Radu VANCU
#
E jignitor cât de puţin doare,
dar măcar e o consolare:
aici se cam moare.
Până şi florile latră
& sfâşie beregăţile
cu petale necruţătoare.
Aerul, mai mult mort
decâr viu,
secţionează delicat jugulare.
Frumuseţea acidă
dizolvă creieraşe ecosez
& muşchiul de inimioare,
vine, vine, vine,
calcă totul în picioare.
Cât acid, atâta consolare.
Nimic viu sub soare.
Auzi? Da.
Eu sunt mic, tu fă-mă mare.
#
Tati, am putea fi mai tari decât Berryman & taică-său,
şi decât papa Hem & taică-său,
am putea fi nişte Mengele & Beria
& cavalerii Pardaillan ai sinuciderii.
Tu eşti spânzuratul, eu aş putea fi fierarul ăla
care şi-a pus capul în menghină
şi a strâns până şi-a auzit ţeasta trosnind –
de fapt, până nu şi-a mai auzit-o.
Gâlgâia sângele din el ca din vacă.
Tu ai rămâne spânzuratul, eu aş putea fi
cel ce-şi bate piroane în ochi. Cel ce
înghite jumătăţi de lame de ras. Cel ce
se injectează cu ace contaminate. Băutorul
de azot. Înghiţitorul de şobolani flămânzi.
Există însă ceva mai înfricoşător
decât toate astea la un loc,
ceva ce le face să se ascundă
în găurile de şarpe din inimile noastre.
Ceva ce are legătură cu ochii unui copil,
când îi pui dimineaţa
lapte călduţ
peste cereale.
Undeva în adâncul ochilor copilaşului
îi vezi în fiecare dimineaţă,
cam la ora la care te-ai spânzurat tu,
pe Mengele & Beria rugându-se pentru noi.
#
Spânzuraţi cu gât alungit şi încovoiat
ca degeţelele de copil
născut prematur.
Fălci căscate larg
ale celor care şi-au tras glonţul în gură,
râzând de gluma colosală
scrisă de propriul sânge
pe peretele din spate.
Beteală de vene strălucind de sânge închegat.
Beteală de inimi strălucind de metal drăgăstos.
Beteală de creiere plutind, meduze fericite
& fosforescente, prin aerul dulce
ca ultima suflare a unui sinucigaş,
atunci când i-o sufli disperat
înapoi în piept.
Beteală de ficaţi strălucind vineţii,
fluturând zdrenţuiţi & triumfători,
cântând cu drapelele lor cirotice
gloria celei mai fericite armate
de sinucigaşi.
Şi el strălucind
printre toate astea,
strălucind
ca un copil
lăsat singur
în raionul de jucării.
#
Cei blânzi ca porumbeii nu au sufletul blând.
Creierul lor, inima lor plutesc şi ele deseori
prin aerul dulce ca sinuciderea
al sinuciderii.
Şi numai cei îmbibaţi bine-bine cu dulceaţa asta
ajung frumoşi
ca făcuţi din zahăr.
Ca nişte clătite îmbibate bine-bine cu dulceaţă
bucură sinucigaşii ochii lui Dumnezeu.
Ca nişte poeme de dragoste
scrise pe foi de asemenea clătite
bucură ei ochii lui Dumnezeu.
Ca nişte poeţi tatuându-şi poeme de dragoste
pe inimile lor îmbibate cu dulceaţă
bucură ei ochii lui Dumnezeu.
Căci sinucigaşii
sunt poeţii visaţi de Dumnezeu.
Frumoşi ca făcuţi din zahăr & cianură.
Blânzi ca porumbeii & înţelepţi ca şerpii
ce se înghit pe ei înşişi.
Oameni de tinichea cu inimi de clătite.
Pe toţi îi înveleşte, noapte de noapte,
în inima lui ca o clătită uriaşă
îmbibată bine-bine de o invidie melancolică
dulce-acrişoară ca dulceaţa de corcoduşe.
#
Hei, tati, când stăteam lângă cadavrul tău,
aş fi dat orice să fiu cei 20 de waţi
care fac creierul să funcţioneze.
Acum, când dorm lângă trupuşorul cald
al lui Sebastian, ştiu că 20 de waţi pot ilumina
ca un rug de o mie de cadavre –
şi că asta e Frumuseţea naibii. Frumuseţe, tu,
flagel al inimilor, rug al cadavrelor dragi,
eşti un beculeţ de 20 de waţi.
Momentul ăla când cobori în bucătărie noaptea,
Sebastian are febră şi te duci să iei din frigider
Nurofenul cu gust de portocale
cumpărat seara de la farmacia de la colţ
(sperai să n-ai nevoie de el) şi,
când deschizi uşa frigiderului,
constaţi că beculeţul de 20 de waţi s-a ars.
Şi febră, şi spaimă. Iei Nurofenul şi urci
la trupuşorul cu 40 de grade şi 20 de waţi.
#
Câtă vreme sinucigaşii sunt vii,
nu-i vede nimeni.
Ai jura că-s vii când râd
în crâşma de cartier
cu ochi strălucitori
& inimi pulverizate
în vodcă.
Însă nu-i vede nimeni.
Ai jura c-au fost vii
cei ce şi-au ţinut inima
în rai
& au disperat.
Nu i-a văzut nimeni.
Ce să mai vorbim: şi eu
l-am văzut de atâtea ori pe tata
pulverizat
şi nu l-am văzut.
Aş fi jurat că era viu.
Nimeni nu l-a văzut.
Aş vrea, tati,
încă o după-amiază
în care vodca să
strălucească între noi
şi noi să ştim
că-n ochii ei limpezi
tu eşti sinucigaşul ei
de suflet
iar eu
sinucigaşul ei
din flori.
#
O seară de iarnă într-o mansardă
nemobilată, cu celofane mari
pe jos, pline de var. Goală, doar un
bărbat tânăr aşezat pe jos,
lângă o sticlă de vodcă.
Bărbatul bea cu înghiţituri scurte,
dar dese. De la o vreme, în jurul mâinii
care ţine sticla aerul e tot mai clar,
tot mai străveziu. Şi el se uită
tot mai încruntat în claritatea aia,
ca şi cum ar vedea acolo
nu doar pe tatăl lui sinucis,
ci un Holocaust întreg de taţi sinucişi.
Din când în când, claritatea aia
străluceşte, ca şi cum printre sinucişi
ar trece, luminos ca o flacără de crematoriu,
Dumnezeu. Vodca tremură atunci
emoţionată.
Bărbatul bea cu înghiţituri tot mai scurte
şi mai dese. Se uită în claritatea aia sinucigaşă
cum se uită copiii la desene animate.
Şi uneori chiar râde, ca şi cum
ar vedea că sinucigaşii îşi fâţâie
oasele lor încântătoare
prin faţa lui, fac tumbe,
sluj & aport. Bărbatului îi plac
sinucigaşii, clovnii lui Dumnezeu,
cui nu-i plac. Apoi iar se încruntă,
cu fruntea încinsă ca o flacără
de crematoriu.
Bărbatul bea, şi claritatea aia începe
să pufnească şi să ţâţâie, ca şi cum
câţiva sinucigaşi mai bătrâni
ar pufni & ţâţâi privind pe cei tineri
făcând pe clovnii lui,
& ar spune oftând:
„era bine când ne sinucideam,
acum se întâmplă lucruri mult mai rele”.
Apoi tac toţi deodată: nu doar bărbatul
şi creierul lui năbădăios ca un sinucigaş bătrân,
dar şi sinucigaşii – tac deodată toţi,
ca şi cum ar privi şi ei într-o claritate
sinucigaşă cu alţi clovni
& altă flacără de crematoriu.
Numai vodca mai pufneşte uneori,
sobă veche într-o casă la ţară.
Pe celofane murdare de var, o sticlă
goală de vodcă şi un bărbat
adormit. E atâta claritate
în asta.
#
Câtă claritate, atâta trecut.
Sinucigaşul e clovnul absolut
printre cei ce-au putut.
În sinucigaş, viitorul e iar ce-a fost.
Inima din nou are rost.
Trecutul pică de prost.
Câtă sinucidere, oricâţi muşterii.
Câţi sinucigaşi, atâţia vii.
De ce nu-mi vii.
Dragă Sinucidere, te-am pupat.
Tati s-a spânzurat,
eu m-am lăsat.
Puteai să ai tată şi fiu.
Dublă, marţ, poartă-n sicriu.
Câtă sinucidere, mai ales viu.
Nu te-ai priceput.
Sinuciderea mea, drag rebut.
Câtă sinucidere, toată-n trecut.
Sinuciderea & poezia citesc viitorul.
În omorul tău, tati, mi-am citit omorul.
La trecutu-ţi mare, mare viitorul.
Te-am avut
şi te-am pierdut.
Dragă Sinucidere, om m-ai făcut.
#
Ce blând,
ce feeric,
s-a dat tonul:
maşinăria de sinucis
izbeşte-n cap
ca pantoful lui Hruşciov la ONU.
Ce chestie, poezia:
tu şi maşinăria.
Câtamai feeria.
#
Glorioasa zi
în care dracul face
să te vezi în oglindă
când te bărbiereşti.
Şi-n ochii tăi
privirea aia. Pe care
o au sinucigaşii
în glorioasa zi
de parcă le-ar bate
mereu în ochi
o lumină de vară.
(Dracul face.)
O vară atât de strălucitoare
încât rămân încleiaţi
în lumina ei într-o
glorioasă zi.
Încât lumina ei frumoasă
le aşterne pe retine
tuberculi leproşi.
(Dracul face.)
Glorioasa zi
în care dracul face.
#
Creiere, tu, atât de policolor
de parcă toată toamna s-ar fi aşezat acolo
şi s-ar fi sinucis.
Uşor, prea uşor.
Inimă, turmă de
porcuşori roz înflorind
pe o coastă de deal.
O turmă rosé, un val.
Poeme, autobiografii subtile
& fără ieşire.
Reptile tiptile
prin cimitire.
O, ce bucurie.
Totu-i vis & armonie.
[Vatra, nr. 10/2014]
