însă subiectivitatea este nu de puține ori înlocuită de o instanță narativă omniscientă, care povestește ceea ce Ila nu are cum să știe.

Prin urmare, efectul prim e de derută. O împăcare a lectorului cu aceste schimbări bruște de perspectivă se poate contura abia când pendulările naratologice sunt puse în relație nu doar cu tribulațiile pe care Ila le trece prin filtrul conștiinței sale, ci și cu o parte a istoriei personale atât de traumatizantă, încât e parțial refulată, dosită în hăul inconștientului său, astfel încât altcineva trebuie să-i completeze povestea. În plus, și cu o istorie colectivă a Șimleului Silvaniei din timpul Celui de-al Doilea Război Mondial, când Transilvania de Nord trece de la România la Ungaria, moment pe care Ila îl traversează cu naivitatea și ignoranța firești vârstei de copil. Însă la ani distanță de evenimente, ecourile acelor vremuri au alt fel de rezonanțe. Un lector adept al aplicării consecvente a formulei narative ar fi cu siguranță dezamăgit de intruziunile intempestive ale omniscienței, pe când unul care vede în aceste schimbări de perspectivă narativă un indiciu spre ideea că nici măcar adevărul colectiv nu e posibil de redat prin unul singur individual, darămite un adevăr obiectiv, le-ar putea valoriza estetic. Iar aceasta cu atât mai mult cu cât una dintre vocile narative devine chiar „mama adoptivă” a Ilei, Eller Gizi. Ele două schimbă „realitatea”, anulând moartea personajului Rumó, iubitul lui Gizi.

Incomod e romanul și la nivelul construcției subiectului. Mai întâi, pentru că se întrepătrund două contexte foarte diferite. Unul e cel postbelic, al Bucureștiului ceaușist, surprins în momentul cutremurului din ʼ77, celălalt e al Șimleului Silvaniei din intervalul 1940-1944, în plin război, cu dinamica socială specifică. Piesele de puzzle care alcătuiesc cele două secvențe de viață ale naratoarei sunt așezate treptat la locurile lor. Lectorul descoperă că ziarista Ila e reprezentantă a comunității maghiare ajunsă la București taman din Șimleul Silvaniei, unde, în 1940, a fost încredințată de mama sa denaturată, dansatoarea Bartók Bébi, administratoarei băilor de la Tăul Iadului. Practic, e abandonată de o mamă care se va cufunda în promiscuitățile Clujului. Chiar dacă mama pare a fi plătit pentru a fi crescută de d-na Danilovici, fiica e tratată ca slujnică, într-un loc în care oamenii mergeau să facă baie încredințați că se tămăduiesc. Locul e învăluit într-o serie de legende locale despre balauri și despre faptul că balta cu apă neagră, de la poalele muntelui, nu ar avea fund, adâncimile ei ajungând direct în iad. Scrierea nu alunecă însă în desuetudinea realismului magic. Se oprește la asocieri ceva mai pozitiviste, cum ar fi cea dintre tectonica planetei (undele de șoc ale cutremurului) și tectonica psihicului (reacția în fața ororii, refularea și recuperarea memoriei) sau a istoriei. Doamna Danilovici, administratoarea, e o femeie cupidă, violentă și lipsită de empatia atât de necesară creșterii unei fete. Nu miră atunci că Ila așteaptă mereu, fără să știe că în van, să i se întoarcă mama sau face planuri să plece ea să o caute. Descoperă lumea din apropierea Tăului Iadului și intră în contact cu membri ai comunității, mai ales cu copii evrei și cu Eller Gizi, jurnalistă și scriitoare care ajunge să ia locul mamei. Soțul, Laci, e tocmai Schreiber Bimbi, alias Hetzi, evreul puber cu care Ila leagă o prietenie ce se transformă apoi în relație de iubire, pe fondul persecuțiilor tot mai accentuate suferite de comunitatea evreiască sub regimul hortist.

Fundalul istoric nu e deloc propice narațiunilor liniare și siropoase, astfel că nu miră deloc accentuarea tragediilor individuale și colective cum sunt cele asociate coloniilor de muncă forțată în care au fost adunați evreii, ca debut al programului de tortură și exterminare coordonat de germani, genocidul împotriva românilor de la Ip, săvârșit de armata hortistă, și violul suferit de biata Ila din partea căruțașului doamnei Danilovici, atât de devastator încât nu l-a putut păstra în memorie. Avortul i-a rămas în conștient crezând că e urmarea relației cu Bimbi, trăind cu sentimentul vinovăției că nu a fost capabilă să îi nască copilul. La ani buni după război, când Laci îi propune fuga în Occident, Ila conștientizează că nu poate pleca întrucât o rețin resorturi psihologice nedeslușite: „Cu mine nu pot pleca în străinătate, mie însămi nu mi-aș putea supraviețui dacă aș emigra.” Știe bine că e legată prin jurământ față de Eller Gizi să nu-i spună niciodată lui Bimbi (Laci) că i-a pierdut copilul, întrucât ar avea certitudinea că el o va părăsi, dacă ar afla. Acum, când despărțirea e iminentă, datele problemei sunt schimbate. A primit o scrisoare de la Eller Gizi, aflată la Azilul Săracilor din Sighetu Marmației, din care deduce că a murit ori că e pe moarte. Pleacă la Sighet și înțelege de la Gizi că Laci știa adevărul. Decide atunci să-i rostească ea însăși ceea ce crezuse tot timpul că e marele ei secret, dar află de la Laci că, de fapt, a avortat copilul lui Ionaș, căruțașul, conceput ca urmare a unui viol. Adevărul reechilibrează lumea interioară și relația, astfel că, în final, Ila și Laci sunt împreună, emigrați în Viena, printr-o împrejurare fericită. De acolo, Ila își reasamblează bucățile care-i  alcătuiesc istoria personală.

Căutarea adevărului care să poată fi tratat ca obiectiv e un alt aspect solicitant al romanului, mergând mână-n mână cu efortul eliberării de ipocrizie politică, instituită ori justificată de impulsuri etniciste. Astfel, sunt atacate aspecte sensibile ale istoriei, asupra cărora s-au acumulat straturi groase de interpretări tendențioase ori mistificări. În perioada războiul, prin 1940, maghiarimea din Șimleul Silvaniei și împrejurimi așteaptă entuziastă întoarcerea administrației ungare. Organizează minuțios o primire festivă cu orgoliul că le-ar întrece pe toate („Membrii corului și-au strâns mâinile satisfăcuți, jurând că n-o să fie în tot Ardealul o ceremonie de primire mai frumoasă ca asta”). Totul pare să meargă ca la carte, numai că primii sosiți nu sunt cei așteptați, ci militarii garnizoanei românești, în retragere. Se produce panică, dar nimic altceva mai grav. Militarii își văd de drum fără să atace populația îngrozită. Va sosi și armata ungară și sărbătoarea se va consuma. Narațiunea marchează clișeele ultranaționaliste ori poncifele romantismului militant reactivate de fascismul maghiar, și le tratează cu distanțare ironică. Faptul dă măsura curajului și onestității autorului, de bună seamă conștient că parte dintre ele au supraviețuit, fiind încă prezente în discursul politic contemporan.

 Pentru etnicii români și evrei, lucrurile stăteau însă altfel prin 1940. Mai târziu, jurnalista Eller Gizi va afla că la Ip au fost uciși de armata ungară peste 150 de etnici români, mai exact, 157 de copii, adulți în putere și bătrâni, ca represiune pentru explozia unei grenade cu care ei nu aveau nimic de a face. În esență, a fost un impuls de purificare etnică generat de mentalitatea fascistă. Multe alte familii de olahi au fost expulzate sau au fost nevoite să se refugieze în partea aflată sub administrația românească. Una dintre acestea a fost adăpostită de fiul unui moșier maghiar, care va fi pedepsit cu trimiterea pe front pentru nesăbuința de a fi ajutat „elemente dușmănoase”, unde va muri, în luptele din 1944. E vorba tocmai de Szabó Rumó, cu care Eller Gizi avea o relație. Soarta evreilor n-a fost deloc mai bună. Romanul ni-i arată adunați în colonii de muncă forțată, despărțiți de familii, disprețuiți, umiliți, deposedați de bunuri, bătuți și torturați, fizic și psihic. Cu cât mai oprimați, cu atât mai demni, mai îndârjiți să supraviețuiască și mai umani.

Dacă trecutul îndepărtat e transformat în legendă, iar odată cu aceasta atrocitatea lui e estompată, evenimentele în desfășurare sunt trăite la intensitate maximă. Poveștile cu dragoni și cu balta neagră și adâncă până în iad reprezintă tocmai degradarea atrocității. În contrast, prezentul pune personajele față în față cu oroarea (supunerea la muncă forțată și începuturile exterminării evreilor, bombardarea gării Clujului, genocidul din Ip, pedepsirea lui Rumó, cutremurul din București). Reacția față de bestialitatea criminală ierarhizează numaidecât personajele din punct de vedere etic. De pildă Eller Gizi se îndrăgostește cu adevărat de Szabó Rumó abia când află de genocidul din Ip și de faptul că a ascuns o familie de români. Gestul lui îi dovedește umanitatea, iar umanitatea aceasta e ceea ce ea iubește mai mult decât bărbatul. De aceea, înainte să moară, prin 1977, îi cere Ilei să obțină consemnarea în lexiconul literar ca an al decesului ei 1944, anul morții lui Rumó, de când ceea ce a trăit ea până la final parcă nu ar mai fi viața ei. Prin personajul Eller Gizi, jurnalistă incomodă tocmai datorită avânturilor ei umanitare și progresiste, Szabó Róbert Csaba atacă inerția atitudinii etniciste din cadrul istoriografiei maghiare – și, prin extensie, a oricăreia – care ocultează, mistifică aspectele neconvenabile. Adăugând perspectiva ironică pe care o aplică sforăielilor patriotice, am putea atunci suspiciona cu temei că personajul tinde spre alter ego al autorului.

Raportul dintre realitate și ficțiune îl pune de asemeni la treabă destul de anevoioasă pe cititorul cu ambiții hermeneutice ceva mai înalte, mai ales când acesta nu e un inițiat în literatura maghiară. Și nu e vorba doar de aglomerarea de aspecte topografice, arhitectonice și istorice verificabile mai simpluț ori anevoie, ci și de cele biografice. De exemplu, Eller Gizi a existat în realitate, ca jurnalistă și scriitoare de etnie maghiară. În bună măsură, romanul e și cel puțin o biografie romanțată, și anume cea a lui Somlyói Eller Gizella.

Cu toate asperitățile realului, în prim-plan rămâne povestea, felul în care e spusă și scintilațiile ficțiunii. Astfel romanul se încheie cu reficționalizarea destinului lui Rumó, realizată de Ila și Gizi, împreună.

În fine, dacă incomod e unul dintre termenii aplicabili romanului, aș mai semnala acum doar prezența unor scăpări la nivelul corecturii. De pildă, într-o frază ca „Depunerea de coroane la monumentul păsării, turul va avea loc numai după festivitatea de primire din Piața Bem, a spus mecanic”, omisiunea virgulei după „turul” derutează, căci semnificația vizată e cea a păsării legendare maghiare, numită turul, nu cea de „tur”. Din fericire, astfel de inconveniente nu sunt atâtea cât să altereze un roman cu adevărat demn de atenție în peisajul traducerilor în limba română tocmai prin incomoditățile lui.

*

Cristina Timar

Vânătoarea de comori

Ultima traducere importantă a scriitorului și traducătorului Kocsis Francisko e romanul lui Szabό Rόbert Csaba, intitulat în original Pokoltό, tradus Tăul Iadului, ediția în limba română fiind publicată la Editura Cartea Românească. Probabil talentatul prozator maghiar îi este mai cunoscut publicului târgumureșean, cel puțin, în calitate de redactor al revistei culturale Látό și cu siguranță e recunoscut în comunitatea maghiară din România ca un scriitor valoros al tinerei generații. Însă, așa cum se întâmplă dintotdeauna, cele două culturi, română și maghiară, evoluează în paralel, autonom, fiecare în bula ei și rareori au habar ce se petrece în imediata vecinătate. Aceste bule se mai fisurează ocazional în momente faste, atunci când o traducere excepțională sparge bariera și ajunge la cititorii aflați de cealaltă parte a acestui zid cultural și atunci ne descoperim vecinătățile ignorate, jubilând de încântare. E și cazul actualei traduceri a romanului scriitorului maghiar, iar nominalizarea la premiul USR, atât a originalului, cât și a traducerii e dovada că ambele sunt excepționale. Cum eu nu am avut acces la original, dată fiind bariera lingvistică, mi-a rămas spre delectare traducerea, iar aceasta e atât de firească, de fluidă și seducătoare, cu pagini de autentic poem în proză de o rară strălucire, încât la lectură s-a creat iluzia substituirii autorului original cu traducătorul, iar în arta traducerii, acesta e semn maximal de reușită.

Întrepătrundere de ficțiune istorică și autoficțiune, de roman al unor feminități puternice, provocatoare, dar și al unor iubiri răvășitoare, într-o atmosferă de roman al periferiei central-europene, Tăul Iadului pornește, ca pretext ficțional, dintr-un prezent al naratoarei, peste al cărei destin marcat de numeroase traume, se suprapune una colectivă – devastatorul cutremur din 4 martie 1977. Ila, jurnalistă stabilită de două decenii în capitală, îl trăiește live, căci se produce la câteva minute după ce ieșise din cofetăria Casata și se îndrepta spre casă, mergând în direcția Pieței Romane, cu cinci prăjituri doboș, pe care urma să i le ducă soțului internat la psihiatrie. 

Ironia sorții face ca ceea ce părea picătura care a umplut paharul, să deschidă o breșă în istoria personală a Ilei, ajunsă într-un punct de cotitură și o profundă criză existențială, să devină șansa de a-și confrunta vechi răni și de a face pace cu sine și cu lumea. Evident, cutremurul exterior e manifestarea unui seism invizibil, a cărui forță s-a acumulat progresiv, pe măsură ce regimul comunist opresiv a devenit tot mai sufocant, amenințând condițiile esențiale de existență ale unei națiuni, indiferent de etnia celor care o alcătuiau, minoritari sau majoritari, sau spațiul pe care-l locuiau – capitală sau periferie, amenințând exact acele principii care susțin zoe, viața în sensul grecesc al termenului. Iadul era de mult instaurat când a izbucnit cutremurul, iar Laci, soțul Ilei își dorea cu obstinație să emigreze pentru că atmosfera devenise irespirabilă și nici chiar armonia relației de cuplu nu mai putea estompa calvarul vieții în comunism. Criza cuplului Ila-Laci apare pe fondul dezacordului privind emigrarea ca soluție de salvare din fața tăvălugului comunist: dacă pentru el emigrarea e singura soluție existențială viabilă, orice altă țară sau regim fiind preferabile infernului din țara natală, pentru ea teama de necunoscut prevalează și nu se poate decide în favoarea plecării definitive, deși motivații mult mai profunde, subconștiente, o țin legată prin fire invizibile de țara natală. Pentru a li se acorda mai ușor divorțul, Laci recurge la o soluție disperată: se internează la psihiatrie, sperând într-o accelerare a procedurilor birocratice. Cutremurul le strică planurile, căci Laci va fi transferat la o clinică din cealaltă parte a țării. În același fatidic martie 1977, Ila primește o scrisoare din partea mamei adoptive, Eller Gizi, pe care același cutremur o deviază de la traseul obișnuit, aceasta ajungând la destinatară pe la sfârșitul lui martie, prin care e somată să-și viziteze mama adoptivă, internată la azilul săracilor din Sighetul Marmației, pentru a împlini ultimele dorințe ale muribundei. În acest punct, naratoarea pornește într-un exil autoimpus, dinspre centru spre margine, spre extremitatea nordică a țării, într-o călătorie de recuperare, după cum se va vedea, a unui timp și a unui spațiu la fel de întunecate, demonice, precum apele negre a Tăului Iadului, care i-au marcat adolescența. Nicio metamorfoză nu începe fără o serie de sincronicități, iar în cazul Ilei e vorba de trei: iminentul divorț, cutremurul și scrisoarea lui Eller Gizi, femeia care i-a modelat tinerețea. Agonia lui Eller Gizi se sfârșește după ce-și încredințează ultima dorință fiicei adoptive. Ila e uluită de cererea stranie a muribundei, dar știe că va trebui nu doar să-i promită, pentru a o lăsa să plece împăcată,  ci și s-o ducă la îndeplinire. Venerabila doamnă își dorește nici mai mult, nici mai puțin decât să fie trecut pe piatra ei mortuară anul 1944 ca an al moții. Cum? Asta nu o mai privea, devenea problema Ilei. De ce? Aici lucrurile se complică și naratoarea se vede nevoită să recurgă la rememorare, adevărat descensus ad inferos, pentru a regăsi fragmente de viață și a reface imaginea unui puzzle complicat, propriul ei destin, împletit cu cel al lui Eller Gizi. Narativ, prozatorul recurge la tehnica fluxului conștiinței, în care nu cronologia e firul călăuzitor, ci asocierile rizomice de amintiri, care se înlănțuie după alte legi decât cele ale cronologiei. Afecte puternice duc la amintiri persistente iar memoria existenței noastre e memoria acestor afecte care au însoțit diversele evenimente. În manieră proustiană, amintirile sunt de cele mai multe ori declanșate de stimuli senzoriali exteriori. Proximitatea locului natal, Șimleu, dar și iminentul sfârșit al lui Eller Gizi, declanșează șuvoiul amintirilor începutului relației cu cea care va deveni a doua mamă a Ilei. Apa care bolborosește în conducte, din sărăcăciosul hotel din Sighet, unde se cazează cu gândul de a o mai vizita a doua zi pe Eller Gizi, își găsește corolarul în apa fierbinte din cabina de baie de la Tăul Iadului, mica stațiune de lângă Șimleu, unde mama biologică îi administrează cu duritate o ultimă baie, înainte de a o părăsi definitiv și a o abandona în slujba doamnei Danilovici, administratoarea băilor: „În hotelul din Sighetul Marmației, amintirile au răzbit la suprafață val-vârtej, am încercat, dar n-am prea reușit să le triez. De parcă amintirile ar decide ce avem de spus, nici mai mult, nici mai puțin. Ne aflăm la Tăul Iadului, în cabina de baie numărul trei, ultima zi cu mama, asta trebuie s-o spun, nu am cum s-o evit.” (p.65).

Asemenea împletiturilor în spic, romanul alternează și împletește trei temporalități: prezentul crizei – individuale și colective, un trecut recent, plasat cu câteva luni înaintea cutremurului, perioada premergătoare crizei și trecutul îndepărtat, plasat cu trei decenii în urmă, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, perioada 1940-1944, cea mai tenebroasă dintre ele. Prozatorul conduce cu mână fermă cele trei planuri temporale iar apoi, în ultima treime a confesiunii, se întâmplă un fapt interesant. Pe măsură ce lucrurile reintră în normalitatea cotidiană, planurile prezentului se contopesc și rămâne doar trecutul traumatic al războiului, care învelește filamentul prezentului. Prezentul e chemat să ilumineze peisajul devastat al trecutului și să reîntregească eul disociat al protagonistei. Faptic, lucrurile se petrec oarecum previzibil: Gizi se stinge iar Ila îl contactează pe ultimul ei șef, de la Brassoi Lapok, comunicându-i ultima dorință a defunctei, Laci e recuperat din ospiciul de lângă Timișoara, unde fusese transferat după cutremur, șubrezit psihic și fizic, dar viu și revenindu-și încet, sub privirea vigilentă a Ilei, secretul cuplului, la care fusese complice și Eller Gizi, iese la iveală, dându-le șansa unui nou început. Trecutul e  tratat, la rândul său, în două registre, ambele pornind de la fapte reale, unul biografic, celălalt monografic. Cel de-al doilea registru se bifurcă, la rându-i,  în monografia Șimleului din anii ʼ40, admirabil surprins în complexitatea sa etnică, socială și economică, cu accent pe obiceiurile și tradițiile evreilor maghiari, dublată de cea a războiului, văzut prin ochii unui combatant, Szabό Rumό, iubitul lui Gizi (coincidența cu numele autorului să fie întâmplătoare?) și a adolescentului evreu maghiar, Bimbi-Hetzi-Laci, târât pe tot cuprinsul Ardealului, într-un detașament de muncă forțată. El fentează  moartea de mai multe ori, ceea ce-l apropie, prin latura aventuroasă și ușor comică a periplului său transilvan, nemaivorbind de asumarea rolului nebunului și internarea în ospiciu în perioada cutremurului, de simpaticul soldat Švejk al lui Jaroslav Hašek. Descrierea bombardamentului asupra Clujului e simetrică descrierii cutremurului în intensitate, ambele  dezlănțuind iadul, din care cei doi protagoniști scapă ca prin urechile acului. Dacă Bimbi se reîntoarce la Ila, Rumό, grav rănit în luptele de la Turda, nu va mai reveni niciodată, decât ca poveste a lui Gizi, proiectat în mit.            

În ceea ce o privește pe Eller Gizi, această Frida Kahlo  dârză, iconoclastă, neînfricată și emancipată a comunității maghiare din Transilvania din prima jumătate a secolului XX, romanul urmează un traseu al deconstruirii mitologiei create în jurul fascinantei ei personalități. O femeie remarcabilă, care-și depășește timpul și o feministă avant la lettre, prima jurnalistă maghiară din Transilvania, o deschizătoare de drumuri prin forța condeiului și curajul de a face jurnalism de investigație în anii ʼ20 ai secolului trecut, Eller Gizi devine indezirabilă pentru șefii ei și e trasă pe linie moartă după ce soțul o părăsește și se stabilește în Franța. Revenită pe plaiurile natale, sparge toate uzanțele vremii, întreținându-se din scris, ca redactor la ziarul din Șimleu, purtând parfumuri franțuzești și circulând zilnic cu bicicleta. Libertatea și independența ei deranjează și în micul oraș patriarhal de pe Crasna, iar Gizi ajunge ținta bârfelor concetățenilor. Războiul pune capăt idilei cu Szabo Rumό, tânărul ajutor de notar și o aruncă în brațele deznădejdii. Moartea i-l răpește, iar din acel moment ea își construiește cu migală o existență  de recluziune și anonimat. Szabό brodează un scenariu convingător pe marginea ipotezei devenite, se pare, tot mai certe în cercurile cercetătorilor, potrivit căreia anul 1944, pe care îl dă Lexiconul Literaturii Maghiarilor din România ca an al morții scriitoarei, nu e cel real, ci cel simbolic, dorit de scriitoare, bântuită și de sentimentul culpabilității că a tăcut în privința deportării evreilor, a rasismului și antisemitismului intelectualilor maghiari din anii războiului. Aceste trei decenii de vid informațional sunt umplute ficțional cu povestea Ilei, discipola, fiica adoptivă, spiritul afin și vocea lui Gizi. Faptul că aparțin aceleiași familii spirituale e clar din momentul în care, adolescentă fiind, Ila, fascinată de independența pe care Gizi o afișa ostentativ, și-o alege pe post de a doua mamă, devenind la rândul ei jurnalistă. Gizi se retrage la marginea țării, ba chiar a Șimleului, își asumă fără rest marginalitatea, pentru a-i face loc fiicei să se realizeze, să strălucească, să iubească. Deși în aparență o femeie voluntară, care nu acceptă să fie contrazisă, Gizi reușește să-și protejeze fiica de tragedia războiului, să-i vindece rana de abandon, dar și s-o ajute să depășească cel mai traumatic moment al vieții: violul comis de Ionaș, căruțașul fostei stăpâne, uciderea lui cu o jumătate de foarfecă, cadavrul fiind înghițit de apele Tăului, sarcina și pierderea copilului rezultat în urma violului, al cărui mormânt devine același Tău. De fapt, o lasă să creadă scenariul creat de mintea sa, ca să poată supraviețui: convingerea că secretul ascuns atâta timp de Laci e faptul că pierduse copilul său. Abia după recuperarea lui Laci adevărul iese la iveală și Ila are parte de ultima epifanie: copil al războiului, a făcut ceea ce instinctul de supraviețuire i-a dictat să facă. Epilogul aduce o rază de speranță, cuplul se reinventează, cei doi pleacă în timpul verii la Viena, la un concurs de șah și rămân în lumea liberă, eliberați de balaurii trecutului și având șansa unui nou început.

Roman de meditație istorică și deopotrivă amplă confesiune, Tăul Iadului se încheie ca metaroman, căci doar dimensiunea autoreflexivă aduce conștientizarea sensului propriei existențe și a puterii terapeutice a scrisului, care trebuie să urmeze neapărat conștientizării, ca procesul psihanalitic să fie complet. Atacând curajos teme grave, într-o țesătură narativă multistratificată, dar admirabil construită și condusă, cel de-al doilea roman al lui Szabό Rόbert Csaba e o apariție de excepție a unui prozator extrem de talentat, profund legat de istoria comunității și zona nord transilvană căreia îi aparține, cartea fiind, în ultimă instanță, o elegie a suferinței individuale și colective în confruntarea cu marea istorie, o reconstituire a unei umanități exemplare prin specificitatea sa locală și deschiderea universală.

[Vatra, nr. 7-8/2026, pp. 45-49]