Hana Stroe – Absolut deplasat

În limba originară, Julian Radlmaier și-a numit filmul Sehnsucht in Sangerhausen, conceptul titular fiind un produs local al tocmai sitului ales. Pionier al romantismului german, poetul bântuit de dorința lipsită de obiect precis și mânat de aspirația înspre infinitul inefabil, Novalis s-a născut la o distanță infimă de orășelul filmat. Traducerea Phantoms of July mută focusul dinspre ambianța emoțională a spațiului pe narațiune, anticipând ramificațiile spectrale și supralicitându-le importanța. Afinitățile filosofice sunt absorbite în însuși țesutul filmului și destul de deslușite încât să nu trebuiască anunțate în titlu. Folosirea inserțiilor supranaturale pentru împletirea temporalităților într-o tapiserie transgenerațională a oprimării sociale e strategia cea mai intrigantă a filmului. Nu atât apariția sporadică a spiritelor morților, cât persistența doleanțelor lor – pentru emancipare, eliberare de muncă, solidaritate – și emergența conștiinței de clasă fac subiectul filmului. Titlul anglofon se referă la fantomele utopiilor uitate. Însă potențialul lor nu pare pierdut de tot, ci suspendat în aerul saturat de vară, așteptând să fie reactivat. Aflat la convergența dintre sensibilitatea democratică a cineastului și influențele sale literare elitiste, dintre materialismul istoric și idealismul magic, dintre realismul documentar și formalism, dintre implicarea politică și plăcerea pur estetică, sau dintre ironia romantică și trăirea sinceră, cel mai nou film semnat de Radlmaier surprinde.

Ca prelungire a studiului lui asupra șarmului discret al proletariatului, autorul german întreprinde un demers amplu în registru tonal, dar simplu în gesturi formale, condus cu ușurință și cu nonșalanță. Phantoms of July pare desprins spontan din pitorescul orășel mai puțin cunoscut al fostei RDG. Spre deosebire de operele anterioare ale lui Radlmaier, aici locul precede planul. Contactul fortuit cu fotografia Sangerhausenului, urmat de parcurgerea geografiei și istoriei lui, precum și de cercetarea fundalului lui socio-cultural actual constituie resursele prime ale filmului. Conform autorului, ideile sunt mai degrabă găsite și agregate decât imaginate. Sangerhausen le are pe toate: halda de steril piramidală, un rest al industriei miniere din perioada socialistă acum părăginită, și fermele de cămile perfect asortate cu aceasta; impunătorul monument imperialist Kyffhäuser, cu coloana sonoră mereu asigurată de menestreli care dedică ode fetelor și tufelor de flori locale; grădina cu cel mai mare sortiment de trandafiri din întreaga lume; grupurile statuare cu slogane adresate proletarilor de pretutindeni și aleile denumite în deplin asentiment cu lupta lor, animate de cetățeni mai mult sau mai puțin rasiști, adepți ai dreptei radicale (statistic o treime a populației alege AfD); împătimiții reconstituirilor cu costume de epocă; cultura FKK și circuitele montane pentru nudiști; peștera lui Barbarossa ca atracție turistică populară sau desișul cu pietre împuțite ca locație pentru cunoscători; rocile albastre de cupru din colecția geologică locală; sau castelul în care, cu mai bine de două sute de ani în urmă, a locuit și lucrat un Georg Philipp Friedrich von Hardenberg, sau Novalis.

Umorul caricatural al filmului se trage din tactica de colaj, adică din acumularea și asocierea de elemente reale. Asta nu presupune lipsa de inspirație sau contribuție auctorială. Cei doi turiști nudiști pasionați de drumeții ar putea fi întâlniți prin munți, de pildă, dar ca unul să cânte la acordeon melodii de Franz Schubert cu versuri de Novalis îmi pare mai puțin comun. Pur și simplu s-a întâmplat ca acel actor să fie un instrumentist talentat, iar Radlmaier a profitat. Una din protagoniste, Ursula, e hăituită prin natură de acești bărbați caraghioși și amenințători totodată, întrupând machismul tip Oktoberfest, dar și un romantism stereotip. Absurdul e în egală măsură construit și descoperit în mediu. Similar, meseria de mâncător de pietre e scoasă dintr-o carte cu ocupații ciudate ale secolului XVIII și corelată cu trecutul minier din Sangerhausen și cu curioasele pietre albastre lăsate în urmă. Apoi toate sunt reinterpretate prin prisma operei novalisiene. De un asemenea artist ambulant cu stomacul tare este înamorată Lotte, altă protagonistă. Acest cuplu s-a format când piatra preferată a fetei, ingerată fără rea intenție, a fost returnată ulterior digestiei. Tot farmecul rocii le-a insuflat celor doi rebeliunea și dorul de libertate, egalitate, fraternitate. Aura mistică a florii albastre e transferată unei biete pietre la fel colorate. Mutarea lui Radlmaier e mai ingenioasă decât pare la prima vedere: absolutul e făcut tangibil, transmisibil și mai ales filmabil. „Căutăm pretutindeni necondiționatul și găsim mereu doar lucruri”, nota melancolic poetul german. Răspunsul cineastului contemporan pare a fi celebrarea acestui fapt.

Geologul și pionierul scrisului fragmentat Novalis a combinat adesea poeme, basme, idei filosofice și descrieri științifice pe singură pagină de-a sa, fără ierarhie. Radlmaier adoptă principiul de lucru în propria operă interdisciplinară. Se reunesc armonios aici toposuri de documentar, film politic, realism magic, comedie romantică, melodramă sau simfonie urbană. Phantoms of July e compus din patru segmente legate, fiecare cu un echilibru aparte între genuri, însă lasă impresia de întreg coagulat. Dincolo de legăturile narative, de motivele vizuale și muzicale, la care voi reveni, Novalis devine o figură nodală a fragmentelor. Prima oară, el apare în calitate de personaj secundar. În prologul filmului, Radlmaier face alegerea grăitoare de a-i acorda prioritate Lottei, slujnica lui Novalis, sortită să-și petreacă timpul muncind, multe din sarcinile ei fiind repugnante. Marele poet e redat drept alt muritor producător de fecale, căci imaginea oalei de noapte îi e asociată la un moment dat. În ciuda împrejurărilor nefaste, eroina are o bogată lume interioară, fiind profund marcată de contactul bref cu manuscrisul patronului și cu piatra albastră găsită pe potecă. Precum simbolul aristocratic capătă o formă profană, purtată din mână în mână de plebei și proletari în decursul istoriei, tot așa geniului romantic îi sunt negate superioritatea și singularitatea. Sehnsucht-ul nu mai e privilegiul garantat de titlul nobiliar, ci devine visul egalitar disponibil oricui.

Într-un anume sens, filosofia lui Novalis este întoarsă pe dos. Radlmaier preferă să pună în scenă povestea claselor de jos și aderă la perspectiva celor al căror răstimp de elevare spirituală și de cultivare intelectuală a fost (și mai e) sistematic suspendat. Identificarea cu cei fără de parte, precum și probarea unor posibile feluri echitabile de împărtășire a sensibilului alcătuiesc un fir stabil al filmografiei lui. În Phantoms of July se resimte poate cel mai clar preocuparea pentru dreptul de a visa, de a vorbi și a fi observat, ori de a fi viu în mod plenar, iar autorul intervine pentru a nivela decalajele. Servitoarea Lotte tânjea după viața mai slobodă și demnă promisă de revoluție și voia să plece cu amantul ei în Franța, însă tentativa de evadare se termină prost. Ursula e captivă în rutină, jonglând între joburi și îngrijind un soț la care nu mai ține, fără să-și permită niște clipe de odihnă sau o plasă de cireșe când poftește. Tânăra chelneriță așteaptă o portiță de scăpare din orașul în care e nefericită și neîmplinită. O licărire de speranță apare când cunoaște un trio de instrumentiști din Berlin. Neda se străduiește să fie youtuberiță, unica opțiune în branșa studiată, pentru a-și păstra permisul de ședere, însă rămâne falită și fără răbdare pentru ostilitățile băștinașilor. Iranianca încă jelește prietenia pierdută când a părăsit țara natală și Mariam nu s-a alăturat din rațiuni bănești. Șansa reîntâlnirii pare foarte aproape și totuși o ocolește. Sorțile celor trei femei se împletesc neașteptat în Sangerhausen și piatra încărcată de sehnsucht are o contribuție esențială.

Radlmaier pare în deplin acord cu mișcarea bidirecțională a romantismului german – ce oferă ordinarului o semnificație superioară și transcendentalului o față familiară – dar propune o lectură profund materialistă a ei. Scenariul e strict subordonat locului documentat, problemele sociale sunt reflectate prin traume corporale, iar substratul politic e insinuat prin intermediul camerei de filmat. Cadrele scenice și statice, trase rece pe suport digital – specifice satirelor radlmaieriene anterioare – sunt substituite de planuri dinamice, mai ludice. Aici, agilitatea camerei și granularitatea peliculei de 16mm aduc un plus de intimitate și de materialitate. Traiectoria camerei și raportul ei cu locurile și cu lucrurile surprinse sunt inedite estetic și racordate la discurs totodată. Mai precis: pan-ul vertical de pe stăpân pe servitoare și trav-ul după ea par semnele unui transfer afectiv; pan-ul lateral mută cadrul pentru a mai putea include pe cineva sau a umple clivajele dintre personaje individuale – o privire favorabilă colectivului. Zoom-urile recurente către piatra albastră și halda piramidală, mereu asociate cu o melodie de flaut misterioasă, traduc formal dorul de absolut. Camera de filmat nu e omniscientă, ea caută curioasă sau stăruie afectuoasă. Decupajul precis se conjugă armonios cu montajul mai degajat: numeroase imagini culese de prin peisaj par a fi ajuns în film, justificate mai ales de propria plasticitate.

Firul narativ pivotal se țese în jurul deja amintitei pietre albastre. Întâlnită pe o potecă și însușită de Lotte, trecută prin tractul digestiv și înapoiată de iubitul ei, apoi prețuită împreună și pierdută odată cu moartea lor prematură. Stră-stră-stră-stră-strănepoata servitoarei, Ursula, regăsește piatra în drumul ei de la muncă spre casă, fiind instant sedusă. O dăruiește Zulimei, violonista venită pentru un eveniment cultural de care se îndrăgostește până peste cap și care o părăsește fără să-i spună vreun cuvânt, lăsând piatra în gară, între mucurile de țigară. În cele din urmă, Neda preia ștafeta, dislocând sehnsucht-ul încapsulat în piatră, deci contaminând și alte medii cu sporii romantici ai Sangerhausenului. Punctele de stație al pietrei sunt ilustrate similar, dar mici diferențe imprimă noi conotații fiecărei instanțe. De pildă: când obiectul sosește iar la Lotte, atingerea mâinii ei și a mâncătorului de pietre e filmată în plan detaliu și flautul se aude în fundal, întocmai ca atunci când Zulima primește darul de la Ursula. În ambele scene, un cadru cu luna pe cerul negru e imediat următor gestului. Pentru iubiții din secolul XVIII, flautul continuă peste un plan detaliu cu cireșe și apoi peste gros-planurile lor suprapuse intim în cadru. Pentru femeile din epoca contemporană, melodia se oprește brusc și scena trece la un plan ansamblu lipsit de orice tensiune erotică, în ciuda propunerii Zulimei de a se retrage în camera ei de hotel. Este primul semn că dragostea ar putea fi nereciprocă, și unicul moment în care contactul cuiva cu piatra își pierde farmecul magic – ar părea că fantoma Lottei are dreptate legat de violonista berlineză cu nume novalisian, care e o snoabă insensibilă. Oare ea n-are nevoie de tipul de visare pe care-l induce piatra albastră, fiind prea burgheză?

Arcul narativ e unul mai degrabă digresiv, cu planuri temporale reluate sau alternate. Acesta e structurat și prin motivele vizuale și muzicale de care sunt traversate toate cele patru episoade. Poveștile sunt relatate într-o logică asociativă și sensul derivă prin variații, reiterații sau relații intuitive. Piatra albastră ori piramida de steril solitară nu sunt unicele simboluri cu scop de romantizare a lumii. Și cireșele apar ca motiv omniprezent, iar sarcina semantică le e cumulativ amplificată. De la rodul delicios, liber la cules, al pomilor printre care se plimbă Lotte și colega ei, la parte a ritualului amoros, la produsul apetisant și prea scump, pe care Ursula nu poate să-l cumpere, la fructele și clipele tandre oferite de Zulima, o mostră a fericirii făgăduite, la paralela stranie cu pietrele la rinichi, plăsmuită de o Neda adormită în cinema, la bun sustras din livada devenită între timp proprietate privată, trecută de Ursula, Neda, Sung-nam și Buk, pentru care grupul ar risca un arest. Ultimii doi sunt vecinul Ursulei, un coreean în vârstă șofer de mini van, respectiv nepoțelul imigrat ilegal din fostul URSS, avut în grijă de acesta. Ei prilejuiesc intersectarea protagonistelor la finalul filmului. Episodul al patrulea nu e intitulat după una dintre femei, la fel ca celelalte, ci, în mod adecvat, „Cele mai bune obiective turistice din Sangerhausen, văzute dintr-un mini van dotat cu aer condiționat”.

În Phantoms of July, revoluția proletariatului nu începe prin confiscarea mijloacelor de producție, ci a mijloacelor de transport. Destinele protagonistelor, precum și al lui Sung-nam sunt direct conectate de cai, mașini, trenuri și imposibilitatea scăpării din locul în care trăiesc. Fuga în lume alături de persoana iubită necesită o încercare de furt atât pentru Lotte, cât și pentru Ursula – ambele sunt eșuate, însă consecințele le sunt disproporționate. În loc să meargă călare în Franța, nelegiuiții secolului XVIII se aleg cu condamnări la moarte. Lăsată baltă de o străina snoabă pe care dorea să o conducă la concert fără a deține o mașină în prealabil și soldată doar cu inima frântă, suferința Ursulei pălește prin comparație. Reușind să se ascundă în aceeași peșteră ca strămoașa ei, aceasta nu este capturată de poliție. Neda suferă în urma despărțirii de Mariam, care nu și-a permis să părăsească Iranul și cu care a întrerupt dialogul. Își regăsește prietena într-o gunoieră înregistrată întâmplător, dar apoi parcă i s-ar scurge printre degete. Fiind străină, Neda cade pradă unui mecanic profitor, care o scutură de bani și o lasă pieton, blocată în Sangerhausen. Tânăra iraniancă își oferă serviciile de travel influencer contra unui tur cu mini vanul lui Sung-nam, sperând că ar putea crea content bun de pe drum și își dă seama abia apoi că parteneriatul nu folosește niciunuia. Circuitul atent curatoriat de bătrânul coreean e mult prea plicticos pentru YouTube și promovarea online e în van, fiindcă vehiculul va fi vândut foarte curând. Neda și Sung-nam descoperă că au multe în comun: munca îi obligă să arate publicului destinațiile turistice ale unui oraș în care nu sunt bineveniți.

Chelnerița germană, youtuberița iraniancă, șoferul coreean și nepoțelul, sunt fugăriți de polițiști care i-ar putea aresta pe toți, dar care par preocupați mai ales de Honda roșie șterpelită de Ursula. Grupul pestriț își găsește refugiu într-o peșteră care, după automatul de băuturi, pare tocmai peștera lui Barbarossa – se adaugă și infracțiunea de intrare prin efracție într-o locație cu prețuri piperate. În fine, cei patru amici stau la o cafea și depană amintiri despre iubiri și idealuri pierdute, când deodată li se alătură fantoma lui Lotte, ca să-i dea o lecție și să-i deștepte conștiința de clasă urmașei ei. Tradiția transgenerațională a oprimaților și importanța solidarității sunt aici enunțate foarte deslușit, opțiune nefericită după părerea mea. Până-n acest punct, Radlmaier a remarcat mai mult decât a predicat și politicul s-a infiltrat aproape pe nesimțite în fiecare colțișor al filmului. Delicatețea nu-mi pare implicit de dorit, doar că istețimea cu care au fost plantate indicii teoretice, iscusința cu care temele au fost transformate în forme cinematografice sunt oarecum risipite. Prin intermediul radioului și al TV-ului – unde cancelarul Friedrich Merz debita propagandă anti-imigranți, anti-asistați social ca parte a campaniei electorale – sau prin tiparele sociale ale contactelor stradale – și ele modelate prin media – comentariul indirect face ca discursul siropos pus în gura fantomei să fie cam de prisos.

Munca multă și degradantă, precaritatea, măsurile de austeritate, inflația, populația șomeră în creștere, discriminarea imigranților, barierele birocratice și logistice sunt ambianță constantă a cotidianului. E adevărat deopotrivă pentru Sangerhausen și pentru versiunea sa reinventată de Radlmaier. La convergența dintre temporalități, tradiții artistice și identități incompatibile doar în aparență, Phantoms of July devine o mașină fabulatorie. Ficțiunea are capacitatea de a face perceptibile acele realități pe care ordinea politică curentă le declară imposibile. Filmul este despre potențialități improbabile, despre oportunități de coabitare și de formare a comunităților hibride. Transpare influența puternică a lui Jaques Rancière asupra sensibilității politice a autorului – cel care i-a tradus în germană cărțile despre cinema. Viziunea asupra emancipării a teoreticianului francez nu presupune doar revendicarea unor condiții mai bune de muncă, ci a timpului nesubordonat producției, în care viața interioară se poate dezvolta. Pentru Radlmaier, libertatea individului de a visa este un imperativ și această visare pare să reverbereze și la nivel colectiv. În ultimele minute ale filmului, Sehnsucht-ul este focalizat într-o imagine: protagoniștii, acești patru oameni diferiți, nedoriți, oprimați, obosiți, dorm cu toții în mașină, unul lângă altul. Phantoms of July nu poate propune un program, ci doar fabula o utopie efemeră.

[Vatra, nr. 9/2026, pp. 39-40]

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.