Cu toate că împrumută numele unui ciclu care în volum trimite spre o logică de extracţie intimistă, poemele Marinei Popescu din Ultimul nu va stinge lumina (Paralela 45, 2016) nu ating decât tangenţial problematica biografică. Nu pentru că n-ar avea suficient material existenţial de prelucrat (Poemul pentru taţii care plâng sau acela cu titlul amintit mai sus sunt doar două exemple – şi cele mai reuşite, de altfel – în care poeta decantează cu un minimum de notaţie elegiacă o epopee de familie nu lipsită de micile ei „catastrofe”), ori pentru că lipsesc de aici accentele confesive (ultimul grupaj al volumului le livrează sub forma unor puseuri ceva mai grave faţă de fizionomia generală a versurilor), ci pentru că scenariile poetice pe care le desfăşoară Marina Popescu preferă mai degrabă să deruleze o radiografie urbană negativă. Citește în continuare →