
Senida POENARIU
Libertăți inegal distribuite
O discuție despre „fetele emancipate” ale literaturii, fie ele autoare sau personaje, pornește, implicit, de la existența și a celor „mai puțin” emancipate, ca să nu spunem „neemancipate”. De fapt, termenul de emancipare își capătă sensul chiar din această opoziție: pentru a vorbi despre o femeie emancipată, procesul emancipării este, în definitiv, cel vizat, adică depășirea/ ieșirea din acele condiții, contexte, norme, relații de putere ș.a. care o condamnau la „minorat”, dacă ne gândim la poziția kantiană, emanciparea fiind o formă de autonomie a gândirii/ a rațiunii (curajul de a gândi independent) sau, pe linie marxistă, o eliberare de exploatare socială și economică. Așadar, interesul ar viza acțiunea de a trece de la constrângere la autonomie, de la dependență la libertate, de la subordonare la egalitate și lista poate continua, culminând cu atingerea dezideratului de a /(-ți) determina (intelectual, economic, social) propria existență/ mod de a trăi. De cele mai multe ori însă traiectoriile nu sunt în linie dreaptă. Ieșirea dintr-o formă de subordonare nu se soldează, automat, cu atingerea statutului de libertate, orice ar însemna aceasta. Formal și/ sau substanțial lucrurile pot diferi semnificativ. Mai mult chiar, uneori, ieșirea dintr-o formă de subordonare presupune, de fapt, picajul într-o alta.
Ultimul roman al Tatianei Țîbuleac, Când ești fericit, lovește primul (2025), ilustrează perfect această tensiune. Încă din titlu sesizăm aproape o negare a idealului emancipării ca autonomie a gândirii și solidaritate, printr-o exprimare a unei atitudini darwiniste care forțează personajele să reproducă logica ierarhiilor, nu să iasă din ea. Deși migrația pare, la suprafață, tema centrală a romanului, ea nu este, cred, miza lui principală. Sub acest strat evident se află alte două teme care structurează de fapt narațiunea: prietenia și emanciparea. Plecarea din Moldova, stimulată pe de-o parte de dorința unei vieți mai bune, dar, mai ales, de cea de a fi aproape de prietenii ei din copilărie, poate fi citită ca un gest de emancipare, dar migrația nu o eliberează pur și simplu de determinările sociale și de gen care îi structurează existența. Ba mai mult, ea le reorganizează, producând alte forme de precaritate și dependență. Imposibilitatea de a separa cu totul emanciparea de formele de inferioritate pe care personajul feminin își propune să le depășească ne permite să privim experiența Milei prin prisma coincidentia oppositorum: emanciparea și lipsa ei nu mai apar ca două stări succesive, ci ca două condiții care se suprapun și se determină reciproc. Mila ilustrează viu ambivalența emancipării (Fortunes of Feminism, p. 16) despre care discută Nancy Fraser în studiul său. Prin statutul ei de intelectuală, de profesoară la universitate în Moldova, ulterior de badantă la Paris, dar și prin cel al lui Malik sau al tatălui, similare în acest sens al precarității materiale – avem mai degrabă o problemă de clasă decât una exclusiv de gen, mai precis una a întregii categorii de intelectuali umiliți și sărăciți din Moldova: „În anii tranziției intelectualii erau văzuți ca niște ratați ai societății. Să fii medic, inginer sau profesor, într-un cuvânt bugetar, însemna să nu primești salariul cu lunile, să n-ai bani de lumină și gaze, iar copiii tăi să fie îmbrăcați la școală ca niște sărăntoci. Altele erau pe atunci elitele. Speculanții. Interlopii. Prostituatele. Instalatorii erau mai respectați decât doctorii în științe” (p. 52). În acest sens, romanul exemplifică și alt tip de eșec al emancipării discutat în Fortunes of Feminism: în absența redistribuției, precaritatea apare sub o nouă formă. Nu avem un eșec individual, ci unul structural, un simptom al unui sistem social care oferă doar parțiale și incomplete moduri de eliberare, mai rar recunoașterea și redistribuția pe care le consideră Fraser condiții necesare ale emancipării.
Această lectură centrată pe clasă nu trebuie să eclipseze dimensiunea specifică de gen a experienței Milei. Chiar dacă tatăl și Mila împărtășesc viciul alcoolismului, repercusiunile nu sunt însă aceleași: „Cad obrajii, cad sânii, cade omul, în cazul meu femeia, ceea ce este și mai grav, pentru că, o dată căzută, o femeie nu se mai ridică niciodată, doar se îneacă, se îneacă, se îneacă. Eu mă gândesc în schimb la toți bețivii pe care îi cunosc. Bărbați care beau mult și sunt respectați. Bărbați care beau tot timpul și sunt geniali” (p. 8). Căderea, la bărbat, poate fi resemnificată, ea devine excentricitate, geniu, chiar o formă de statut. Scrisul și cititul, adevăratele iubiri alte tatălui, deci activități care țin de rațiune, de sfera înaltă, îl disculpă de neglijarea familiei sau de modul aproape inuman în care o tratează pe Nina. Pentru femeie, aceeași cădere e ireversibilă, definitivă, fără cale de întoarcere. Aceeași sărăcie, aceleași cariere terminate brusc și injust, același eșec în familie/ în dragoste, dar nu și același grad de libertate: în Moldova tatăl reușește să fie „liber”, să fie singurul cu adevărat liber, după cum afirmă Mila, nu doar pentru că e o persoană cu principii morale, ci pentru că are, structural, acces la o libertate pe care condiția lui de bărbat i-o oferă implicit. Cum era de așteptat, aceste libertăți sunt asigurate de munca remunerată, aleasă voluntar, dublată de pasiune, fie ea plătită foarte prost: „Tata venea acasă doar ca să-și ia haine curate și să se odihnească pentru lucrurile cu adevărat importante – munca la redacție, prietenii, deplasările. Pentru mama, în schimb, munca eram eu, iar lucrul cu adevărat important era emoția. Până să se căsătorească, își dorise să devină ceva în arte (…) Când vorbea despre ce ar fi putut să ajungă dacă nu rămânea gravidă cu mine, mama radia” (p. 16). Diferența nu vine doar din statutul muncii (remunerată sau nu), ci, mai ales, din spațiul pe care aceasta îl deschide sau îl închide: pentru tată munca este ieșire în lume – redacție, prietenii, deplasări –, respectiv acces continuu la spațiul public, la mobilitate, la o rețea socială proprie. Munca mamei, în schimb, e copilul însuși, o „muncă” care o fixează definitiv în interiorul casei, în sfera domestică și afectivă. Regretul permanent pentru cariera artistică ratată exprimă exact acest cost, iar moartea timpurie, la doar 23 de ani, poate funcționa și pe plan simbolic, ea închide definitiv orice posibilitate de recuperare a acestui traseu neîmplinit – visul artistic e curmat definitiv, nu doar amânat sau sacrificat, ci literalmente lipsit de orice șansă ulterioară de împlinire. Libertatea tatălui constă în a eșua vizibil, în a bea, în a performa în afara normelor, fără ca acest eșec să-i anuleze definitiv statutul sau demnitatea socială. Mila nu are acest privilegiu al eșecului tolerat. Clasa le impune amândurora aceeași sărăcie, dar genul le distribuie inegal dreptul la vulnerabilitate. Ar fi utilă, de asemenea, o discuție despre intersecționalitate, mai ales că romanul aduce în discuție și problema esticilor și a xenofobiei, vizibilă în pasajul despre furt și „merda balcanică” (p. 35) sau în cel despre o formă de purificare rasială a Parisului susținută, paradoxal, chiar de imigranți – Fima, altă imigrantă din Moldova, susținătoare a „vestelor galbene”, așteaptă să vină cineva la guvernare care să „curețe Franța de «veniți»”1 (p. 105).
Formal, schema narațiunilor emancipatorii ale auto-descoperirii feminine propusă de Rita Felski în Beyond Feminist Aesthetics (1989) oferă o grilă utilă pentru a citi și, așa cum vom vedea, pentru a măsura abaterea din romanul Tatianei Țîbuleac. Felski definește bildungsromanul feminist prin patru trăsături, acesta fiind biografic, dialectic, istoric și, mai ales, teleologic, „organizing textual signification in relation to the projected goal of the protagonist’s access to self-knowledge” (p. 135). În consecință, genul angrenează un traseu liniar, cumulativ: „a protagonist’s journey from the enclosed realm of the familial home into the social world” (p. 134), o mișcare „from the world within to the world without, from introspection to activity” (p. 133), dinspre pasivitate și dependență spre o formă de acțiune publică ce nu presupune resemnare, ci constituie „the precondition for oppositional activity and engagement” (p. 136). Această deplasare dinspre privat spre public e, la rândul ei, mediată de o structură esențială – comunitatea feminină –, care „inspires activism and resistance rather than private resignation” (p. 138), transformând ieșirea individuală din subordonare într-un proces potențial mai eliberator decât în bildungsromanul masculin clasic, unde eroul pornește deja cu „a more confident sense of self” (p. 137).
Traseul Milei pare, la prima vedere, să reproducă această schemă, o ieșire din sfera privată, de sub tutela tatălui tradiționalist, spre lumea publică: mai întâi la Chișinău, într-un apartament comun cu Anastasia și Malik, apoi, prin migrație, la Paris. Datele biografice ale mișcării „dinspre interior spre exterior” par, așadar, prezente. Ceea ce lipsește, însă, e chiar arhitectura liniară care ar transforma această mișcare într-un traseu propriu-zis emancipator: planurile temporale multiple sunt developate fragmentar, nu cumulativ, refuzând exact acea „retrospective self-knowledge” (p. 135) spre care tinde bildungsromanul feminist (dar și clasic). Frazele sunt precise, scurte și tăioase, tranșante chiar. Însă vedem cum este ratată la rândul ei și emanciparea prin limbaj, emanciparea promisă de limba franceză (limba culturii înalte, a poeților recitați de tată). Capitalul simbolic pe care îl deține Mila se dovedește a nu avea acoperire materială nici în Moldova, nici în Franța – stăpânește limba dominantă cultural, dar tot vulnerabilă economic rămâne.
Iar acolo unde Felski identifică în comunitatea feminină motorul solidarității emancipatorii, la Țîbuleac raporturile dintre femei – fie prin munca de îngrijire, fie prin prietenia cu Anastasia – refuză exact această funcție: relația nu consolidează identitatea Milei printr-o recunoaștere reciprocă, ci o expune umilinței și însingurării. Când ești fericit lovește primul poate fi văzut, așadar, ca un anti-bildungsroman al emancipării: nu doar că personajul nu atinge, la finalul traiectoriei, statutul de libertate promis de gen, ci și forma însăși a narațiunii – sincopată, tranșantă, fragmentată, refuzând rezoluția – enunță acest eșec structural, dincolo de ce i se întâmplă, la nivel de conținut, Milei. Modelul dominant al emancipării presupune, așa cum am văzut, un traseu liniar de progres, organizat în jurul unor borne temporale prestabilite: carieră, căsătorie, copii, împlinire materială. Eșecul de a bifa aceste momente esențiale nu e resimțit de Mila ca produsul unei structuri normative arbitrare, ci ca eșec personal, intim: ea se percepe drept o femeie „terminată” (p. 124), un model generic chiar al eșecului.
Interesant este că, revenind la Felski, romanul de față refuză și cealaltă variantă de auto-descoperire pe care o identifică teoreticiana: cea numită novel of awakening, în care emanciparea nu presupune o mișcare progresivă spre exterior, ci o trezire la o identitate mitică sau la un sine originar, „an already given mythic identity” (p. 126), regăsit printr-o întoarcere la origini. Mila respinge explicit posibilitatea unei asemenea reveniri: „problema e că eu n-am ce să re-devin. Eu nu am nici unde mă întoarce, nici ce îndrepta sau limpezi” (p. 8). Singura continuitate pe care o recunoaște cu propriul trecut (și cu tatăl mort) nu e, însă, una regeneratoare, ci una patologică: „un singur lucru nu a lipsit niciodată – alcoolul. Când beau, pot uita. Când beau, pot ierta. Când beau, tata se scurge în mine și acolo nu mai poate să moară” (p. 8). Dacă bildungsromanul feminist eșuează ca instrument de analiză a acestui roman pentru că traiectoria Milei nu se lasă organizată teleologic, novel of awakening eșuează de asemenea: nu doar că nu există niciun sine anterior sau „acasă” mitic la care întoarcerea ar restaura o identitate pierdută, ci și singura formă de continuitate cu trecutul funcționează exact ca negare a autonomiei prin viciu.
Identitatea ei de femeie este înlocuită, în ochii străinilor pentru care lucrează, de cea de badantă – de cineva de care este nevoie, nu de cineva care este dorit, iubit, acceptat. Aceasta e, de altfel, singura formă de putere pe care o mai are Mila: să știe că Haim, bărbatul cu dizabilități pe care-l îngrijește, are nevoie de ea, nu poate trăi fără ea (p. 26). Ba chiar își imaginează, cu o promptitudine tulburătoare, că, odată moartă soția lui (descrisă drept bătrână și rea), ea îi va lua locul. Nu puteau lipsi din acest roman încercările de „emancipare” prin relații cu bărbați – încercări care, aici, sfârșesc invariabil prost. Mila găsește, pentru moment, confort financiar alături de Anatol, un traficant violent, violator, implicat și în traficul de persoane, dar care se poartă „bine” cu „femeia lui”; acesta dispare brusc, foarte probabil ucis. Visul și totodată prescripția tatălui sunt ca Mila, ca orice femeie, să aibă copii și soț, „sărace, dar demne, înșelată, dar cu soț” (p.100).
Mila rămâne cu dorința de a avea un copil, fie și unul adoptat, pentru că doar așa ar putea avea ceva al ei; în acest mod și-ar satisface simțul posesiunii. Însă înainte de atingerea acestui deziderat, ea trebuie să obțină mai întâi stabilitate financiară: „Dacă Haim are dreptate și aș putea deveni funcționar public, poate are și Cora, și aș putea deveni mamă. Nu să nasc, asta nu se întâmplă, să adopt. O fetiță care să fie a mea, cu totul a mea, nu doar luni și vineri sau pe perioada unei petreceri. A mea pe viață”. (p. 158) Nu este vorba aici doar de dorința de a fi mamă, ci și de aceea de a deține, în sfârșit, ceva ce nu poate fi contestat, luat, împărțit – o recompensă pentru toate lipsurile de până acum. Copilul devine forma ultimă de „proprietate” asupra căreia Mila ar avea control total.
Anastasia, la rândul ei, intră într-o rețea mafiotă, sub protecția unui bărbat care seamănă deopotrivă cu un șef de rețea și cu un proxenet (romanul atinge, tangențial, și tema traficului de persoane); ajunge să se prostitueze, riscându-și viața și pe a celor din jur, fiind ea însăși victima unor abuzuri de tot felul. Cu toate acestea, prin frumusețe și seducție, reușește să-și asigure un trai confortabil în Franța, întemeind o familie de conveniență, total dezinteresată de fiică sau de soțul francez mai mereu drogat, absent și grobian. Pentru ca Anastasia să aibă libertatea pe care și-o dorește, Mila preia rolul de îngrijitoare a fetei ei, Marta, care are norocul, după cum glumea Anastasia, să aibă două mame: una frumoasă și una deșteaptă. Libertatea și ieșirea din sfera domestică de care se bucură femeile din Franța presupun, implicit, ca o altă femeie, dintr-o țară defavorizată, să le preia locul: femeile din Est „eliberează”, altfel spus, femeile occidentale, lăsând un gol acasă. Pentru ca Mila să aibă grijă de clienții din Franța, tatăl ei, în Moldova, trebuie să moară singur și părăsit. Această dinamică a lanțurilor globale de îngrijire este analizată pe larg în Global Woman: Nannies, Maids, and Sex Workers in the New Economy, volum coordonat de Arlie Hochschild și Barbara Ehrenreich.
Ipocrizia progresismului performativ occidental este surprinsă printr-o serie de „-isme” și clișee din gura lui Antoine, care, discursiv, îmbrățișează o ideologie ostentativ progresistă, chiar socialistă, însă practic trăiește fix ca un mic burghez cu acte în regulă. Pe de altă parte, el este singurul francez care îi apreciază Milei formarea intelectuală, și care, afirmă aceasta, „vede și ce am fost, nu doar ce am ajuns” (p. 98). Prezența lui Antoine este însă relevantă nu doar pentru a sublinia discursul gol al occidentalului preocupat de Celălalt, ci și pentru a devoala o formă internalizată a stereotipurilor de gen. Antoine trăiește practic visul de a face doar ce vrea, când vrea, moștenind averea mamei. Pentru că ceea ce-l împlinește nu se încadrează în schema tradițională a masculinității, pentru Mila el nu este „cineva”, așa cum nici ea nu este „cineva” pentru că nu bifează atributele feminității și ale succesului aferent acesteia: „Ar fi putut să meargă la cele mai bune universități, să facă o carieră strălucită, să fie și el cineva, nu să gătească mâncare de trei ori pe zi pentru fiică-sa” (p. 99). Antoine este, în schimb, un tată foarte bun și dedicat fiicei sale, domesticul fiind spațiul în care se simte cel mai confortabil, mai precis bucătăria. Atât în ochii occidentalilor, cel puțin ai mamei, cât și în cei al esticilor, el eșuează pentru că nu s-a ridicat la așteptările părinților bogați, care-l vedeau avocat. Cu toate acestea, are o viață extrem de confortabilă fără a depune cel mai mic efort. Cazul lui arată că principiul meritocrației nu e șubred doar în Moldova, ci și în Occident: dacă pentru Antoine eșecul e o alegere pe care privilegiul o face posibilă, fără costuri reale, tatăl Milei demonstrează varianta simetric opusă, efortul și integritatea, fără capital, nu garantează nimic: „Crescusem cu convingerea că dacă înveți, dacă faci studii și rămâi integru, nu ai cum să nu reușești în viață. Atunci cum era posibil ca, pentru convingeri, tata să rămână pe drumuri, iar pentru lins, unii să-și construiască palate?” (p. 137).
Cum deja am afirmat, dacă migrația ocupă centrul romanului, iar emanciparea îi structurează miza subterană prietenia este tema care le leagă pe amândouă și care, în cele din urmă, surprinde adevărata dramă a Milei. Un indiciu explicit în acest sens vine chiar din interiorul textului, sub forma unui mesaj lăsat de tată, aproape ca o instrucțiune de lectură pentru însuși romanul pe care îl citim: „Mila, să scrii neapărat o carte despre prieteni” (p. 180). Toate deciziile majore ale Milei sunt motivate, într-o formă sau alta, de prietenia cu Malik și Anastasia: triunghiul lor – deopotrivă de prietenie și de dorință – pare, la prima vedere, exact acel tip de comunitate afectivă care ar putea inspira activism și rezistență (Felski, p. 138), un sprijin reciproc capabil să contrabalanseze precaritatea structurală discutată până acum. Însă relația nu face decât să reproducă, la scară mică, logica darwinistă anunțată încă din titlul romanului: Mila renunță la Malik în favoarea Anastasiei, Malik renunță la Mila pentru Anastasia, iar acest joc de alianțe și trădări succesive le aduce tuturor celor trei suferință, nu emancipare. Prietenia de-o viață se termină, în cele din urmă, urât, iar Mila ajunge la o concluzie care demontează retrospectiv orice iluzie de solidaritate autentică: „Așadar, vizita lor la mine acasă, ideea că mă salvau de la sărăcie, că-mi întindeau o mână, fusese o înscenare. De fapt, Malik se temea să n-o piardă pe ea, iar ea voia să mă murdărească și pe mine” (p. 146).
Romanul nu abandonează, totuși, complet posibilitatea solidarității feminine. Dacă femeile franceze pentru care lucrează Mila nu o tratează bine, iar prietenia din tinerețe se dovedește, în cele din urmă, o formă de trădare mascată, există totuși, în roman, o formă imperfectă de solidaritate feminină, exemplară fiind Nina, alături de mica și fragila comunitate de femei imigrante care se sprijină reciproc, cum pot, în condiții de precaritate extremă. Această solidaritate nu vindecă și nu emancipează, nu revine la funcția pe care o identifică Felski, dar supraviețuiește, discret, ca ultim rest al unei posibilități care, altfel, în roman, eșuează sistematic.
__________________
1 V. și Mihnea Bâlici, Înainte să lovească altcineva, https://www.scena9.ro/article/cronica-tatiana-tibuleac-cand-esti-fericit-loveste-primul
Bibliografie
Ehrenreich, Barbara, and Arlie Russell Hochschild, eds. Global Woman: Nannies, Maids, and Sex Workers in the New Economy. New York: Metropolitan Books/Henry Holt and Company, 2002.
Felski, Rita. Beyond Feminist Aesthetics: Feminist Literature and Social Change. Cambridge, MA: Harvard University Press, 1989.
Fraser, Nancy. Fortunes of Feminism: From State-Managed Capitalism to Neoliberal Crisis. London/New York: Verso, 2013.
Țîbuleac, Tatiana. Când ești fericit, lovește primul, Chișinău: Cartier, 2025.
*
Larisa STOIAN
Figuri migratorii ale emancipării feminine – Cu dragoste despre un popor de cuci, Irina Pavlovici

În contextul socio-economic al intensificării emigrației postcomuniste, acest subiect al actualității sociale românești postdecembriste este preluat la nivel literar, în diferite formule (auto)ficționale, care surprind, mai mult sau mai puțin, realitatea autobiografică a celor confruntați cu emigrația postcomunistă, fie academică sau economică. Din perspectiva confruntărilor identitare fără echivoc pe care le implică plecarea din țara de origine, precum și îndepărtarea (traumatică) de mediul familial, studiile sociologice – dar și cele literare – converg, totodată, în jurul unui fenomen contrar, și anume cel al migrației de revenire. De multe ori, decizia emigranților este cea de întoarcere în țara de origine, în pofida mirajului socio-economic occidental care promite totul, dar nu oferă suficient, astfel încât să contracareze scindările identitare survenite de-a lungul procesului migrator.
Un asemenea amalgam al confruntărilor afectiv-identitare prezintă romanul de debut al Irinei Pavlovici, Cu dragoste despre un popor de cuci1. Dincolo de perspectiva rupturii identitare cauzate de emigrație – care poate fi sesizată în remarcile confesive ale vocii narative subiective –, în ceea ce privește textul Irinei Pavlovici, intrigantă este postura figurilor feminine aflate într-o deplină emancipare, atât personală, cât și profesională. Pentru acestea, emigrația se instituie ca posibilitate de evoluție individuală, indiferent de spectrul interrelațional în care se află. Deși romanul conține anumite note autobiografice, acestea nu provin din direcția personajului-narator feminin – ca posibil alter ego al autoarei –, ci din cea a comunității de emigranți români, prezentă la nivelul textului atât de pregnant, încât capătă statutul unui personaj colectiv, care ilustrează – sub forma unei panoramări a autenticității experienței migratorii – tocmai acele puncte subliminale în care scindarea identitară poate fi sesizată.
De altfel, datorită evoluției migratorii a personajului-narator, textul poate fi receptat în deplinătatea sa ficțională, întrucât destinul vocii narative subiective nu este identic cu cel al autoarei, ci doar converg în anumite privințe care țin locul unor inserții autobiografice. Pe de-o parte, este vorba despre țara de destinație, și anume Franța – romanul prezintă în genere comunitatea de români din Paris, în timp ce autoarea emigrează în același loc în 1993, pentru a-și continua studiile de masterat. Pe de altă parte, se poate remarca formarea intelectuală – personajul-narator are o poziție avantajoasă în ierarhia unei întreprinderi multinaționale franceze, ceea ce o surclasează într-o clasă socială privilegiată, spre deosebire de cazul altor emigranți români proletari, de care se dezice ca echivalență identitară (de pildă, minoritatea romă care-și câștigă existența cântând în metrou). De asemenea, ca formă emancipatoare a maturității feminine, este inclusă la nivel literar și oportunitatea maternității, argument care va propulsa, de altfel, reîntoarcerea instanței narative în țară.
Romanul debutează ex-abrupto cu scena unei cine în comunitatea prietenilor emigranți români, principalul indicativ al chestiunii afectiv-identitare fiind specificul preparatelor tradiționale românești. Se consumă sarmale și icre, elemente culinare care îi cauzează olandezului Jan – partenerul, după cum se poate constata ulterior, al personajului-narator, Oana Popa – o indigestie care necesită administrarea de stimulente digestive, acestea având la rândul lor specific românesc (Triferment și Colebil2). Scena aduce în prim-plan diferențele de cutume dintre emigranții balcanici și cei vestici. Cetățean occidental pentru care punctualitatea nu este doar regulă socială, ci formă de respect, Jan declamă întârzierea cu aproximativ două ore a invitaților români. Aluzia referitoare la posibilul motiv al întârzierii, acela de a cânta în metrou, devine jignitoare pentru vocea confesivă: „Aveau cu toții activități în metrou? […] Cum poate să insinueze că prietenii mei, români din Paris pe care-i cunoaște de-o viață, ingineri, doctori sau arhitecți, cântă în metrou după orele de muncă?”3. În plus, remarca subtilă a naratoarei cu privire la statutul de „expatriat” al partenerului său, spre deosebire de sine, ca emigrant estic, surprinde cu acuitate superioritatea de care au parte occidentalii la nivelul percepției psiho-sociale, datorită faptului că și-au părăsit țara benevol, iar nu „din meschine motive economice”4.
Cu toate acestea, relația de cuplu îndelungată pe care o are – mai ales cu un olandez – devine o formă atât a reușitei, cât și a emancipării migratorii5. Integrat și, totodată, acceptat în comunitatea de români, în jurul acestui cuplu oarecum inedit, emigrant-expatriat, converge în fapt laitmotivul întregului roman – cel al „cucilor”: „diferența dintre expatriat și emigrant nu are nicio importanță când ți-ai găsit, precum cucul, cuibul în altă parte. Tot un biet cuc e și el”6. Ecoul dezrădăcinării și al scindării identitare se resimte și asupra lui Jan, în ciuda originii occidentale, astfel încât e asemănat de vocea narativă unei păsări migratoare, și anume cucului. Întregul roman gravitează, de altfel, în jurul acestui simbol al poporului (român) dezrădăcinat, aflat într-o eternă migrație („un popor de cuci”).
O caracteristică aparte a circulației migratorii românești pe care o ilustrează naratoarea în cadrul romanului este tranziția constantă de bunuri. Sub forma bine-cunoscutelor „pachete”, acestea asigură – simbolic, desigur – liantul identitar între teritorii: cel de destinație și cel natal. Interesantă este însă cauza din spatele acestor gesturi tranzitorii. Dacă românii anilor 2000 așteaptă cu nerăbdare pachetele din Occident ca dovadă a penuriei din țară, așteptând bunuri la care nu au acces în economia de piață neoliberală aflată deocamdată într-un stadiu incipient7, străinii, în schimb, la fel ca emigranții, sunt nerăbdători să încerce produse cu specific tradițional românesc, care fie nu se găsesc pe piața occidentală, fie nu sunt la un preț accesibil:
„Tot sub nasul lor ne întoarcem cu valizele pline, până la cel de-al 23-lea kilogram admisibil, cu cașcaval Dalia, cu brânză de burduf, cu salam de Sibiu sau cu ghiudem. După care, ajunși la domiciliul nostru parizian, ne aruncăm pe telefon și ne chemăm toți prietenii și prietenii prietenilor, să vină să deguste aceste delicatese inexistente sau prea scumpe pe cheiurile Senei”8.
Aceste ritualuri ale întâlnirilor cu specific culinar sau bahic nu fac altceva decât să suplinească, chiar și doar simbolic, golul sau ruptura identitară produse de emigrație.
Este însă de remarcat multitudinea de figuri feminine care gravitează în jurul personajului-narator, datorită relațiilor de amiciție legate tocmai prin intermediul emigrației. Ruxandra, Diana, Ilinca sau Claudia, toate aceste voci migratorii feminine devin simboluri ale emancipării acumulate odată cu plecarea din țară. Reușita emigrației lor se răsfrânge atât la nivel personal, cât și profesional, întrucât poate fi observată în slujbe care le asigură venituri substanțiale, în căsnicii reușite cu candidați care le susțin sau chiar le îmbunătățesc condițiile de trai și, nu în ultimul rând, în oportunități de cunoaștere generaliza(n)tă care le lărgesc orizontul cultural și psiho-emoțional. O scenă emblematică a emancipării migratorii feminine este, de pildă, cea în care se descrie apartamentul Ruxandrei, precum și bunăstarea conferită de salariul avantajos pe care îl câștigă – toate aceste elemente devenind inclusiv motiv al discriminării de gen pentru unul din cunoscuții lor: „Scaune de designer de sute de euro, pe care nici măcar nu poți să șezi cum trebuie, o masă de aceeași proveniență, niște lămpi sublime și încă alte detalii de decorație interioară, vizibil scumpe, îl enervau profund. Să câștige o femeie mai mult decât el este de neconceput pentru Vlad”9.
Cu toate acestea, dincolo de avantajele economice ale emigrației, pentru instanța narativă, scindarea afectiv-identitară de la nivel lingvistic devine cu atât mai pregnantă, cu cât intervine posibilitatea maternității. Transmiterea bagajului lingvistic matern capătă o importanță covârșitoare în decizia de a se întoarce în țară10. Hotărârea migrației de revenire denotă, în substrat, o încărcătură identitară deloc de neglijat, mai ales în ceea ce privește posibilitatea creșterii și educării unui copil:
„Nu se poate, pur și simplu nu se poate să-mi cresc copilul așa ca toată lumea în țara asta. Să-mi spună maman și nu mamă, iar eu să-l întreb drăgăstos: Chéri, t’as fini tes sarmalé? și să continui cu Qu’est-ce que tu veux comme dessert: plăcintă cu mere ou găluște cu pruné? (s.a.) Să nu poată să comunice cu propriii lui bunici decât prin semne! Unde s-a mai văzut așa ceva? Ce oroare, ce ridicol!”11.
Totuși, în decizia revenirii se poate remarca o altă formă a emancipării. Dincolo de șansele de evoluție profesională pe care i le oferă emigrația, personajul-narator denotă maturitate și asumare, ceea ce îi facilitează întoarcerea în țară, în pofida eventualelor prejudecăți sociale, aspecte care converg înspre evoluție personală și psiho-emoțională.
Cu dragoste despre un popor de cuci poate fi receptat, așadar, drept un roman al emancipării feminine migratorii. Chiar dacă procedeele de evoluție caracterială țin de un cumul afectiv-identitar de multe ori divergent – prin natura afectelor provocate de emigrație –, substratul emancipator, nu doar profesional, cât mai ales personal, nu poate fi negat.
_____________
1 Irina Pavlovici, Cu dragoste despre un popor de cuci, București, Vremea, 2013.
2 „Cred că icrele sunt de vină. Pentru că icre nu vedem prea des la Paris. Au fost aduse cu mari eforturi din țară și asamblate cu evlavie în minuscula bucătărie din arondismentul 7 a bunei mele prietene Claudia. Niciun bob n-a fost pierdut din miraculoasa pastă care, prin adaosuri meticuloase de untdelemn cu lămâie și învârtiri cu lingură de lemn (și asta numai într-un singur sens), își triplează ca prin farmec volumul”, Ibid., p. 10.
3 Ibid., p. 9.
4 Ibid., p. 13.
5 „Cel mai surprinzător este însă că a reușit să se strecoare cu o abilitate de iluzionist în universul meu contorsionat de emigrant. În viața mea ambivalentă și-n gașca mea de prieteni ciudați”, Ibid., p. 33.
6 Ibid., p. 93.
7 „Spre România se îndreaptă cu grămezile ciocolată, biscuiți, adidași sau parfumuri, pentru că fiecare își dorește ceva care «nu se găsește». Ai impresia că inima românului parcă e croită să tânjească după lucruri intruvabile, chiar să le caute, bucurându-se cumva atunci când nu le-a descoperit imediat, când nu i-au ieșit lesnicios în cale”, Ibid., pp. 118-119.
8 Ibid., p. 12.
9 Ibid., p. 125.
10 „În majoritatea comunităților de emigranți, aceștia le vorbesc în limba maternă copiilor lor născuți în țara de adopție, copii ce vor deveni astfel niște băștinași de origine emigrantă. La noi e altfel. Nu știu ce durere nouă sau veche, ce spaimă nemărturisită îi face pe toți românii să le vorbească progeniturilor o engleză, o franceză sau o germană mai mult sau mai puțin aproximative, tot îndopându-i cu găluște cu prune”, Ibid., pp. 12-13.
11 Ibid., p. 176.
*
Emanuela IGNĂȚOIU-SORA
O femeie își caută libertatea

Multă vreme nu am știut cine e Dana Dumitriu. De altfel, pentru fetele care merg la școală, dornice să devină scriitoare, întâlnirea cu celelalte scriitoare din România e îndelung amânată, iar nume ca Cella Serghi sau Mariana Marin nu apar niciodată în manuale. Cel puțin așa s-a întâmplat în cazul meu. Nici despre Dana Dumitriu nu am știut mult timp, până nu am auzit-o pe Adriana Bittel, vorbind despre ea la un eveniment. Dana Dumitriu a trăit puțin – 44 de ani. Dar în cei 20 de ani de activitate în câmpul literar a publicat un volum de nuvele (Migrații, 1971), cinci romane (Masa zarafului, 1972; Duminica mironosițelor, 1977; Întoarcerea lui Pascal, 1979; Sărbătorile răbdării, 1980; Prințul Ghica – 3 volume, 1982-1986). A publicat eseuri critice (Ambasadorii sau despre realismul psihologic, 1976 și Introducere în opera lui C.A. Rosetti, 1982-1986). A fost critic literar la „Luceafărul“ și „România literară“ și a ținut mulți ani un jurnal, din care s-au publicat doar fragmente. Potrivit criticului și istoricului literar Paul Cernat, „alături de Gabriela Adameșteanu, Dana Dumitriu rămâne cea mai importantă prozatoare română postbelică”.
Pe scurt, Dana Dumitriu e o figură-cheie a perioadei literare românești din anii 1970-1980. Când a murit, era în plină evoluție creatoare. Deși i-au fost dedicate o monografie (Liana Cozea, Portretul unei doamne, Ed. Paralela 45, 2000 și o teză de doctorat: Nicoleta-Janeta Socol, „Dana Dumitriu-monografie critică“, Universitatea Lucian Blaga din Sibiu, 2011), ea rămâne o figură prea puțin cunoscută a literaturii române.
Faptul că, în ciuda unei opere remarcabile într-un timp relativ scurt, Dana Dumitriu – o scriitoare talentată, un intelectual de marcă și un om cald, generos și atent la ceilalți (cum mărturiseau apropiații) este acum o figură aproape uitată a istoriei literare românești, că operele ei nu au fost reeditate (cu o excepție – Prințul Ghica, reeditat în 1997) și că nu i-a fost dedicată nicio ediție de opere integrale scoate la iveală cel puțin două probleme structurale ale câmpului literar românesc. Prima este legată de recuperarea scriitorilor majori, dispăruți prea repede, a doua este legată de dificultatea în a le acorda locul cuvenit scriitoarelor. În textul de față, am în vedere o perspectivă de Gynecriticism – idee propusă de Elaine Showalter în anii 1970, tendință de explorare a literaturii femeilor în afara intervențiilor masculine, renegociind astfel canonul literar.
Acest text e o încercare modestă de a o readuce în atenție pe extraordinara scriitoare Dana Dumitriu, prin romanul ei cel mai inovator ca tematică abordată: Sărbătorile răbdării, publicat în 1980. O întâlnim pe protagonista romanului în vestibulul cinematografului Scala, unde se refugiase de ploaie. Ghighi Nestorescu este o femeie de 32 de ani care își amână prin orice mijloace întoarcerea acasă, mai precis la soțul Pavel care, conform vocabularului de astăzi, o supune unui abuz emoțional. Într-o discuție de pe la jumătatea romanului cu sora protagonistei, Lulu, care o certase pe motiv că face numai ce zice Pavel, Ghighi îi răspunde: „Căsătoria mea ar fi un calvar dacă nu l-aș aproba spontan și necondiționat! Știi ce înseamnă să discut o părere de-a lui? Cel puțin o săptămână de hărțuială, de hohote caustice, de pufnituri enervate, de răutăți distinse! Până când nu se simte răzbunat, până nu mă vede obosită, mototolită, gata să îngenunchez, nu se lasă!” Dar Ghighi nu este prinsă doar în capcana violenței emoționale conjugale, ci și a familiei și a societății. Când reușește în cele din urmă să se separe de soț, tatăl protagonistei aproape că se mută cu forța la ea în apartament, stabilind tactici de custodie și hotărând în numele lui Ghighi cu miza presupusei ocrotiri a fetiței cuplului, Monica. Rezultatul e o nouă subjugare a lui Ghighi, care îi mărturisește resemnată aceleiași surori că nu a dat jos lanțurile, ci doar le-a mutat „de pe un umăr pe altul”.
Unde poate să-și găsească o femeie libertatea? Aceasta este una dintre întrebările centrale ale romanului Sărbătorile răbdării. Dana Dumitriu face o analiză necruțătoare a lipsei de libertăți a femeilor: deși mărturisește că se află într-o căsnicie tiranică, că nu mai poate, și că singurul ei vis e să aibă și ea „un an de văduvie, de singurătate” mama ei o îndeamnă să se întoarcă la soț, pe motiv că „ai nevoie de el, e tatăl copilului tău, are o situație, are o familie mare, are o meserie bună și bănoasă… (…) Supune-te și tu cum s-au supus atâtea femei înaintea ta”.
Prietenele o ironizează, așteaptă să se întoarcă rapid la soț, o „prelucrează” ca să „nu iasă din șir, să [nu strice ordinea]“. Toate forțele societății se concentrează pentru a subjuga femeia, de la directorul unității școlare unde e profesoară Ghighi care, în cazul unui divorț, ar putea să o acuze că nu e un model moral pentru tineri, la familia care se reunește isterizată ca să o readucă în sânul firesc al cuplului, la prietenele care nu vor ca una dintre ele să reușească. Scena în care aflăm despre una din prietene care îndrăznise să se îmbrace în culori vii și să afișeze exuberanță, stârnind bârfe și clevetiri până când soțul „o pusese la punct” prin bătaie, e de o tristețe sfâșietoare. Pentru că arată că în acea societate femeia nu poate fi lăsată sub niciun chip să fie liberă.
Tema emancipării e o temă principală a feminismului, iar Dana Dumitriu își construiește romanul în jurul acestei cauze, disecând-o în detaliu, ca la un examen hispatologic. La un moment dat, este redată discuția dintre cele două surori, tocmai pe acest subiect:
„Chiar și Lulu, după ce îi cântase de nenumărate ori sorei ei Deșteaptă-te, române, avea un punct de vedere prea vesel, dorind cu tot dinadinsul victoria femeii. «Feștelește-i nițel trufia, n-o să-i strice… », îi trântise, și Ghighi se încruntase uimită: «Numai atât? » Lulu ridicase din umeri: «Altceva ce? Vezi tu altă ieșire? Poți trăi în lume așa, fără stăpân, fără încrengătură, fără NATO sau CAER? Așa, cu traista în băț, nu inspiri respect, uită-te la mine!» Era toată amărăciunea ei de feministă, de sufragetă, în această mărturisire, tot scepticismul ei de războinică, de luptătoare neînfricată pentru emancipare. «Bătălia e pierdută», observase Ghighi acră.”
Independența e imposibil de obținut, iar instituțiile care o țin captivă, familia, căsătoria, sunt consolidate constant de către toată lumea, deși nu sunt construite pe emoții reale, ci sunt simulacre, așa cum este și falsa nuntă ONT, organizată pentru turiști, la care Ghighi ajunge să participe din întâmplare – nuntă, al cărui ridicol e descris magistral de Dana Dumitriu în ultimul capitol al cărții.
Romanul cuprinde zece capitole, care pot funcționa și independent, aducând aminte de prozele americane, unde o situație întreagă poate fi construită în jurul unei sandale rupte, a coacerii unei plăcinte, etc. Sărbătorile răbdării este un roman despre căsnicie, despre (lipsirea de) libertate a femeii – un roman profund social în care sunt aduse în discuție elemente de clasă (cele două familii înrudite prin Ghighi și Pavel au situații profesionale diferite – muncitorească, respectiv profesii liberale); practici sociale (tatăl lui Ghighi trebuie să intervină pentru Pavel ca acesta să profeseze la oraș, fratele lui Ghighi se face că muncește și mai și fură: „unde nu pică, curge”), dar și trimiteri curajoase la situația politică (gluma despre omul care e tot întors înapoi de croitor până se convinge că nu costumul croit era problema, ci modul în care îl purta el; discuții despre legionari și țărăniști).
Peste tot, simțul de observație și vocabularul precis se îmbină cu pasaje de o rară frumusețe, care dau profunzime: „Din pricina mersului șontâcăit, Ghighi vedea obiectele dilatate, de parcă dintr-o dată își măriseră proporțiile, se tumefiaseră – distanțele erau mai mari, asfaltul mai gloduros și lumea de pe stradă mai nebună, mai agitată și mai nepăsătoare ca niciodată. Împovărați de obiecte, cărăm cu noi prea multe obiecte și ne place, ah ce ne place să-i vedem pe Stan și Bran, pe ecran, cum sfărâmă tot, căsăpesc, sfâșie, aruncă, sparg, distrug, știind în taină că obiectele noastre sunt la adăpost, în siguranță. Viața văzută la acest nivel, al unei profesoare de română – asta sunt eu, tovarășa Nestorescu, căreia i s-a rupt sandaua, nu găsește un taxi și vrea cu tot dinadinsul să transforme plimbarea greoaie până acasă într-o sărbătoare răbdătoare, într-o plăcere a simțurilor și a fanteziei – e oarecum delirantă. Am treizeci și doi de ani și nu mi-am descoperit nici un viciu din care să-mi construiesc un refugiu: amorul, țigarea, băutura, mobila de lux, tricotatul, bucătăria, volanul, filatelia, câinii și pisicile. Încă stau și contemplu. Încă aștept. Încă mai sunt o adolescentă, un copil bătrân, un copil pofticios, ignorându-și propriile-i pofte. La treizeci și doi de ani ar trebui să nu-mi permit asemenea călătorie… Alice într-o sanda în țara minunilor imperceptibile.”
Într-o lume în care libertatea socială, personală și individuală sunt imposibile, sărbătorile răbdării – micile refugii care dau răgaz și speranță devin și ele obiecte imposibile. Adevărul insuportabil al romanului scris de Dana Dumitriu este că, în societatea pe care o reprezintă, libertatea nu e de găsit pe nicăieri.
*
Hristina DOROFTEI
Out of bounds sau Vânători(i)-culegători ai Mariei Manolescu

Maria Manolescu (născută în 1980, la Brașov, actualmente bucureșteancă) este scriitoare, dramaturgă și profesoară de Structuri dramatice la Universitatea de Arte din Târgu Mureș. Într-un interviu acordat lui Marius Chivu, afirmă (apropo de structuri): „Îmi place foarte mult să scriu pentru teatru, îmi place să văd teatru și îmi place că mă simt și mai la mine acasă în teatru decât în literatură, pentru că eu cred că am o nevoie aproape compulsivă de a urma reguli. Îmi plac foarte mult structurile. Îmi place să scriu cu o structură, să înnod fire, îmi place munca asta de construcție, care cred că uneori în literatură poate să strice foarte mult dacă e făcută cu prea multă obstinație.”1 Deși admite că iubește să scrie piese de teatru, ea este (chiar dacă dă dovadă de modestie) și o foarte bună romancieră, cu o tehnică de construcție bine pusă la punct, preocupată de tematici contemporane și abordări actuale, o voce care trebuie ascultată în peisajul literar românesc.
Volumul Vânători – culegători, publicat la Editura Polirom, în 2019, este al doilea roman al Mariei Manolescu, apărut la o distanță de nouă ani față de cel de debut, Ca picăturile de sânge pe linoleumul din lift, din anul 2010, publicat la Editura Cartea Românească.
Această a doua carte este dezvoltată pe mai multe straturi, conține două piese de teatru (una neterminată, iar una completă, cu scene răsfirate din loc în loc de-a lungul romanului, denumită chiar Vânători-culegători) și redă viața Petrei, o „antipatică. O închipuită”, după cum observă Iulia Popovici pe coperta a patra. Autoarea explică modalitatea de lucru și etapele nașterii romanului: „am scris prima dată piesa Vânători-culegători, pe care am considerat-o terminată, am ținut-o o vreme, dar nu s-a legat nimic cu ea în teatru. E o piesă foarte stranie, au citit-o mulți oameni în care am încredere și mi s-a părut o chestie foarte interesantă. A apreciat-o foarte multă lume, nu vreau să fac spoiler, are un final într-un fel abrupt și neașteptat. Lumea e foarte polarizată vizavi de acest final și am observat că e o piesă la care rezonează mai ales oamenii care iubesc literatura.”2
Vânători – culegători este un roman compozit, o scriere care adună cele două piese de teatru, povestiri din viața protagonistei sau din imaginația ei, bancuri, povești depănate de „troglodita” de maică-sa sau chiar de către Petra, vise, poeme, cântece patriotice repetate de bunica Maria, script de reclamă etc. Fuziunea de teme realiste (copilăria, revoluția din decembrie 1989, familia – în special relația mamă-fiică și nepot-bunică – lumea advertisingului, actualitatea socio-politică) formează baza scrierii, primul strat, peste care adie teme ce surprind superstițiile, care explorează subconștientul și contribuie la caracterizarea indirectă a Petrei și directă a Ilenei, cum ar fi lumea onirică, litomanția, chiromanția, bigotismul: „E neplăcut să fii cel care le spune oamenilor că trebuie să fie vrednici. Că trebuie să se boteze, să se spele de păcate. De-asta trebuia să fie decapitat cerbul. De-asta auzise acum, la el, ce n-auzise la icoana Botezătorului de la bisericuță. De-asta cerbul fusese mereu pentru ea ceva pe jumătate dorit și pe jumătate temut, ceva care părea puternic și mândru, dar care nu se putea controla pe sine. Cineva care-ți taie respirația, care e-n afara binelui și-a răului, care nu e nici protagonist, nici antagonist în poveste și totuși joacă rolul cel mai tulburător. Cineva solomonit. Cineva viu și totuși mort. Cineva cu coarne. Cineva ca Vlad.”3
Vlad este partenerul Petrei, iar Ileana îl are ca iubit pe Mugur, tânărul actor de care Petra se simte atrasă din mai multe motive: plictiseala ce a apărut în relația ei cu Vlad, frumusețea și întinderea vocală a lui Mugur, alături de înzestrarea lui anatomică, precum și profesia care coincide cu cea a tatălui Petrei, plecat pe mare pentru Petra cea mică și mort la revoluție pentru Petra adultă. Vlad este un antierou în ochii protagonistei, un individ de care s-a simțit atrasă în urmă cu mulți ani, în metrou, căruia îi găsea calități, pe care-l admira, dar care acum nu este decât o victimă a platitudinii și a dependenței de droguri, un individ care pălește în fața masculinității lui Mugur, dar pe care Petra îl regretă după despărțire: „în vremurile bune el era cel care iniția mereu actul sexual, el era cel care conducea, care-o săruta, el era cel care se apropia de trupul ei. Iar apoi, când apăruse iarba în viața lor și el renunțase să mai insiste, ea nu făcuse nimic în plus, nu inițiase nimic niciodată, ea lăsase iubirea lor în paragină și se înfuriase pe el că nu mai face toată treaba lor, ca înainte. Cum de uitase toate lucrurile bune pe care le făcuse el pentru ei doi?”4
Petra este protagonista, un personaj feminin care dorește să fie altfel decât restul femeilor din viața ei. Îi este teamă să nu fie catalogată drept proastă, consideră că maternitatea are efecte adverse, precum îndobitocirea femeii, vrea să gândească și să vorbească precum colegii ei bărbați de la agenție, dorește să devină autoare de piese dramatice, are confortul și siguranța relației cu Vlad, căruia la început i-a admirat bunătatea și inteligența, dar care s-au estompat de-a lungul anilor până la a-l considera un ratat, refuză să-l iubească pe Nepotul (lui Vlad), nu acceptă să o îngrijească pe bunica lui Vlad, îi este groază de maternitate deoarece mama i-a spus că a născut-o obligată de soț, știe o mulțime de bancuri, este povestitoare din copilărie, o Șeherezadă care i-a adus respectul copiilor de la bloc și interesul adulților de la maturitate. Poveștile și povestirile narate de către ea, după un ritual, i-au captat atenția lui Mugur și i-au tras un semnal de alarmă iubitei sale, căutătoarea spirituală Ileana, „Prea perfectă. Ca o păpușă industrială, propovăduind teorii simetrice și perfecte. Ca ilustrația Cosânzenei dintr-o carte de povești pentru copiii socialismului. Numai kitsch-ul aspiră la perfecțiune. Ea, Petra, cu imperfecțiunile ei, cu găurile de pe față și din suflet și din viață, era mai frumoasă, era un logo mai reușit”.5
Stilul indirect liber, persoana a III-a care aduce sub ochii cititorului gândurile protagonistei, fac din acest personaj unul credibil, ușor de judecat, dar cu care – împotriva voinței sale – lectorul ajunge să empatizeze. Petra este un personaj emancipat, o protagonistă care vrea să se evidențieze prin originalitate și ieșire din tiparul feminității naive al cărui unic scop este împlinirea prin căsătorie și maternitate. Ea vrea să fie independentă, apreciată, dorește să se mențină ca unul dintre cei mai buni copywriteri din agenție, așteaptă validarea Marelui Regizor, pândește momentul în care să i-l sufle pe Mugur Ilenei și vrea să scape de streptococii pe care și-i imaginează „înaintând în mici bule de salivă ce se propulsau și se dizolvau ca picăturile de cerneală”.6 De asemenea, relația dintre ea și mama care a rămas să o crească singură (Petra fiind orfană de tată) este dificilă, ea își desconsideră mama, pe care o socotește un contraexemplu, chiar dacă îi moștenește talentul de naratoare (visul cu păianjenul certifică acest fapt) și seamănă mai mult decât recunosc amândouă, tocmai și prin dorința lor comună de a fi out of bounds, maică-sa fiind cea care îi inițiază (pe ea și pe Vlad) în tainele jointului: „mama ei, Carmen, un nume cu miros de fum, a scos din decolteu un joint uriaș și l-a întins copilei sale și iubitului ei cu-n zâmbet știrb și subversiv.”7
Vânători – culegători este o carte de neratat, complexă, originală, construită cu migală și ironie, cu secvențe care uimesc și alternează cu firul narativ principal, cu timpuri verbale intercalate pentru efect stilistic și de surpriză, cu evenimente reale (incendiul de la Colectiv, protestele anticorupție) din contemporaneitatea autoarei, fapt care conferă credibilitate acțiunii.
_______________
1 Maria Manolescu în dialog cu Marius Chivu: https://www.allyoucanread.ro/podcast/all-you-can-read-cu-maria-manolescu/, consultat în 23.07.2026
2 Ibidem
3 Manolescu, Maria: Vânători – culegători, Editura Polirom, Iași, 2019, pp. 243-244
4 Idem, p. 245
5 Idem, p. 224
6 Idem, p.160
7 Idem, ibidem
[Vatra, nr. 9/2026, pp. 61-67]
